-Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 – art. 3
Atunci când într-o cauză având ca obiect desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate se analizează problema competenţei exclusive sau alternative a instanţelor naţionale, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, în ordinea de prioritate stabilită de text.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă –
complet specializat de familie şi minori,
Decizia civilă nr. 242 din 19 martie 2013
Prin decizia civilă nr. 419/A/8.11.2012, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a admis apelul pârâtei Z.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 5360/5.06.2012 a Judecătoriei Arad, pe care a anulat-o şi, evocând fondul, a respins acţiunea de divorţ formulată de reclamantul Z.F. împotriva acesteia, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că din înscrisurile depuse în apel de pârâtă rezultă că aceasta este cetăţean italian, cu reşedinţa în Italia în timp ce reclamantul este cetăţean italian, locuieşte în Italia şi a demarat în faţa instanţelor italiene procedura separării conjugale faţă de soţia sa încă din luna iulie 2010, ocazie cu care a indicat pentru citarea pârâtei adresa acesteia din Italia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.F., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi retrimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Arad.
Prin Decizia civilă nr. 242 din 19 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara a constatat că, în mod justificat şi în aplicarea corectă a dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 la acţiunea de divorţ de faţă, Tribunalul Arad a stabilit că instanţele române nu sunt competente să o soluţioneze şi a respins pe cale de consecinţă această acţiune.
S-a reţinut că, atunci când într-o cauză cu elemente de extraneitate – cum este cea de faţă – se analizează problema competenţei exclusive sau alternative a instanţelor naţionale în materie de divorţ, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere – aşa cum în mod corect a procedat şi Tribunalul Arad – dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), în materie de divorţ (ca şi în materie de separare de corp sau anulare a căsătoriei) sunt competente să hotărască, în ordinea de prioritate stabilită de text, instanţele pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care, unul din ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului (restul criteriilor prevăzute referindu-se la acţiunea de divorţ declanşată prin cerere comună sau în situaţia în care reclamantul a avut, o perioadă de timp reşedinţa obişnuită în statul instanţei investite, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă).
Câtă vreme pârâta a susţinut şi a dovedit că părţile nu mai au în prezent o reşedinţă comună, că ultima lor reşedinţă comună a fost în Italia, unde domiciliază şi reclamantul (aspect ce rezultă din conţinutul procurii date avocatei sale din România) şi că reşedinţa obişnuită a pârâtei era şi este tot în Italia (aspect ce rezultă din adresa comunicată pârâtei la 1.07.2010 de către avocatul reclamantului pentru a conveni asupra unei separări de corp amiabile şi mai ales din cartea ei de identitate, valabilă până în 2018), rezultă, în mod evident, că niciunul din criteriile atributive de competenţă stabilite de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu îndreptăţeşte la soluţionarea acţiunii de divorţ de către instanţele din România.
Contrar a ceea ce reclamantul a susţinut în recursul său, Curtea constată că niciodată pârâta nu a afirmat a fi avut domiciliul sau reşedinţa ei obişnuită – şi nici reşedinţa obişnuită a soţilor – în România, recunoscând doar că au o proprietate comună într-o localitate din judeţul Bihor, cu destinaţia de casă de vacanţă şi că, la o adică, putea fi citată şi acolo, dar nu la adresa indicată în acţiune, la care ea nu locuieşte.
Pârâta a mai susţinut în apelul său şi faptul că instanţa italiană a fost deja sesizată cu o acţiune de divorţ – la care ea ar fi comunicat instanţei că se opune – însă la dosar, afirmaţia chiar necontestată fiind, nu este dovedită de probe.
