Prin sentinţa civilă nr. 1338/26.04.2011, pronunţată în dosarul nr. 5307/270/2010 al Judecătoriei Oneşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Oneşti , prin Primar, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA Oneşti şi a fost obligată pârâta să efectueze lucrările de reparaţie privind imobilul aflat în administrarea sa, situat în Oneşti, lucrări necesare aducerii în stare normală de utilizare conform destinaţiei sale de bloc de locuinţă şi care constau în:
– reparaţii la instalaţiile electrice şi de încălzire;
– reparaţii la instalaţiile sanitare;
– reparaţii la hidroizolaţii;
– reparaţii la elementele de construcţie exterioară;
– înlocuirea ţevilor sparte;
– reparaţii la instalaţiile de colectare a deşeurilor.
Totodată, pârâta a fost obligată să predea imobilul în stare de funcţionare normală, reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin HCJ nr.5/1995 s-a înfiinţat SC O. SA Oneşti, prin reorganizarea fostei RAGCL Oneşti, iar prin art. 4 al acestei hotărâri s-a dispus ca bunurile care fac parte din domeniul public şi sunt în administrarea R.A.G.C.L. să fie preluate în administrarea SC O. SA Oneşti.
În anul 2001 această societate s-a divizat înfiinţându-se S.C.A.C. Oneşti, care a preluat în administrare imobilul. A reţinut instanţa de fond că, de la momentul preluării imobilului în administrare, societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurgeau din exercitarea dreptului de administrare, fapt care a dus la degradarea avansată a imobilului. Prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-a constatat starea actuală a imobilului şi s-au identificat lucrările ce ar trebui efectuate pentru ca imobilul să poată fi adus în stare normală de folosire, cuantumul acestor lucrări ajungând la suma de 2.601.439 lei.
În ceea ce priveşte pe reclamantă, instanţa de fond a reţinut că aceasta în temeiul dreptului la proprietate publică deţine şi dreptul de dispoziţie şi dreptul de administrare şi, ca urmare, pârâta , la încetarea dreptului de administrare este obligată a restitui imobilul reclamantei.
Raportat la apărările pârâtei, instanţa de fond a reţinut că înscrisurile depuse de pârâtă fac dovada efectuării unor lucrări de întreţinere minore şi care au fost avute în vedere de expert.
În considerarea dispoziţiilor art. 998 Cod civil şi ale dispoziţiilor Legii 213/1998, instanţa a admis acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel , în termen legal, pârâta, fiind atacată totodată şi încheierea din 12.10.2010.
Apelul a fost legal timbrat cu taxă de timbru de 4 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei.
În motivarea apelului s-a arătat că:
În principal, s-a arătat că încheierea din 12.10.2010 prin care a fost respinsă cererea de recuzare este netemeinică, deoarece tatăl judecătorului ce a soluţionat cauza este consilier local , iar soţul judecătorului este şef în serviciul din cadrul Primăriei mun. Oneşti, ambele instituţii – Primarul şi Consiliul Local, având interes în soluţionarea pricinii. De asemenea, s-a arătat că şi alte cauze în care societatea apelată a fost parte, au fost judecate de acelaşi judecător, într-un mod defavorabil apelantei.
Raportat la fondul cauzei, s-a arătat că imobilul în discuţie a fost în administrarea RAGCL Oneşti, apoi în administrarea SC O. SA. Societatea apelantă a fost înfiinţată prin divizarea parţială a SC O. SA şi a primit în administrare imobilul. Conform procesului verbal de inventar, imobilul a fost predat cu valoarea de inventar de 7.535.750 ROL, la 30.08.2001, iar la primire deja imobilul era într-o stare avansată de degradare.
Prin HCL nr. 19/2000 s-a aprobat trecerea locuinţelor din fondul locativ de stat, din administrarea SC O. în administrarea Consiliului Local Oneşti, mai puţin imobilul în discuţie. Ulterior, prin HCL nr. 72/2009 privind completarea HCL nr. 39/1999 s-a aprobat completarea inventarului bunurilor din domeniul public al mun. Oneşti, printre care şi imobilul la o valoare de inventar de 6.923.000 RON.
S-a arătat de apelantă că, în raport de valoarea reparaţiilor stabilite de expert, competenţa ar fi revenit din punct de vedere material tribunalului, ca instanţă de fond, şi nu judecătoriei.
De asemenea, raportat la această valoare a reparaţiilor, reclamanta trebuia să timbreze acţiunea, or instanţa de fond în mod neîntemeiat a respins excepţia.
Suma în sine pe care ar trebui să o suporte apelanta pentru reparaţii este exorbitantă şi societăţii nu i se pot reţine în sarcină efectuarea acestor reparaţii, atâta vreme cât imobilul era deja degradat, doar o parte din camere au fost închiriate, celelalte fiind ocupate abuziv, persoanele care ocupă camerele din acest imobil sunt persoane aflate într-o situaţie materială dificilă, sunt lipsite de resurse financiare, chiriile având valori modice şi, din cuantumul lor, neputând achita reparaţiile pe care le necesită imobilul.
Apelanta a efectuat în perioada 1995 – 2011 lucrări de reparaţii şi întreţinere, fapt ce rezultă din actele depuse şi fiind un bloc din fondul locativ de stat este în sarcina autorităţilor efectuarea reparaţiilor. Sub acest aspect, s-au formulat obiecţiuni la expertiză, obiecţiuni respinse.
În susţinerea acţiunii s-au depus înscrisuri.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului arătând că nu există motive pentru care ar fi trebuit admisă cererea de recuzare, iar în ceea ce priveşte acţiunea, instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune având ca obiect obligaţie de „a face”, competenţa fiind a judecătoriei. În considerarea acestui obiect a fost şi timbrată corespunzător acţiunea. Cât priveşte modalitatea de administrare, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a întreţine imobilul fiind într-o stare avansată de degradare. Ca titular al dreptului de administrare, pârâta avea obligaţia de a restitui bunul, dar nu afectat de o uzură peste limitele normale. Diferenţa dintre cele două valori de inventar, intimata a arătat că aceasta nu este foarte mare şi oricum valoarea de inventar nu corespunde evaluării bunului.
În cauză s-a pus în discuţie, ca motiv de ordine publică şi lipsa de calitatea procesuală activă a reclamantei, deoarece nu s-a făcut dovada apartenenţei imobilului la domeniul public al municipiului, prin HCL 72 /2009 s-a completat inventarul bunurilor din domeniul public, însă acest inventar nu a fost însuşit de Consiliul Judeţean Bacău şi nu a fost atestat prin hotărâre de guvern. HG 1347/2001 este cea care atestă domeniul public al municipiului şi în această hotărâre imobilul nu este indicat.
S-a pus în discuţie, din oficiu, raportat la obiectul litigiului care pune în discuţie calitatea unui bun ce aparţine domeniului public şi modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor ce decurg din raportul de administrare şi excepţia necompetenţei instanţei de fond în considerarea acestor aspecte.
Analizând motivele de apel invocate şi excepţiile invocate de pârâţi şi din oficiu, tribunalul:
În ceea ce priveşte criticile îndreptate împotriva încheierii din 12.10.2010, prin care s-a respins cererea de recuzare , tribunalul reţine că motivele de recuzare sunt limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare şi împrejurările invocate de apelantă, în sensul că soţul judecătorului şi tatăl judecătorului, deţin funcţii în organismele publice cu interes în soluţionarea cauzei, nu se regăsesc în nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 27 C.p.c. Împrejurarea că soţul judecătorului este salariat al Primăriei nu poate fi reţinută, prin ea însăşi, ca dovadă de interes în cauză a judecătorului. De asemenea, faptul că tatăl judecătorului este consilier local, nu face dovada interesului, atâta vreme cât acţiunea e pornită de Municipiul Oneşti, prin Primar.
Cât priveşte presupusa duşmănie dintre judecător şi societatea apelantă, tribunalul reţine că nici cauzul de recuzare reglementat de art 27 , pct.9, C.p..c. nu este incident, existenţa unor dosare soluţionate nefavorabil pentru apelantă, de către acelaşi judecător, neputând constitui o împrejurare prin ea însăşi care să ducă la incidenţa acestui caz de recuzare.
Privitor la excepţiile invocate, tribunalul urmează a analiza excepţia necompetenţei materiale urmând a reţine că:
Reclamanta-intimată a formulat acţiunea întemeindu-se pe obligaţiile ce decurg din raportul juridic născut în urma predării imobilului bun public în administrarea societăţii pârâte, în anul 2001, conform procesului verbal de predare – primire de la filele 51-62 dosar fond.
În acest proces verbal, la poziţia cu nr. de inventar 125699 (f.54), apare indicat imobilul – bloc de garsoniere, bun primit de pârâtă în administrare (fila 53, dosar apel).
A arătat reclamanta că bunul este domeniul public având în vedere HCL nr. 72/2009 şi HCL nr. 39/1999 şi că pârâta l-a avut în administrare, neîndeplinindu-şi obligaţiile decurgând din acest aspect juridic. Părţile, ambele, au susţinut, că bunul a fost primit în administrare de societatea pârâtă, contestându-se doar starea în care bunul trebuie restituit.
În consecinţă tribunalul reţine că ne aflăm în situaţia unui raport juridic de tip administrativ, prin care un subiect determinat autorizat de un organ administrativ a predat un bun public, pentru punerea lui în valoare, unui alt subiect de drept, raportul juridic fiind guvernat de un regim de putere publică.
Faţă de acest aspect, tribunalul reţine că, în condiţiile art.2, alin.1, lit. d C.p.c., având în vedere natura litigiului, ce implică analizarea modului de îndeplinire a obligaţiei de administrare, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine tribunalului – Secţia de contencios administrativ.
În considerarea acestor aspecte, instanţa învestită cu soluţionarea apelului, urmează a admite apelul, constatând incidentă excepţia de necompetenţă materială şi, anulând sentinţa civilă apelată, în temeiul art. 297 C.p.c., va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bacău – Secţia de contencios administrativ, instanţă învestită cu soluţionarea în primă instanţă a prezentului litigiul.
