Prin SENTINTA CIVILA Nr.x/10.05.2007 pronuntata in dosar x/182/2007 al Jud. Baia Mare, s-a admis exceptia de necompetenta materiala a Judecatoriei Baia Mare si a declinat competenta de solutionare a actiunii civile formulate de reclamantii F I si D F M E , în contradictoriu cu pârâtii Primarul B M , si Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 B M prin care au solicitat instantei ca, prin hotarârea ce o va pronunta, sa oblige pârâtul Primarul B M sa procedeze la emiterea deciziei/dispozitiei de solutionare a notificarii depuse de FEM, în calitate de mostenitoare a defunctului N I si continuata de reclamanti, referitoare la cele 16 bucati cuxe miniere ale Asociatiei L. din BM, împreuna cu toate drepturile aferente, în favoarea Tribunalului Maramures – Sectia Civila.
Pentru a pronunta astfel , instanta a retinut :
Procedura solutionarii notificarii pe care persoana îndreptatita o adreseaza detinatorului imobilului preluat de stat, prevazuta de Legea nr. 10/2001, art. 21 si urmatoarele, este subsumata exercitarii unui drept subiectiv civil, are caracter necontencios, dar obligatoriu, potrivit art. 109 alin. 4 cod procedura civila si în cazul în care este temporizata, deschide celui vatamat accesul la jurisdictia civila, pentru a fi finalizata. Totodata, pentru ratiuni de simetrie cu regulile procesuale înscrise în Legea nr. 10/2001, litigiul privind tergiversarea sau refuzul de a raspunde la notificare nu poate fi atribuit decât în competenta functionala a instantei care judeca actiunea principala, adica tribunalului, potrivit art. 24 alin. 8 si urmatoarele din lege.
Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, publicata în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 653 din 28 iulie 2006, a decis în sensul admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si a stabilit ca instanta careia îi revine competenta de a solutiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, detinatoare a imobilului, de a emite decizie sau dispozitie motivata de restituirea în natura ori de acordare de despagubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este sectia civila a tribunalului în a carui raza teritoriala îsi are sediul persoana juridica respectiva.
Înalta Curte de Casatie si Justitie a retinut în considerentele deciziei ca, în conditiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridica detinatoare a imobilului nu emite decizia ori dispozitia prevazuta de textul de lege mentionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptatite dreptul de a se adresa instantei competente, respectiv tribunalului, pe motiv ca plângerea ar fi prematur introdusa sau inadmisibila. În aceasta privinta, absenta raspunderii persoanei juridice detinatoare echivaleaza cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în conditiile procedurii speciale.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere ca, pentru cazul când restituirea în natura nu este posibila, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, ca „Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptatita la sectia civila a tribunalului în a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii învestite cu solutionarea notificarii, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Ratiuni de simetrie impun ca si în cazul refuzului persoanei juridice notificate, detinatoare a imobilului, de a emite decizie sau dispozitie motivata de restituire în natura ori de acordare de despagubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, sa poata fi formulata cerere, împotriva acestui refuz, tot la sectia civila a tribunalului în a carei raza teritoriala îsi are sediul persoana juridica notificata.
Inconsecventa legiuitorului si necorelarea dispozitiilor legale din actul normativ în discutie nu pot împiedica persoana îndreptatita sa-si valorifice drepturile si nici nu o pot pune într-o situatie de inferioritate fata de persoanele carora li se transmite raspunsul în termenul prevazut de lege.
A considera ca o astfel de cerere este prematura sau inadmisibila si a o respinge, ca atare, ar însemna sa se nesocoteasca, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 si sa fie împiedicate persoanele îndreptatite sa-si redobândeasca imobilele ce li s-au preluat abuziv.
Pe de alta parte, competenta materiala a sectiei civile a tribunalului de a solutiona asemenea decizii este impusa de ansamblul reglementarilor internationale si nationale aplicabile într-un asemenea domeniu.
În acest sens, este de observat ca sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, potrivit careia „orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotarî … asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil”, nu i se poate da alta semnificatie decât aceea dedusa din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natura patrimoniala, este un drept civil.
De aceea, în caz de contestare, protectia juridica a acestui drept nu ar putea fi asigurata decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdictiei. Ca urmare, în masura în care cel îndreptatit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeste ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile si, respectiv, dispozitiile privind imobilele aflate sub incidenta acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia ca asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenta procesuala pur civila, iar nu în aceea specifica contenciosului administrativ.
Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveste o procedura prealabila impusa de dispozitiile Legii nr. 10/2001, necontencioasa, dar obligatorie potrivit art. 109 alin.2 din Codul de procedura civila, pentru ratiuni de judecata unitara, o atare pricina, izvorâta din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuita spre solutionare decât, simetric regulilor prevazute în Legea nr.10/2001, în competenta instantei care judeca actiunea principala, adica a tribunalului, conform prevederilor art. 26 si 27 din aceasta lege.
În consecinta, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara si ale art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, s-a admis recursul în interesul legii si s-a stabilit ca instanta careia îi revine competenta de a solutiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, detinatoare a imobilului, de a emite decizie sau dispozitie motivata de restituire în natura ori de acordare de despagubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este sectia civila a tribunalului în a carui raza teritoriala îsi are sediul persoana juridica respectiva.
Decizia nr. IX din 20 martie 2006 este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.
