Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Botoşani sub nr. 1789/40/2015 reclamantul Judeţul A. – prin reprezentant legal, a chemat in judecata pe pârâţii B., C., D. şi alţii, reprezentaţi de Sindicatul Salariaţilor din aparatul de Specialitate al Consiliului Judeţean A., solicitând obligarea pârâţilor la restituirea sumelor precizate in tabelul anexat.
În motivare s-a arătat că prin Decizia nr. …8/….2010 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de conturi A., Judeţul A. a fost obligat să recupereze de la funcţionarii proprii si personalul contractuale sumele reprezentând drepturi sociale pentru menţinerea sănătăţii şi securitatea în muncă, prime de Paşti si de Crăciun, 1 Iunie, 8 Martie şi sume pentru o ţinută decentă acordate în perioada august 2008 – decembrie 2009. Decizia a fost contestată în instanţă, fiind înregistrat dosarul nr. 680/39/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava. Urmare a controlului efectuat la solicitarea Curţii de Conturi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice E. – Activitatea de Inspectie Fiscală a stabilit că drepturile acordate salariaţilor din aparatul de specialitate în baza CCM, în cursul anului 2009, sunt drepturi de personal, asupra cărora trebuiau aplicate impozitul şi toate contribuţiile aferente, sens în care a fost întocmită Decizia de Impunere nr. F-BC ..53/….2014. Consecinţa acestei decizii a fost emiterea de către preşedintele Consiliului Judeţean A. a Dispoziţiei nr. ..9/….2015 de imputare a unor sume încasate necuvenit de către funcţionarii publici din cadrul Aparatului de specialitate al Consiliului Judeţean A., prin care s-a imputat funcţionarilor publici sumele reprezentând contribuţii individuale de asigurări sociale, contribuţii individuale de sănătate, contribuţii individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, impozitul pe venitul din salarii, la care s-au aplicat majorări şi penalităţi. Întrucât sumele stabilite de ANAF au început să fie recuperate de autoritatea fiscală prin executare silită, conducerea executivă a decis efectuarea plăţii imediat, în vederea evitării creşterii penalităţilor, sens in care s-a făcut plata cu OP nr. 442/19.02.2015 şi nr. 443/19.02.2015. cu adresa nr. 2923/23.02.2015. Directia Buget Finante din cadrul Consiliulului Judeţean A. a comunicat efectuarea plăţii, solicitându-se luarea măsurilor pentru recuperarea sumelor, fiind emisă Dispoziţia nr. 59/18.03.2015 pentru funcţionarii publici.
În ce priveşte personalul contractual, aceştia au luat la cunoştinţă de natura şi cuantumul debitelor cu care figurează în contabilitate şi, motivat de faptul că nu au înţeles să îşi achite de bună voie obligaţiile, s-a întreprins prezenta acţiune pentru recuperarea debitelor.
În drept au fost invocate disp. art. 256 alin.1 Codul muncii şi art. 1341 C.civil.
Sindicatul Salariaţilor din Aparatul de Specialitate al Consiliului Judeţean A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, invocând pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune. Pârâtul a formulat totodată cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la recalcularea drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2010, cu includerea în salariul stabilit la reîncadrarea operată în temeiul Legii nr. 330/2009 a drepturilor salariale încasate în decembrie 2009 cu titlul de drepturi sociale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii; obligarea reclamantului la plata despăgubirilor egale cu diferenţele salariale dintre salariul legal cuvenit, conform recalculării de la punctul anterior şi salariul efectiv pus in plată, sumele rezultate din actualizarea diferenţelor salariale,conform ratei inflaţiei, începând cu data la care erau datorate şi până la data înregistrării acţiunii la instanţă, dobânda legală pentru diferenţele salariale restante, de la data înregistrării acţiunii şi până la data plătii efective.
Prin sentinţa nr. 996/11.11.2015 instanţa a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii – personal contractual (pct. 1 – 31) şi a dispus formarea unui nou dosar, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru acţiunea formulată de reclamantul Judeţul A., în contradictoriu cu pârâţii – foşti funcţionari publici (pct. 1 – 16) şi a declinat această din urmă cerere, spre competentă soluţionare, Judecătoriei Botoşani.
A reţinut tribunalul că, chiar din menţiunile cererii de chemare în judecată şi din înscrisurile anexate acesteia rezultă că pârâţii indicaţi în cea de a doua listă(pct. 1-16) nu mai au calitatea de funcţionari publici în cadrul instituţiei reclamante.
Potrivit dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.
Potrivit art. 85 din aceeaşi lege, repararea pagubelor aduse de funcţionarii publici autorităţii sau instituţiei publice se dispune prin ordin sau dispoziţie de imputare. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare, funcţionarul public se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Potrivit art. 85 din aceeaşi lege, repararea pagubelor aduse de funcţionarii publici autorităţii sau instituţiei publice se dispune prin ordin sau dispoziţie de imputare. Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare, funcţionarul public se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
În cauza de faţă, pârâţii sus-menţionaţi nu se mai află în raport de serviciu cu reclamanta, aceasta formulând o acţiune în răspundere civilă de drept comun, cu invocarea art. 1341 din Codul civil (fila 6). Dosarul de faţă nu are drept obiect contestarea unui ordin/dispoziţie de imputare.
Faţă de aspectele de fapt menţionate, respectiv inexistenţa unui raport de serviciu în derulare şi nevalorificarea modalităţilor specifice de atragere a răspunderii patrimoniale a funcţionarului public, este de observat că prevederile art. 109, relative la competenţa de soluţionare a litigiilor administrative mai îşi găsesc aplicarea în speţă.
Problema în discuţie a fost supusă şi analizei ICCJ, în regulator de competenţă (Decizia nr. 1026/2012), instanţa supremă statuând în sensul că interpretarea în ansamblu a normelor cuprinse în Legea nr. 188/1999 conduce la concluzia că raportul de serviciu, ce ia naştere şi se exercită ca urmare a numirii într-o funcţie publică, potrivit art. 4 din legea menţionată, are ca părţi funcţionarul public şi autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia acesta îşi exercită funcţia… Într-o situaţie ca aceea din speţă, în care prevederile art. 85 alin. (1) nu pot fi aplicate, pentru că funcţionarul public nu se mai află în raport de serviciu cu autoritatea sau instituţia publică prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, calificate generic în art. 75 şi 84 din Legea nr. 188/1999 ca fiind o răspundere civilă, nu poate fi făcută decât pe calea de drept comun a antrenării răspunderii civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în C. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 03.12.2015 sub nr. 1789/40/2015.
Instanţa, faţă de obiectul prezentei cauze, la termenul din 10.02.2016, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Botoşani.
Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 10.02.2016 Judecătoria Botoşani a admis excepţia necompetenţei materiale, şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Botoşani, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Curtea de Apel Suceava pentru soluţionarea acestuia.
Analizând actele și lucrările dosarului, asupra excepţiei necompetenței materiale a Judecătoriei Botoşani, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt și de drept:
Excepţia necompetenței materiale a instanţei de judecată privind cererea de anulare a unor acte administrative emise de o autoritate publică, este o excepţie absolută, cercetarea ei fiind instituită în respectarea unor interese generale de înfăptuire a justiţiei și priveşte încălcarea unor norme de ordine publică, astfel că instanţa este obligată să verifice, cu prioritate faţă de fondul cauzei, îndeplinirea acestei condiţii esenţiale.
In analiza acestei excepţii, instanţa reține în primul rând faptul că prezentul litigiu este parte a unui litigiu mai amplu, cu mai mulţi pârâţi, şi care s-a înregistrat iniţial şi se judecă, de altfel, pentru o parte din pârâţi, pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia contencios – administrativă.
Astfel, la baza litigiului se află Decizia nr. ..8/….2010 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de conturi A., prin care Judeţul A. a fost obligat să recupereze de la funcţionarii proprii şi personalul contractual sumele reprezentând drepturi sociale pentru menţinerea sănătăţii şi securitatea în muncă, prime de Paşti si de Crăciun, 1 Iunie, 8 Martie şi sume pentru o ţinută decentă acordate în perioada august 2008 – decembrie 2009.
Potrivit sentinţei de declinare, tribunalul a reţinut competenţa sa de soluţionare doar în ce priveşte o parte din pârâţi, iar în ce priveşte pârâţii foşti funcţionari publici a dispus disjungerea şi trimiterea cauzei spre judecată judecătoriei. Deşi nu se prevede expres, declinarea de competenţă către judecătorie, ar opera şi în ce priveşte cererea reconvenţională a acestora, care are în vedere recalcularea drepturilor salariale.
Prezenta instanţă apreciază însă că, chiar şi în condiţiile încetării calităţii de funcţionar public a unora din pârâţi, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului privind pe aceşti aparţine în continuare tribunalului, în virtutea regulilor generale şi speciale de competenţă, ce se vor arăta.
Astfel, în primul rând, chiar aşa fiind – respectiv că a încetat calitatea de funcţionar public pentru pârâţii în cauză, nu trebuie uitat că acţiunea împotriva acestora a fost formulată în cadrul unei acţiuni unice mai ample, împreună cu o alţi pârâţi funcţionari publici, şi că temeiul de fapt, cauza de fapt a formulării acţiunii fiind identică – recuperarea, în baza aceleiaşi situaţii de fapt şi probatorii, a unor sume de bani percepute de către aceştia ca drepturi salariale în perioada cât toţi, deopotrivă, au avut calitatea de funcţionari publici.
Or, în aceste cazuri, trebuie să opereze prorogarea legală de competenţă în favoarea instanţei superioare, potrivit art. 99 alin. 2 Cpc: în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Prin urmare, legiuitorul însuşi a avut în vedere ca în astfel de cazuri când pretenţiile, privite separat, ar putea atrage competenţe materiale diferite între instanţe, dacă la baza lor există titlu comun sau chiar necomun dar în strânsă legătură, judecata pornită printr-o acţiune unică, trebuie să fie unitară, la instanţa de grad mai înalt. O atare soluţie este nu numai legală, dar şi necesară din punct de vedere practic, faţă de necesitatea de a nu se ajunge a se pronunţa soluţii contradictorii, într-un litigiu pornit de altfel, unic, şi bazat pe aceeaşi situaţie şi acelaşi probatoriu.
Este de reţinut că, deşi textul legal este cuprins în cadrul secţiunii competenţa după valoarea obiectului, are ca premisă nu doar valoarea obiectului dar şi natura lui (art. 99 alin. 1: când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete de cerere ..competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura sau obiectul fiecărei pretenţii în parte…), aspect subliniat şi în doctrina de specialitate : deşi dispoziţiile art. 99 Cpc sunt situate în cuprinsul secţiunii referitoare la determinarea competenţei materiale după criteriul valorii obiectului cererii introductive, din conţinutul lor rezultă că au vocaţia de a se aplica şi în cazurile în care competenţa materială urmează a fi stabilită după natura sau obiectul pretenţiei deduse judecăţii (G. Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu 2015, p.218 – nota subsol).
Se mai arătă în doctrină (G. Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu 2015, p. 219) că: art. 100 (care reglementează pluralitatea de părţi) nu reglementează ipoteza în care mai mulţi reclamanţi formulează pretenţii împotriva aceluiaşi pârât sau unul sau mai mulţi reclamanţi se îndreaptă cu pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflat în strânsă legătură.Apreciem că, în aceste cazuri de coparticipare procesuală (activă, pasivă sau mixtă), trebuie să se distingă după cum este vorba de un singur raport juridic obligaţional (o singură creanţă) sau mai multe creanţe.., şi în acest al doilea caz, îşi vor găsi aplicare pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 99 alin.2 Cpc, deci instanţa competentă se determină ţinându-se seama de acea creanţă care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt(se reţine evoluţia doctrinei (faţă de aprecierile iniţiale emise imediat după intrarea în vigoare a legii de procedură), în a recunoaşte prorogarea legală de competenţă nu numai în caz de competenţă după valoare, dar şi în caz de natura pretenţiei şi pluralitatea de părţi).
Mai mult decât atât, este de observat că, competenţa instanţei superioare, era atrasă şi trebuia să rămână ca atare, nu numai prin prisma acţiunii introductive, astfel cum s-a arătat, dar şi prin prisma cererii reconvenţionale (fila 262) – având ca obiect recalculare drepturile salariale, cerere care, prin excelenţă, este una de natură de litigiu de muncă, de competenţa tribunalului.
Este de observat ca decizia nr. 1026/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de către tribunal, nu conduce la o altă concluzie. Astfel, prin decizia în cauză se arată doar că recuperarea sumelor de bani faţă de foştii funcţionari publici, nu poate avea loc prin dispoziţie de imputare, ci în baza regulilor de răspundere civilă – statuând, deci, doar cu privire la temeiul de drept material. Nici un moment această decizie (care de altfel, este pronunţată în regulator de competenţă într-o anume speţă, iar nu în recurs în interesul legii), nu vorbeşte despre înlăturarea principiilor privind prorogarea de competenţă (nici nu ar fi avut cum, speţa respectivă privind o pretenţie formulată de un singur reclamant împotriva unui singur pârât).
Astfel că, chiar dacă este adevărată calificarea recuperării sumelor, pentru foştii funcţionari publici, ca şi răspundere civilă (de regulă, de competenţa judecătoriei), în ce priveşte competenţa asupra litigiului în cauză, un litigiu complex (cu părţi funcţionari publici şi foşti funcţionari publici), faţă de regulile de prorogare în cazul litigiului unic cu pluralitate de părţi şi raporturi juridice în strânsă legătură (cum este în cazul de faţă – care presupune aceeaşi situaţie de fapt şi probatorie), competenţa trebuia reţinută a fi extinsă, de către tribunal, asupra cauzei în întregul ei, asupra acţiunii principale şi cererii reconvenţionale (şi mai evident de competenţa tribunalului – drepturi salariale).
Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Botoşani, şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a dispus înaintarea cauzei spre competentă analiză către Curtea de Apel Suceava.
Prin sentinţa civilă nr. 28 din 21 aprilie 2016 Curtea de Apel Suceava a admis sesizarea privind conflictului negativ de competenţă intervenit între Judecătoria Botoşani şi Tribunalul Botoşani şi a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Botoşani. În acest sens, Curtea a avut în vedere că raportul juridic de serviciu dintre funcţionarul public şi autoritatea ori instituţia publică din administraţia centrală şi locală a fost reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările ulterioare privind Statutul funcţionarilor publici. În cazul funcţionarilor publici, prin excepţie, Legea nr. 188/1999 prevede competenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea conflictelor de drepturi, însă această competenţă nu îi este atribuită în plenitudine de jurisdicţie, ci limitativ, doar pentru o anumită categorie de conflicte de muncă, cele strict prevăzute de legea specială.
Ca urmare, în virtutea caracterului absolut al normelor de competenţă funcţională şi principiului „excepţio est strictissimae interpretationis” rezultă că orice alte litigii ce constituie conflicte de muncă în sensul art. 281 din Codul muncii, sunt de competenţa instanţelor prevăzute de art. 269 din Codul muncii şi nu a instanţelor de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public.
În cauza de faţă, pârâţii nu mai au calitatea de funcţionari publici în cadrul instituţiei reclamante, aceasta formulând o acţiune în răspundere patrimonială de drept comun, cu invocarea art. 256 alin. 1 din Codul muncii şi 1341 din Codul civil. Dosarul de faţă nu are drept obiect contestarea unui ordin/dispoziţie de imputare.
Faţă de aspectele de fapt menţionate, respectiv inexistenţa unui raport de serviciu (ca şi funcţionar public) în derulare şi nevalorificarea modalităţilor specifice de atragere a răspunderii patrimoniale a funcţionarului public, este de observat că prevederile art. 109, relative la competenţa de soluţionare a litigiilor administrative nu îşi mai găsesc aplicarea în speţă. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei, care este în esenţă un litigiu de muncă, revine instanţei de drept comun în materie, respectiv Tribunalului Botoşani în conformitate cu dispoziţiile art. 269 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 95 alin. 1pct. 1 din Codul de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis sesizarea şi a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Botoşani, ca instanţă de drept comun în materia litigiilor de muncă.
