Competenţa instanţelor române justificată de dispoziţiile procedurale care reglementează „forul de necesitate”


Competenţa instanţelor române justificată de  dispoziţiile procedurale care reglementează  „forul de necesitate”

Articolului 1070 Noul Cod de procedură civilă stabileşte competenţa instanţelor române, chiar dacă legea nu ar prevedea competenţa acestora, dacă a) „o cauză prezintă o legătură suficientă” cu instanţa română, b) dacă „ se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate” sau c) „ nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate”.

 – Articolul 1070 Noul Cod de procedură civilă

Curtea a constatat, în ce priveşte legătura suficientă cu România, că aceasta a fost pe deplin dovedită, ea rezultând din cel puţin două clauze ale celor trei contracte în care se face trimitere atât la „deplina conformitate cu legile din România” sau la „conformitatea cu regulamentele din România privitoare la moneda străină”, dar mai ales din împrejurarea că remiterea materială a sumelor împrumutate astfel cum a fost convenită prin contractele de împrumut s-a realizat în contul împrumutatului deschis la o bancă din România, cu sediul în Bucureşti.

Prin urmare, în condiţiile în care remiterea materială a sumelor de bani împrumutate a avut loc în Bucureşti, România, iar o atare operaţiune are natura unei condiţii de formă ad validitatem a contractului de împrumut ( chiar potrivit art. 1576 şi următoarele din vechiul Cod civil – în vigoare la data încheierii celor trei contracte: 2007) rezultă că locul încheierii contractului este în Bucureşti, România, element ce conturează o legătură foarte puternică a cauzei de faţă cu instanţele din România.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.219 din 18.04.2016)

 Prin sentinţa civilă nr.3147/05.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.27237/372014 a fost admisă  excepţia necompetenţei internaţionale, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta T. P.L., în contradictoriu cu pârâtul P. R. I.,  ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Civilă sub nr.  27237/3/2014, reclamanta T. P. L.a chemat în judecată pârâtul P. R. I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 Euro şi la 755.556,19 Euro dobândă; la plata dobânzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi la cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în anul  2007 părţile au încheiat trei contracte de împrumut având ca obiect sumele de 600.000 Euro, 2.000.000 Euro şi 712.000 Euro. Transferul sumelor s-a efectuat către pârât direct din contul reclamantei deschis la B.  C., în contul acestuia deschis la B. L. (România). Scopul împrumuturilor l-a constituit achiziţionarea de către pârât a unor imobile în România. În considerarea acestui scop, părţile au stabilit de comun acord că legea aplicabilă celor 3 contracte să fie cea română (art.4 alin.2 din contracte). Totodată, s-a avut în vedere ca reclamanta să aibă ca garanţie imobilele în cazul nerestituirii sumelor iar prin art.5 pârâtul s-a obligat să depună toate diligenţele în conformitate cu regulamentele din România privitoare la moneda străină de plată pentru executarea în bune condiţii a contractelor. Pârâtul s-a obligat, de asemenea, să restituie sumele împrumutate cu o dobândă anuală de 3% plus Euribor. Data scadenţei împrumuturilor a fost 10.02.2014 însă pârâtul nu a procedat la restituirea sumelor şi a dobânzilor aferente, nici după notificările expediate de reclamantă.

Cu privire la dreptul aplicabil fondului litigiului, reclamanta a arătat că faţă de data încheierii celor 3 contracte de împrumut (în cursul anului 2007), în speţa sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Roma (1980) privind legea aplicabila obligaţiilor contractuale (80/934/EEC).

Împrejurarea că părţile contractante au ales ca lege aplicabilă celor 3 contracte de împrumut legea română, adică un alt sistem de drept decât dreptul statului de apartenenţă al fiecărei parţi, nu este de natură a impieta în nici un fel clauza de alegere, câtă vreme Convenţia de la Roma (1980) prevede în mod expres aceasta posibilitate.

Atât Convenţia de la Roma (1980), cât şi reglementările ulterioare ale dreptului U.E. prevăd expres posibilitatea părţilor de a alege în mod liber legea aplicabila contractului. În acest sens este şi Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligaţiilor contractuale – ROMA I – regulament care înlocuieşte Convenţia de la Roma (1980) şi  care se aplica contractelor încheiate după data de 17 decembrie 2009, astfel cum se prevede în mod expres la art. 28.

În ceea ce priveşte clauza de alegere a dreptului aplicabil (în sensul ca lex voluntatis este legea româna), astfel cum aceasta este formulata în cuprinsul fiecăruia dintre cele 3 contracte de împrumut, reclamanta solicită instanţei să constate că aceasta întruneşte cerinţele de validitate prevăzute de art. 3 din Convenţia de la Roma (1980):

„Art. 3 – Libertatea alegerii

1. Un contract trebuie să se supună legii alese de părţi. Alegerea trebuie să fie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabila în termenii contractuali ori în funcţie de circumstanţele cazului.”

În speţă, s-a arătat, alegerea legii aplicabile este arătată în mod expres în cuprinsul fiecăruia dintre cele 3 contracte de împrumut; în plus, alegerea legii române ca lege aplicabila contractelor rezulta şi din termenii contractuali – respectiv din referinţele din contract (art. 5 din contract face referire la legile din România în ceea ce priveşte moneda străina de plata -“(…) Debitorul se obliga de asemenea sa depună toate diligentele în conformitate cu regulamentele din România privitoare la moneda străina de plata pentru executarea în bune condiţii a prezentului contract.”

Alegerea legii aplicabile rezultă cu o certitudine rezonabilă şi din circumstanţele cazului; astfel, scopul contractării de către debitor a împrumuturilor conform celor 3 contracte a fost de a achiziţiona imobile în România; în acest scop, transferul sumelor s-a realizat din contul creditoarei în contul debitorului, deschis la o banca din România; debitorul este cunoscut ca om de afaceri şi activa pe piaţa imobiliara din România, fiind familiarizat cu aspecte ale dreptului romanesc;

Alegerea legii române ca lex causae nu duce la încălcarea unor norme imperative ale altor sisteme legislative şi nu lipseşte partea considerata defavorizata din contract (respectiv debitorul) de protecţia pe care i-ar fi oferit-o legea sa  naţionala (în speţa, legea de la locul reşedinţei sale obişnuite – lex domicilii);

Pe de altă parte, principiul conform căruia contractul este guvernat de legea aleasa de părţi (lex voluntatis) este în concordanta cu dreptul român, în care în mod tradiţional a prevalat concepţia subiectivista privind limitele libertăţii părtilor în alegerea legii aplicabile în sensul ca nu se impune ca legea aleasa de părţi sa aibă o legătura materiala, obiectiva cu contractul.

În speţă, lex personalis pentru debitorul P. R. I. este reprezentata de legea statului în care debitorul are reşedinţa obişnuita, adică de lex domicilii. Pentru debitor, lex domicilii este legea din Anglia, respectiv legea statului unde debitorul are reşedinţa obişnuită.

Cu  privire la competenţa instanţei române de a soluţiona litigiul, reclamanta a învederat că în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1067 din Noul Cod de proc. civ. (legea aplicabila din punct de vedere al procedurii în fata instanţei, în raport de data sesizării instanţei), şi anume: alin. (1) – părţile au convenit în mod liber asupra competentei instanţei romane;  alin. (2) alegerea instanţei romane nu lipseşte în mod abuziv pe una dintre părţi de protecţia pe care i-o oferă legea română; alin. (3) – instanţa aleasa – în speţa instanţa română, nu se poate declara necompetenta daca una dintre părţi are (…) un sediu secundar în circumscripţia acestei instanţe; în speţa, reclamanta creditoare T. P. L. are un sediu secundar în România, şi anume sucursala T. P.L. N. S. B., înregistrata la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti sub nr. J40/6911/2014, CUI 33265160.

Prin cererea depusă la data de 19.09.2014 (fila 32, vol. I),  reclamanta a solicitat acordarea unui termen administrativ cât mai  lung pentru a achita taxa judiciară de timbru, deşi dispoziţiile OUG nr. 80/2013 impun ca aceasta să fie achitată înainte de introducerea acţiunii iar conform art. 200 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele art. 194 – 197, reclamantului i se comunică în scris lipsurile, cu menţiunea că ele trebuie complinite în cel mult 10 zile.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române şi  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În motivarea primei excepţii s-a învederat că instanţa română nu deţine competenta internaţionala, având în vedere faptul ca pârâtul nu are domiciliul sau reşedinţa obişnuita pe teritoriul României la data introducerii cererii de chemare în judecata, nu a intervenit o prorogare convenţionala de competenta şi nu sunt incidente nici alte situaţii reglementate de Codul de Procedura Civila, care sa acorde competenta instanţelor din  România.

Conform susţinerilor reclamantei, instanţele romane ar fi competente sa judece cauza de  fata, în temeiul art. 1067, text expus trunchiat în acţiunea introductiva, şi care prevede următoarele:

“Alegerea forului

Art. 1067. – (1) În materie patrimoniala, părţile pot conveni asupra instanţei competente sa judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenţia poate fi încheiata prin înscris, telegrama, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsa de stipulaţie contrara, competenta forului ales este exclusiva.

(2) Alegerea instanţei este fara efect daca ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigura o instanţa prevăzuta de legea română. De asemenea, alegerea este fara efect cand instanţa aleasa este străina, iar litigiul este de competenta exclusiva a instanţelor romane, precum şi când instanţa aleasa este română, iar litigiul este de competenta exclusiva a unei instanţe străine.

(3) Instanţa aleasa nu se poate declara necompetenta daca:

a) una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuita, respectiv un sediu secundar în circumscripţia acestei instanţe;

b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat roman este legea română.”

Textul  citat face trimitere la preexistenta convenţiei părţilor, în forma scrisa, referitoare la competenta jurisdicţiei romane.

Astfel, alin. (1) al art. 1067 menţionează în mod expres necesitatea existentei convenţiei părţilor pentru stabilirea competentei instanţei, iar la alin. (3) al aceluiaşi articol se face referire, din nou, la “instanţa aleasa” de catre părţi. Prin urmare, nu este suficient ca reclamanta sa aiba sediul secundar în circumscripţia instanţei romane pentru ca aceasta sa devină competenta, precum susţine în mod neîntemeiat reclamanta, textul de lege citat mai sus făcând în mod expres referire la necesitatea existentei convenţiei părţilor pentru stabilirea competentei şi, doar în cazul existentei unei astfel de convenţii a părţilor, atunci instanţa nu s-ar putea declara necompetenta daca una dintre părţi ar avea domiciliul, reşedinţa sau sediul secundar în circumscripţia acestei instanţe.

Or, contractele de împrumut nu conţin convenţia părţilor cu privire la judecarea litigiilor în România, contrar susţinerilor reclamantei din cererea introductiva şi, pe cale de consecinţa, instanţa română nu este competenta sa soluţioneze prezenta cauza.

Chiar daca acest aspect este suficient în a arata ca art. 1067 nu este incident spetei, pârâtul menţionează că, inclusiv sediul secundar al reclamantei constituit pe teritoriul României, a avut ca unic scop crearea aparenta a cadrului procesual pentru a atrage competenta de judecata a instanţei romane. Astfel, conform certificatului de înregistrare al T. P. L. N. S. Bucureşti, seria B nr. 2935299 emis la 13.06.2014 de către ORC Bucureşti, (depus de reclamanta la dosarul cauzei) sucursala din România a fost înfiinţata în luna iunie 2014, iar sediul social ai acesteia coincide cu sediul profesional ai apărătorului ales al reclamantei. De asemenea, conform informaţiilor furnizate de site-ul M.F.P., sucursala nu a depus nici o declaraţie fiscala de la constituire şi până la data prezentei întâmpinări, iar numărul de telefon de contact al “sucursalei”, indicat pe site-ul amintit, coincide cu numărul de telefon indicat de apărătorul reclamantei, prin cererea introductiva de instanţa.

Chiar dacă reclamanta susţine competenta jurisdicţionala a instanţei romane în baza art. 1067 C.pr.civ, iar acest text de lege nu este incident spetei, deoarece nu exista înţelegerea (convenţia) părţilor privind stabilirea competentei instanţelor romane, menţionam ca nu exista nici alte texte normative, din care sa rezulte ca instanţa română ar avea competenta jurisdicţionala în speţa de faţă.

Pârâtul invocă celelalte prevederi din Codul de Procedura Civila care se refera la competenta internaţionala a instanţelor romane, învederând că niciuna dintre aceste situaţii nu este aplicabila spetei.

A)”Competenta internaţionala a instanţelor romane

Dispoziţii generale

Competenta întemeiata pe domiciliul sau sediul pârâtului

Art. 1065. – (1) Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel instanţele romane sunt competente daca pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuita, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii. (…)

(3) Instanţele romane sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest sediu secundar este situat în România la data introducerii cererii.

Pârâtul susţine că nu are şi nu a avut nici domiciliul şi nici reşedinţa obişnuita pe teritoriul României, la data introducerii cererii introductive.

Nici  alin. 3 al art. 1065 nu este aplicabil cauzei, dat fiind ca acesta se refera la competenta jurisdicţionala a instanţei romane, în cazul în care litigiul ar privi activitatea la sediul secundar din România al reclamantului. Or, sediul secundar al reclamantului a fost înfiinţat în anul 2014, în timp ce contractele de împrumut au fost încheiate în cursul anului 2007, fiind astfel evident ca prezentul litigiu nu are nicio legătura şi nu priveşte activitatea la sediul secundar a sucursalei din România a societăţii reclamante.

B) “Prorogarea voluntara de competenta în favoarea instanţei romane

Art. 1066. – (1) Când, în materii având ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii romane, părţile au convenit valabil competenta instanţelor romane de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanţele romane sunt singurele competente.

(2) Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în fata căreia pârâtul este chemat rămâne competenta de a judeca cererea, daca pârâtul se prezintă în fata instanţei şi formulează apărări în fond, fără a invoca excepţia de necompetenta, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fata primei instanţe.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa română sesizata poate respinge cererea, când din ansamblul circumstanţelor rezulta ca litigiul nu prezintă nicio legătura semnificativa cu România.”

Art. 1066 C.pr.civ se refera din nou la alegerea competentei instanţei de către părţi şi, în cazul de faţă, nu exista nicio clauza în cuprinsul contractelor de împrumut prin care părţile sa fi convenit cu privire la competenta jurisdicţională a instanţelor romane pentru soluţionarea litigiilor decurgând din contractele de împrumut. Aşadar, nici acest text de lege nu este aplicabil cauzei.

C) De asemenea, nu sunt aplicabile în prezenta cauza nici dispoziţiile art. 1069 C.pr.civ, referitoare la forul de necesitate, întrucât este evident faptul ca reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecata împotriva pârâtului intr-o instanţa din străinătate, spre  exemplu la instanţa de la domiciliul pârâtului  din Ierusalim, Israel.

“For de necesitate

Art. 1069. – (1) Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătura suficienta, devine competenta sa soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenta instanţelor române, dacă  se dovedeşte ca nu este posibila introducerea unei cereri în străinătate sau ca nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea sa fie introdusa în străinătate.

(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), daca cererea este formulata de un cetăţean român apatrid domiciliat în România ori de o persoana juridica de naţionalitate română, competenţa  instanţei române este obligatorie.

D) Nu sunt incidente în prezenta speţa nici prevederile art. 1079 C.pr.civ, referitoare la competenta exclusiva a instanţei romane, nefiind întrunita niciuna dintre situaţiile prevăzute de acest articol.

Competenta exclusiva în materia unor acţiuni patrimoniale

Art. 1079. – Instanţele romane sunt exclusiv competente sa judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:

1. imobile situate pe teritoriul României;

2. bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România;

3. contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuita în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului şi fora legătura cu activitatea profesionala sau comerciala a acestuia, daca:

a)furnizorul a primit comanda în România;

b)încheierea contractului a fost precedată în România de o oferta sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.

E) De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 1080 C.pr.civ, referitoare la competenta preferenţiala a instanţelor romane, nefiind îndeplinita niciuna dintre situaţiile expuse limitativ de lege.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1067 alin.(1) Cod procedură civilă deoarece părţile au  ales prin contracte instanţa competentă în cuprinsul art. 4 alin.2 Prin această clauză s-a stipulat că „Debitorul îi garantează creditorului faptul ca termenii prezentului contract şi tranzacţia la care se refera prezentul contract sunt în deplina conformitate cu legile din România, şi îşi asumă responsabilitatea pentru orice litigiu ar apărea”.

Din interpretarea logică a acestei clauze, se poate deduce intenţia părţilor de a se referi spre soluţionarea oricărui litigiu decurgând din aceste contracte instanţelor din România, conform legii romane. Prin urmare, intenţia comuna a părţilor, în ciuda formulării aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdicţiei instanţelor romane în cazul ivirii unui litigiu între părţi rezultând contract. Utilizarea cuvântului „litigiu” (în limba engleza, „dispute”) şi referinţele repetate la România, la legile din România – reprezintă indicii clare ale intenţiei comune a părţilor în ceea ce priveşte alegerea jurisdicţiei şi a dreptului aplicabil. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este în conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, şi anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (în acest caz, clauza de alegere a jurisdicţiei) sa producă efecte juridice şi nu sa nu producă nici un efect. În ciuda formulării neclare, intenţia comuna a părţilor a fost aceea ca toate litigiile în legătura cu contractele de împrumut sa fie deduse spre judecata instanţelor din România, potrivit legilor din România.

Astfel, formularea neclara se datorează faptului ca părţile nu au fost asistate la semnarea acestor contracte de avocaţi sau alte persoane cu pregătire juridica, semnarea celor 3 contracte de împrumut fiind o operaţiune comerciala caracterizata prin celeritate, cum sunt, de regula, raporturile dintre comercianţi.

Instanţa română nu se poate declara necompetenta, având în vedere ca, în speţa, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1067 alin. (3), lit. a) şi b.), respectiv:

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 1067. alin. (3) lit. a.) din Codul de proc. civ., reclamanta arată că a făcut dovada ca la data introducerii cererii, are pe teritoriul României un sediu secundar (respectiv o sucursala).

În ceea ce priveşte afirmaţiile pârâtului ca sucursala nu ar avea declaraţii fiscale depuse, arată ca sucursala unei firme nerezidente are un regim fiscal distinct de al societăţilor comerciale cu sediul în România, de aceea în baza de date a Ministerului Finanţelor nu pot apărea date cu privire la bilanţ, vector fiscal s.a. care sunt specifice societăţilor comerciale cu sediul în România (spre deosebire de acestea, sucursala urmează regimul fiscal al societăţii-mamă, care în acest caz este în conformitate cu înregistrările de la Autorităţile fiscale din Cipru).

Afirmaţiile pârâtului cu privire la faptul ca numărul de telefon indicat de avocat în cererea de chemare în judecata este acelaşi cu numărul de telefon care apare ca şi număr de contact pe website-ul Ministerului Finanţelor Publice, reclamanta arată următoarele: la înregistrarea oricărei societăţi sau sediu secundar al unei societăţi la Registrul Comerţului, la Registrul Comerţului se depune o cerere (formular-tip), care are o rubrica pentru „persoana aleasa pentru comunicări”. Persoana care se ocupa de înregistrarea la Registrul Comerţului (de regula, un avocat), completează aceasta rubrica cu datele proprii de contact, spre a fi utilizate de personalul angajat al Registrului Comerţului pentru înştiinţări cu privire la eventuale probleme cu actele depuse, în cazul în care la termenul stabilit pentru soluţionarea cererii s-ar putea constata anumite lipsuri. Ulterior înregistrării societăţii/sediului secundar, Registrul Comerţului transmite toate datele din sistemul informatic (inclusiv datele de contact) prin import de baza de date, către Ministerul Finanţelor, care le preia şi le încarcă pe website-ul propriu ca atare.

Avocatul care o reprezintă pe reclamantă în prezenta cauza, este avocatul cu care aceasta lucrează de obicei (în acelaşi mod cum şi pârâtul a fost reprezentat la toate înregistrările în Registrul Comerţului de aceeaşi societate de avocaţi ca şi în prezenta cauza, astfel cum reiese din actele depuse de reclamantă la dosarul cauzei – respectiv copiile certificate emise de Registrul Comerţului Bucureşti privind firmele în care pârâtul are calitatea de asociat şi/sau administrator). Numărul de telefon indicat de avocat la momentul înregistrării la Registrul Comerţului se poate regăsi la un număr foarte mare de societăţi comerciale, în funcţie de volumul de munca al avocatului, dar acest aspect nu are nicidecum sensul ca avocatul s-ar ocupa de activitatea comerciala a societăţii.  Susţine reclamanta că nu se poate retine faptul ca avocatul ales al său ar reprezenta sucursala în relaţiile comerciale, astfel cum în mod neîntemeiat susţine pârâtul şi nici ca sucursala ar fi fost constituita pro causa în scopul promovării prezentei cereri.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 1067, alin. (3), lit. a), din Codul de proc. civ., reclamanta arată următoarele:

În acţiunea introductivă, reclamanta susţine că a făcut pe larg dovada faptului ca dreptul aplicabil litigiului/conform dreptului internaţional privat este dreptul romanesc; a argumentat atât existenta convenţiei părţilor, cât şi rezultatul la care ar conduce operaţiunea logico-juridica de localizare obiectiva a contractului, conform normelor de drept internaţional privat (Convenţia de la Roma şi Regulamentul Roma I), care conţin prevederi de directa aplicare pentru instanţele din România, reprezentând surse primare ale legislaţiei comunitare, aplicabila cu prioritate fata de prevederile legii naţionale, fara a fi nevoie de existenta vreunor instrumente legislative de transpunere în legislaţia naţionala. În acest sens sunt şi prevederile imperative ale art. 1064 din Codul de proc. civ.

Faţă de cele arătate, şi faţă de excepţia de necompetenţă a instanţelor romane invocate prin întâmpinare de către parat,  reclamanta solicită Instanţei sa constate ca, în speţa, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (cunoscut ca şi Regulamentul I Bruxelles).

În  subsidiar, în ceea ce priveşte jurisdicţia instanţei romane în a judeca prezenta cauza, astfel cum a arătat prin cererea modificatoare, formulata în temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de proc. civ., şi astfel cum este necesar sa invoce, în raport de excepţia ridicata de parat cu privire la lipsa de jurisdicţie a instanţelor romane, reclamanta invocă:

– prevederile art. 23 precum şi celelalte prevederi aplicabile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (cunoscut ca şi Regulamentul I Bruxelles). Acest text din legislaţia comunitara este aplicabil cu prioritate fata de legislaţia naţionala; precum şi

– prevederile art. 1069 din Codul de proc. civ., precum şi prevederile art. 1066 din Codul de proc. civ.

Prezenta  cauza prezintă o legătura suficientă cu România, deoarece România este locul încheierii celor 3 contracte de împrumut; contul bancar al pârâtului în care au fost transferate sumele împrumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din România – şi anume Bank Leumi – Sucursala Aviatorilor; scopul pentru care banii au fost transferaţi în contul debitorului deschis la o banca din România, a fost acela ca pârâtul urma sa achiziţioneze nişte imobile în România, din banii împrumutaţi, asigurându-se în acest fel o garanţie pentru rambursarea împrumutului;  în fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc; în fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda naţionala din România – lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din România privind transferurile – „regulamentele din România privitoare la moneda străina de plata pentru executarea în bune condiţii a prezentului contract”.

În raport de prevederile art. 5 şi art. 23 din Regulamentul Bruxelles I, reclamanta arată ca este îndeplinita şi condiţia potrivit căreia nu este posibila introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate, pentru următoarele motive: în cazul contractelor de împrumut, locul de executare a obligaţiei nu se poate determina. În plus, fata de prevederile art. 23, exista în contract clauza de alegere a jurisdicţiei instanţelor romane. În  mod rezonabil, prezenta cauza este de competenta instanţei romane, având în vedere faptul ca în România se găsesc şi se pot administra probele prin care se pot dovedi pretenţiile solicitate prin cererea introductiva.

În plus, în scopul de a demonstra instanţei ca nu se poate pretinde în mod rezonabil ca reclamanta să introducă cererea în străinătate, aceasta a  solicitat şi a obţinut atestări ale conţinutului legii străine pentru celelalte doua state cu privire la a căror jurisdicţie pârâtul ar putea invoca argumente în favoarea jurisdicţiei acestora, şi anume:

– ISRAEL – pretinsul stat de domiciliu al pârâtului (cu privire la care pârâtul invoca faptul ca instanţele din acest stat ar fi competente sa judece prezenta cauza); arată în acest sens prevederile relevante ale legii naţionale a acestui stat în opinia în care este atestat conţinutul legii Statului Israel cu privire la jurisdicţie.

Cu privire la pretinsa jurisdicţie a instanţelor din Israel, pârâtul invoca ca singur argument faptul ca ar avea domiciliul în Israel, aspect cu privire la a cărui veridicitate  se discuta în cele ce urmează.

– ANGLIA – statul cu privire la care reclamanta a făcut dovada ca pârâtul îşi are reşedinţa obişnuita, cu înscrisuri emanate de la autorităţile competente (Registrul Comerţului din Anglia, Biroul de Carte Funciara) cât şi cu acte emise de la însuşi pârâtul (declaraţiile date în forma autentica, pe proprie răspundere, în limba română şi în limba engleza, folosite în fata Registrului Comerţului din România, în care pârâtul declara ca are reşedinţa permanenta în Anglia); arată  în acest sens prevederile relevante ale legii acestui stat în opinia în care este atestat conţinutul legii aplicabile – în acest caz, legislaţia comunitara şi anume Regulamentul Bruxelles I.

Faţă de susţinerile pârâtului, expuse în întâmpinarea depusa potrivit cărora „reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare în judecata împotriva subsemnatului (n.n. împotriva pârâtului) …. la instanţa de la domiciliul subsemnatului din Ierusalim, Israel”, reclamanta arată instanţei ca aceste susţineri ale pârâtului cu privire la faptul ca domiciliază pe teritoriul Statului Israel sunt false. Reclamanta probează contrariul cu actul original emis de Direcţia de Evidenta a Populaţiei, din cadrul Ministerului de Interne  din Israel, act emis ca urmare a solicitării reprezentantului reclamantei reclamante la data de 01.02.2015, care atesta faptul ca pârâtul a încetat să mai locuiască în Israel de la data de 27 Martie 1988 (!!!), iar ultimul domiciliu al pârâtului în Israel, până la data menţionata, la care a încetat sa mai locuiască în Israel, a fost la adresa din str. Ravad nr. 27, localitatea  Bnei Brak, cod poştal 5146910. Fata de acest act emis de Autorităţile competente din cadrul Ministerului de Interne din Israel, solicită instanţei să constate că pârâtul încearcă să „inducă în eroare (n.n. sa mintă) instanţa în sensul ca la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, pârâtul ar domicilia la adresa arătata în partea introductiva a întâmpinării, şi anume în Israel, str. Yakonshon nr. 1, Ierusalim, cod poştal 95313. Continuarea acestor false ale pârâtului ar fi fost în mod sigur prezentarea de către parata a unor acte false cu care sa dovedească aşa-zisul domiciliu din Israel.

Este mai mult decât evident faptul ca, prin susţinerile mincinoase, pârâtul urmăreşte sa tergiverseze judecata prezentei cauzei şi sa inducă instanţei ideea lipsei de jurisdicţie folosindu-se de minciuni şi falsuri. Reclamanta solicită instanţei sa constate reaua-credinţa şi conduita procesuala a pârâtului lipsita de orice urma de corectitudine.

La data de 5.02.2015 reclamanta a depus o cerere modificatoare în care a arătat că îşi întemeiază acţiunea, în  subsidiar, pe dispoziţiile art. 1069 NCPC, art. 1067 Cod procedură civilă şi pe dispoziţiile Regulamentului I Bruxelles. Totodată, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumelor din cererea introductivă.

S-a arătat că sunt îndeplinite cerinţele art. 1069 NCPC deoarece cauza prezintă o legătură suficientă cu România (s-au adus aceleaşi argumente) iar în raport de prevederile art.5 şi art. 23 din Regulamentul Bruxelles I este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia nu este posibilă introducerea unei acţiuni în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate deoarece în cazul contractelor de împrumut, locul de  executare nu se poate determina. În plus, în contract există clauză de alegere a jurisdicţiei instanţelor române iar în România se  găsesc şi se pot administra probele prin care reclamanta să-şi dovedească pretenţiile. În speţă sunt îndeplinite condiţiile  prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Ulterior, reclamanta a depus precizări în care a arătat că, în raport de abrogarea Regulamentului 44/2001 şi intrarea în vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, începând cu data de 15.01.2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I, se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012 (fila 76, vol. III).

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.03.2015, tribunalul a admis proba cu  înscrisuri în vederea soluţionării excepţiei necompetenţei internaţionale, a respins ca neutilă soluţionării acestei excepţii probele cu interogatoriul pârâtului  şi testimonială, a pus în vedere pârâtului să depună copia paşaportului menţionat în întâmpinare şi a celui indicat în contractele de la dosar iar reclamanta să depună înscrisuri din care să rezulte neîndoielnic că pârâtul are domiciliul în Marea Britanie.

Analizând excepţia invocată, tribunalul a reţinut următoarele:

Pretenţiile reclamantei se întemeiază pe încheierea, la data de  4.06.2007, respectiv 19.06.2007, a unor contracte de împrumut prin care T.  P. L., societate de  naţionalitate cipriotă, a acordat pârâtului, cetăţean german, două linii de credit, în valoare de 2 milioane Euro şi 712.000 Euro.

Apărările formulate de reclamantă faţă de  excepţia necompetenţei internaţionale au avut în vedere dispoziţiile art. 1064, 1067 NCPC (actualele 1065 şi art. 1068 NCPC) şi art. 1069 NCPC (actualul 1070 NCPC) dar şi dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Bruxelles 1).

În concret s-au învederat următoarele aspecte: transferul sumelor împrumutate pârâtului s-au făcut din contul reclamantei deschis la Bank Of Cyprus în contul pârâtului deschis la Bank Leumi (România); scopul împrumuturilor l-a constituit achiziţionarea de către pârât a unor imobile în România; pârâtul este asociatul şi administratorul mai multor societăţi din România; părţile au ales prin contracte instanţele competente; la data introducerii acţiunii reclamanta avea deschisă o sucursală în România; dreptul aplicabil litigiului este cel românesc; potrivit voinţei părţilor; contractele de împrumut s-au încheiat în România; nu este posibilă introducerea  unei acţiuni în străinătate sau nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.

Faţă de temeiurile de drept invocate, apărările formulate şi probele administrate pe excepţie, tribunalul reţine cu prioritate dispoziţiile art. 1065 alin.1 NCPC (fostul art. 1065 NCPC) care prevăd că, sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul/reşedinţa obişnuită/sediul principal/sediul secundar/fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii acţiunii.

Prin urmare, competenţa instanţelor române în această situaţie se raportează la momentul introducerii acţiunii. În cauză acţiunea s-a introdus la data de 7 august 2014, înainte de 10 ianuarie 2015 când a fost abrogat Regulamentul 44/2001 al Consiliului (Bruxelles 1) prin Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului şi al Consiliului Uniunii Europene.

Tribunalul a apreciat că se aplică, în materie de competenţă prevederile primului Regulament, nr.44/2001.

Articolul 1066 (fost 1065) NCPC reprezintă o transpunere a Regulamentului (art.2 şi secţiunile 2-7 din Capitolul II) care a fost considerată necesară din perspectiva alinierii legislaţiei interne la normele europene, Regulamentele fiind de directă aplicare fără a fi necesară o implementare în dreptul naţional.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă neîndoielnic că pârâtul are domiciliul în Anglia (oraşul Londra) din anul 2001. Paşaportul nr.3560561033 eliberat la data de  5.06.2001 este valabil până în anul 2019, deci partea era domiciliată în Anglia  şi la momentul încheierii celor două contracte de împrumut (fila 144 vol. III). Rezidenţa în Israel (ţară membră UE) a pârâtului a încetat în anul 1988 (fila 58, vol. III).

Prima condiţie a textului de lege nu este astfel îndeplinită.

Privitor la cerinţa ca pârâtul să aibă reşedinţa obişnuită/sediul principal/sediul secundar/fondul de comerţ pe teritoriul României, se reţine că nu s-a făcut dovada reşedinţei din România iar restul prevederilor se referă la persoanele juridice, pe când pârâtul chemat în judecată şi cel care a semnat contractul este o persoană fizică. Conform actului depus la fila 8, vol. IV reşedinţa  părţii este la Londra, Hackney.

Articolul 1068 (fostul 1067) NCPC reprezintă o preluare a art.23 din Regulament şi are în vedere ipoteza în care  părţile au convenit asupra instanţei competente.

Din lecturarea atentă a celor 2 contracte de împrumut nu rezultă un  asemenea fapt, chiar dacă părţile au convenit asupra aplicării dreptului material român.

Clauza de la art.4 alin.2 (din fiecare contract) arată numai faptul că pârâtul a garantat reclamantei că toate prevederile convenţiei respectă legile din România – dreptul material ales – şi, „îşi asumă responsabilitatea pentru orice litigiu”.

Nu există, raportat la această clauză, nicio „Convenţie atributivă” în sensul art.23 din Regulament, contrar opiniei reclamantei şi a membrului Cabinetului de avocatură Assenson din Londra (fila 49 şi urm., vol. II), mai ales că nu există nicio dovadă că cele 2 contracte s-au încheiat măcar în România.

Acest ultim aspect este avut în vedere şi în legătură cu invocarea „forului de necesitate” (art.1070, fostul art. 1069 NCPC).

Cauza  nu priveşte o „legătură suficientă” cu instanţa română şi este posibilă sesizarea instanţei străine (engleze).

Deosebit de faptul că nu rezultă locul în care s-au încheiat contractele, se reţine că, potrivit chiar susţinerilor reclamantei şi, actelor depuse la dosar, pârâtul nu are afaceri (desfăşoară activităţi de comerţ) doar în România, dar şi în Anglia, unde şi-a cumpărat o casă în anul 2014 (susţinerea reclamantei coroborată cu înscrisurile depuse la filele 114 şi urm., vol.III).

În cele două contracte nu este specificată destinaţia împrumuturilor iar susţinerea reclamantei (scopul achiziţionării unor imobile în România) chiar reală fiind, nu prezintă relevanţă faţă de aspectul enunţat anterior (necontestat  pârâtul deţine mai multe  societăţi şi  în u.k.).

Cu privire la faptul că transferul sumelor împrumutate s-a făcut din contul reclamantei deschis  la o bancă din Cipru în contul pârâtului deschis la o bancă din România (de fapt o sucursală a Leumi Bank), aspectul nu are nicio relevanţă, mai  ales că, printr-o Notificare, depusă la fila 63-64, vol. I, reclamanta îi solicită pârâtului să efectueze restituirea împrumuturilor la banca din Cipru (loc de executare a obligaţiei).

La data încheierii contractelor reclamanta nu avea vreun sediu secundar în România. Intr-adevăr, conform susţinerilor pârâtului reclamanta şi-a deschis un sediu secundar în România în luna iunie 204 (fila 16, vol. III). Nu se poate stabili că există o legătură între deschiderea sediului din România în iunie 2014 şi introducerea acţiunii în august 2014 doar pentru a se putea atrage competenţa instanţelor române dar existenţa acestui sediu secundar nu poate fi hotărâtoare în stabilirea competenţei iar condiţia impusă de lege este aceea  ca „legătura” să facă imposibilă introducerea unei acţiuni în străinătate.

Acţiunea poate fi introdusă în străinătate se poate pretinde rezonabil aceasta chiar şi „în pofida” opiniei avocatului englez deoarece acesta a plecat de la premisa că a existat o „convenţie atributivă” printr-o interpretare personală făcută asupra modului de  exprimare al părţilor în limba engleză.

Opinia instanţei române, întemeiată pe texte de lege şi pe dovezi este aceea că nu a existat o astfel de convenţie în cele două contracte şi, în consecinţă, construcţia juridico-lingvistică efectuată de avocatul britanic nu poate fi luată în considerare.

Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a admis excepţia şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta reclamantă T. P. L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V- a Civilă, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată conţine erori evidente (ca s-ar fi încheiat doar 2 contracte de împrumut între părţi, în loc de 3, că Israelul este Stat Membru al UE, că „locul executării obligaţiei debitorului” – şi anume obligaţia de rambursare a sumelor împrumutate – ar fi statul Cipru – pentru simplu motiv ca pârâtului i s-a comunicat să facă plata sumelor datorate într-un cont al  recurentei deschis la Bank of Cyprus, faptul că din înscrisul depus de recurenta reclamantă T. P. L., emis de Biroul de Carte Funciara din Anglia, ar rezulta că pârâtul şi-a cumpărat o casă în anul 2014 – această constatare a instanţei este complet eronata s.a.).

În cauză s-a administrat exclusiv proba cu înscrisuri. Deşi recurenta a solicitat şi proba testimonială şi proba cu interogatoriul pârâtului şi a justificat relevanţa şi utilitatea acestora, instanţa de fond nu a încuviinţat administrarea şi a acestor probe, care ar fi contribuit la clarificarea mai multor aspecte ale speţei.

De asemenea, recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, se susţine, la pagina 12 din hotărârea atacată, paragraful 5 şi paragraful 6, instanţa de fond dă  o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă: la paragraful 5, arată că în materie de competenţă, ar fi aplicabile prevederile Regulamentului 44/2001, iar în paragraful 6, arată că ar fi aplicabile prevederile art. 1066 (actualmente art. 1067) din Noul Cod de proc. civ., contrazicându-se în mod evident în argumentarea dată.

Recurenta susţine de asemenea netemeinicia motivării instanţei de fond în ceea ce priveşte textele de lege aplicabile prezentei cauze.

În mod greşit, arată recurenta, instanţa a aplicat actualul art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ., care prevede:

„Art. 1064 (actualmente art. 1065) Domeniul de aplicare

Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Or, astfel cum a arătat atât în cadrul susţinerilor orale în faţa instanţei la momentul când i s-a acordat cuvântul asupra excepţiei de necompetenţă a instanţelor romane, cât şi în concluziile scrise depuse în cadrul şedinţei de judecata (la termenul din 05.06.2015), în tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene, există prevederi aplicabile în materia competentei judiciare. Aceste prevederi ale Regulamentului european se aplică în mod prioritar faţă de dreptul intern.

În ceea ce priveşte materia competentei judiciare, în speţa sunt aplicabile dispoziţiile din tratatele internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene.

Astfel cum a arătat atât în cererea introductiva, cât şi în cererea precizatoare, precum şi în răspunsul la întâmpinare, prevederile aplicabile în ceea ce priveşte jurisdicţia exista înRegulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (cunoscut ca şi Regulamentul I Bruxelles) – în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care a fost abrogat o dată cu punerea în aplicare începând cu data de 10.01.2015 a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

De asemenea, recurenta susţine că în mod greşit, instanţa a considerat că, faţă de data introducerii acţiunii, ar fi putut fi cel mult aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Regulamentul Bruxelles I) şi nu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012, care este de directă şi imediată aplicare de la data de 15 ianuarie 2015. Această constatare a instanţei de fond este totodată şi în totală contradicţie cu constatarea aceleiaşi instanţe de fond, potrivit căreia în speţă este aplicabil art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ.

Solicită instanţei de recurs să constate că în speţă, la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, era aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. În conformitate cu art. 80 din acest al doilea Regulament menţionat, trimiterile la Regulamentul Bruxelles 1 se interpretează ca trimiteri la Regulamentul UE nr. 1215/2012.

Preambulul Regulamentul UE nr. 1215/2012 conţine următoarele prevederi:

– punctul (6) ; „(…) este necesar şi oportun ca normele care reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ şi de aplicare directa”;

– punctul (13): „(…) ar trebui să se aplice normele comune privind competenţa judiciară, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru”;

– punctul (14): „Un pârât care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ar trebui, în general, să între sub incidenţa normelor naţionale privind competenţă judiciară aplicabile pe teritoriul statului membru unde se află instanţa sesizată. Cu toate acestea (…) pentru a respecta autonomia părţilor, anumite norme de competenţă judiciară din prezentul regulament ar trebui să se aplice indiferent de domiciliul pârâtului.

– punctul (15): „Normele de competenţă ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competenţa ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt punct de legătură (…)”;

– punctul (16): ..în afară de instanţa domiciliului pârâtului, ar trebui să existe şi alte instanţe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanţă şi acţiune sau în scopul bunei administrări a justiţiei. Existenţa unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică şi să evite posibilitatea de a se introduce o acţiune împotriva pârâtului în faţa unei instanţe dintr-un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta.

– punctul (19): „Autonomia părţilor la un contract, altul decât un contract de asigurare, un contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanţei competente, ar trebui să fie respectată, sub rezerva temeiurilor de competenţă exclusive ale instanţelor prevăzute în prezentul regulament.”;

– punctul (24): „La momentul luării în considerare a bunei administrări a justiţiei, instanţa din statul membru în cauză ar trebui să evalueze toate circumstanţele cazului respectiv. Aceste circumstanţe pot include legăturile dintre elementele de fapt ale cazului, părţi şi statul terţ în cauză, etapa la care a ajuns procedura în statul terţ în momentul iniţierii procedurii în faţa instanţei din statul membru şi dacă se preconizează sau nu că instanţa din statul terţ va pronunţa sau nu o hotărâre într-un interval de timp rezonabil. Această evaluare poate include, de asemenea, analiza aspectului dacă instanţa din statul terţ are competenţă exclusivă în cazul respectiv în circumstanţe în care o instanţă a unui stat membru ar avea competenţă exclusivă.”

În Capitolul 1 – Domeniu de aplicare şi definiţii, la articolul 1 (l)din Regulamentul 1215/2012, se prevede după cum urmează:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei…).

Secţiunea 7 – Prorogarea de competenţă Articolul 25 (1): „Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate  surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie: (a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă”

Prevederile mai sus citate, care sunt de directă şi imediată aplicare, se circumscriu obiectivului Uniunii Europene de facilitare a accesului la justiţie. Tratatul european precizează în mod expres faptul ca, pentru determinarea competentei instanţei, este necesara analiza şi evaluarea tuturor circumstanţelor cauzei.

În speţă, în raport de prevederile atât ale Regulamentului 44/2001 în vigoare la data introducerii cererii, cât şi în raport de prevederile Regulamentului 1215/2012, în vigoare la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, susţine recurenta, instanţa română este competenta sa soluţioneze prezenta cauza, pentru următoarele argumente:

1. pârâtul are naţionalitatea unui stat membru (Germania) şi domiciliul pe teritoriul alt stat membru (Anglia);

2. pârâtul a fost legal citat şi este reprezentat în procesul promovat în fata instanţelor romane, având oportunitatea să îşi prezinte poziţia;

3. există o clauză validă de alegere a competentei instanţei române în cele 3 contracte de împrumut, faţă de care se impune respectarea principiului autonomiei de voinţa a părţilor

În ciuda formulării clauzei de alegere a jurisdicţiei – art. 4, alin. 2 din fiecare dintre cele 3 contracte, din interpretarea logica a acesteia reiese intenţia comuna a părţilor:

„Debitorul îi garantează creditorului faptul că termenii prezentului contract şi tranzacţia la care se referă prezentul contract sunt în deplină conformitate cu legile din România şi îşi asumă responsabilitatea pentru orice litigiu ar apărea”.

 Din interpretarea logică a acestei clauze, se poate deduce intenţia părţilor de a se referi în vederea soluţionării oricărui litigiu decurgând din aceste contracte, instanţelor din România, conform legii romane. Prin urmare, intenţia comună a părţilor, în ciuda formulării aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdicţiei instanţelor romane în cazul ivirii unui litigiu între părţi rezultând contract. Utilizarea cuvântului „litigiu” (în limba engleza, „dispute”) şi referinţele repetate la România la legile din România, la executarea contractului în raport de regulamentelor din România (norme, în sens larg) – reprezintă indicii clare ale intenţiei comune a părţilor în ceea ce priveşte alegerea jurisdicţiei instanţelor române şi a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc. Această interpretare a clauzei contractuale este în conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, şi anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (în acest caz, clauza de alegere a jurisdicţiei) sa producă efecte juridice şi nu în sensul de a nu produce nici un efect. În ciuda formulării, intenţia comună a părţilor a fost aceea ca toate litigiile în legătură cu contractele de împrumut să fie deduse spre judecată instanţelor din România, potrivit legilor din România.

4. Conform convenţiei părţilor, exprimată în mod expres şi extrem de clar, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.

5. Pârâtul a încercat prin fraudă să atragă competenţa judiciară a unui alt stat, şi anume Israel, pretinzând că are domiciliul pe teritoriul acestui stat, indicând o stare de fapt nereală şi invocând în probarea acesteia documente false.

Recurenta reclamantă a făcut proba contrară şi a depus în acest sens documentul oficial emis de Ministerul de Interne din Israel, în care se precizează faptul că pârâtul nu mai locuieşte în Israel de la data de 27 martie 1988.

 6. Pârâtul nu a invocat niciodată în cursul procesului competenţa instanţelor din Anglia. Prin întâmpinarea depusă, acesta invocă faptul că instanţa competentă ar fi doar instanţa de la domiciliul sau din Israel.

Prin urmare, în situaţia în care recurenta a probat faptul că pârâtul nu are domiciliul în Israel cu documente oficiale emise de autorităţile competente, rezultă că instanţele din Israel nu au competenţa să judece prezenta cauză, iar în situaţia în care pârâtul nu a invocat competenţa instanţelor dintr-un alt stat, competenţa îi revine instanţei române, câtă vreme pârâtul nu a invocat competenţa unei alte instanţe (în afară de competenţa instanţelor din Israel).

7. Intenţia de fraudă a pârâtului consideră că este un argument esenţial pentru atitudinea acestuia, pârâtul urmărind doar tergiversarea judecării cauzei; este mai mult decât previzibil faptul că, în cazul în care instanţa română s-ar declara necompetentă, pârâtul ar persista în atitudinea de fraudă şi ar iniţia diverse demersuri în scopul invocării necompetenţei altor instanţe în faţa cărora recurenta l-ar putea acţiona, toate aceste demersuri afectându-o în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, dreptul său păgubindu-se prin întârziere. În ipoteza în care recurenta va iniţia demersuri pentru a-l chema pe pârât în fata altor instanţe şi până la soluţionarea de către o altă instanţă a excepţiei de necompetenţă – aceasta ar presupune trecerea unui interval mare de timp (doar de la introducerea acţiunii ce face obiectul prezentei cauze şi până la discutarea excepţiei de necompetenţă a instanţei române a trecut aproape 1 an).

 8. În cazul în care instanţa română şi-ar asuma competenta să judece cauza, iar pârâtul s-ar considera nedreptăţit, pârâtul are la îndemână numeroase remedii – şi anume să se opună eventualei recunoaşteri a hotărârii şi/sau punerii în executare a eventualei hotărâri favorabile  recurentei, în toate legislaţiile naţionale existând ca şi motiv de refuz al recunoaşterii şi al punerii în executare a unei hotărâri pronunţate de o instanţă străină faptul că acea hotărâre a fost pronunţată de o instanţă necompetentă internaţional. Prin urmare, pârâtul nu poate indica nici o posibilă în viitor în ceea ce priveşte faptul că ar fi judecat de o instanţă necompetentă internaţional.

9. Astfel cum a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, prezenta cauză prezintă o legătură suficienta cu România şi nu prezintă nici o legătură cu vreun alt stat:

România este locul încheierii celor 3 contracte de împrumut;

– contul bancar al pârâtului în care au fost transferate sumele împrumutate conform celor 3 contracte este deschis la o bancă din România – şi anume Bank Leumi – Sucursala Aviatorilor;

 – scopul pentru care banii au fost transferaţi în contul debitorului deschis la o bancă din România, a fost acela că pârâtul urma să achiziţioneze nişte imobile în România, din Banii împrumutaţi, asigurându-se în acest fel o garanţie pentru rambursarea împrumutului; în fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc;

– fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda naţionala din România – lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din România privind transferurile – „regulamentele din România privitoare la moneda străină de plata pentru executarea în bune condiţii a prezentului contract”.

10. Faţă de faptul că litigiul are singurele legături cu România, este previzibil faptul că instanţa străină s-ar declara necompetentă, s-ar ajunge la un conflict negativ de competenţa judiciară internaţională, lucru care ar avea drept consecinţă negarea accesului la justiţie al  recurentei şi păgubirea dreptului său prin întârziere, fiind de asemenea previzibil un interval de timp îndelungat pentru soluţionarea excepţiei de necompetenta de către alte instanţe.

 În afară de existenţa unei convenţii valabile de alegere a forului, în forma în care se găseşte exprimată în cele 3 contracte de împrumut – în subsidiar – recurenta TRIG POINT LIMITED a invocat dispoziţiile actualului art. 1070 privitoare la forul de necesitate, cărora instanţa de fond le-a dat o interpretare eronată.

 Textul actualului art. 1070 prevede ad literam existenţa unei legături suficiente. Consideră  că în speţa este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături suficiente (între circumstanţele cauzei şi statul în care a fost introdusă cererea de chemare în judecată), pentru argumentele pe care le-a expus punctual mai sus. În plus, speţa nu prezintă legături mai strânse cu vreun alt stat în afară de România.

A doua condiţie – exprimată în teza a 2-a – este aceeaşi – şi anume că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acţiunea să fie introdusă în străinătate. Acest aspect este diferit de cel prevăzut în faza 1 a aceluiaşi articol – şi anume că nu este posibil ca acţiunea să fie introdusă în străinătate.

A demonstrat caracterul „rezonabil” al legăturilor cauzei cu România – atât în ceea ce priveşte părţile, cât şi în ceea ce priveşte circumstanţele (aspectele de fapt şi de drept implicate), precum şi elementele obiective ale speţei (cadrul şi scopul încheierii celor 3 contracte de împrumut). A probat aceste împrejurai cu înscrisuri (extrase din registre publice) emise de autoritatea şi instituţii.

Clauza de alegere a dreptului romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte – este încă un argument fundamental în susţinerea atât a legăturii suficiente, cât şi a faptului că nu se poate pretinde într-un mod rezonabil ca acţiunea să fie introdusă la o instanţă (de exemplu, o instanţă din Anglia). Nu poate fi considerat rezonabil ca prezentul litigiu să fie soluţionat conform legii române de către o instanţă o instanţă dintr-o ţară care are un sistem de drept radical diferit (commonlaw).

Textul de lege însuşi face diferenţa între 2 situaţii posibile: (1) „a nu fi posibil” şi (2) „a nu se putea pretinde în mod rezonabil”. Prima situaţie se interpretează în sensul că cauza este de competenţa exclusivă a unei anumite instanţe naţionale şi într-o astfel de situaţie nu ar fi posibilă introducerea acţiunii în faţa altor instanţe naţionale. A doua situaţie se interpretează în sensul că există o marjă de apreciere în ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, astfel încât nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acţiunea să fie introdusă într-un alt stat. Consideră că a adus suficiente argumente pentru a demonstra legătura suficientă dintre circumstanţele prezentei cauze şi România şi faptul că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acţiunea să fie introdusă la instanţele din Anglia.

 În Ioc să analizeze circumstanţele de fapt ale încheierii celor 3 contracte de împrumut, instanţa de fond s-a limitat la a consemna în hotărârea atacată la pag. 13, paragraful 6, o simplă frază: „Cauza nu priveşte o „legătură suficienta” cu instanţa română şi este posibilă sesizarea instanţei engleze”.

O altă critică de nelegalitate invocată priveşte împrejurarea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei

 În condiţiile formulării nu foarte clare a clauzei de alegere a competenţei instanţei române, instanţa de judecată trebuia să interpreteze în mod logic clauza de alegere a instanţei competente, în care se face referire la litigiile („dispute”) rezultând din fiecare dintre cele 3 contracte de împrumut. Instanţa de fond trebuia să interpreteze în mod logic intenţia părţilor contractante, respectiv intenţia reală a acestora ca eventualele litigii dintre ele să fie soluţionate conform dreptului românesc, de instanţele din România. Conform convenţiei părţilor, exprimată în mod expres şi extrem de clar în cele 3 contracte, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul românesc.

Argumentele decisive în favoarea interpretării logice a clauzei de alegere a instanţelor din România ca fiind competente să soluţioneze litigiile dintre părţi, astfel cum este formulată în cele 3 contracte, sunt următoarele:

(1) Cele 3 contracte de împrumut prezintă cele mai strânse legături cu România.

(2) Părţile contractante au ales dreptul romanesc ca fiind aplicabile celor 3 contracte de împrumut. Astfel cum a demonstrat cu înscrisurile depuse, emanând de la Registrul Comerţului din România, ambele părţi contractante activau în domeniul imobiliar în România, fiind familiarizate cu dreptul romanesc, în general.

(3) Nu poate fi primită o interpretare a acestei clauze contractuale în sensul că părţile au ales să se judece în Anglia în conformitate cu dreptul românesc, cu atât mai mult cu cât Anglia este o ţară cu sistem juridic radical diferit – commonlaw, care conţine dispoziţii incompatibile cu cele prevăzute de legea română.

 (4)În condiţiile în care nici una dintre părţi nu este de naţionalitate, respectiv cetăţenie română, dar au ales dreptul romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte. Ce sens ar fi avut ca părţile contractante – nerezidente în România, să aleagă dreptul romanesc, în condiţiile în care nu ar fi agreat ca litigiile decurgând din cele 3 contracte să fie judecate de instanţele din România?

Faţă de argumentele de mai sus, la care se adaugă noţiunile de „certitudine rezonabila” şi „legătură suficienta” astfel cum acestea vor fi dezvoltate în cele ce urmează – consideră că rezultă în mod evident faptul că reprezentarea reală a părţilor şi intenţia comună a acestora a fost ca eventualele litigii rezultând din cele 3 contracte de împrumut să fie soluţionate de instanţele din România, conform dreptului romanesc.

 Simplul fapt că pârâtul are domiciliul în Anglia nu este de natură să confere instanţelor din Anglia competenţa exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că pârâtul, deşi persoană fizică, în ceea ce priveşte încheierea celor 3 contracte de împrumut, a acţionat în calitate de profesionist. A argumentat pe larg în acţiunea introductivă calitatea de profesionist a debitorului (om de afaceri, asociat şi director în mai mult de 30 de societăţi comerciale care desfăşoară activităţi în domeniul imobiliar, plus încă 5 societăţi comerciale în România – desfăşurând acelaşi tip de activitate), calitate în care a acţionat şi la momentul încheierii celor 3 contracte de împrumut cu recurenta creditoare. Sumele împrumutate (prin prisma cuantumului lor) depăşesc simpla nevoie şi simpla folosinţă a unei persoane fizice şi se circumscriu în exclusivitate scopului profesional (îndeletnicirii de om de afaceri, de investitor în domeniul imobiliar) al debitorului. Scopul contractării acestor 3 împrumuturi (acelaşi de a cumpăra bunuri imobile în România) este încă o dovadă a faptului că debitorul a acţionat în calitate de profesionist.

Prin urmare, soluţionarea prezentei cauze nu ar putea fi considerată ca fiind de competenţa exclusiv a instanţelor din Anglia, având în vedere că pârâtul nu poate fi privit ca fiind un simplu contractant persoană fizică, fapt ce ar impune chemarea lui în judecată în faţa unei instanţe din statul în care îşi are reşedinţa obişnuită.

 Or, astfel cum a arătat şi în acţiunea introductivă, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a aprecia faptul că reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în calitate de profesionist – apropie persoana fizică de persoana juridică.

În plus, faţă de constatarea instanţei de judecată că pârâtul ar avea domiciliul în Anglia – aspect consemnat de instanţa de fond la pag. 13 a hotărârii atacate, paragraful 7) – arată că această constatare este într-o anumită măsură eronată, în măsura în care ceea ce recurenta reclamantă a demonstrat a fost faptul că pârâtul are reşedinţa obişnuită în Anglia. Ca o simplă remarcă, arată că paragraful 7 de la pag. 13 a hotărârii conţine şi alte erori, care denotă lipsa totală de interes a instanţei de fond în analizarea prezentei cauze („Israelul – tara membra a UE…”)

În mod eronat instanţa de fond a reţinut în motivarea hotărârii atacate faptul că nu rezultă că locul încheierii celor 3 contracte ar fi România (pag. 13 din hotărârea atacată, paragraful 4). Arată că instanţa de fond nici nu a pus în discuţia părţilor acest aspect – şi anume locul încheierii celor 3 contracte de împrumut, aspect care a fost pe deplin clarificat de recurentă în cererea introductivă, dar care nu a fost invocat de pârât prin întâmpinarea depusă şi nici în faţa instanţei şi nici instanţa din oficiu nu l-a pus în discuţia părţilor.

 După cum a arătat pe larg în cererea introductivă, locul încheierii celor 3 contracte de împrumut nu poate fi determinat. Cele 3 contracte s-au încheiat la distanţă (prin fax), între reprezentantul creditorului (aflat în România) şi pârât (aflat în Anglia). În speţă, locul încheierii contractelor nu poate fi determinat, având în vedere dispoziţiile incompatibile ale celor două sisteme de drept cu privire la momentul realizării acordului de voinţă a părţilor contractante, care este hotărâtor pentru determinarea locului încheierii contractului (momentul acceptării ofertei de către destinatar conform unui sistem de drept, şi momentul recepţionării de către ofertant a acceptării ofertei în celalalt sistem de drept).

Astfel de situaţii sunt frecvent întâlnite în practică, cu precădere în tranzacţiile comerciale, fiind tratate ca atare în jurisprudenţa comercială, doctrina consacrând situaţii în care locul contractului nu poate fi determinat. În astfel de cazuri, atât doctrina internaţională, cât şi jurisprudenţa, sunt unanime în a considera că trebuie supuse analizei elementele şi circumstanţe relevante în ceea ce priveşte încheierea contractului.

Se mai arată de către recurentă că în mod eronat instanţa de fond a reţinut în motivarea hotărârii atacate faptul că locul executării obligaţiei contractuale de către debitor ar fi Statul Cipru (pagina 13 a hotărârii atacate, paragraful 9), pentru unicul motiv că reclamanta – creditoare i-a comunicat debitorului prin notificarea privind cu data scadenţei, detaliile unui cont bancar deschis la Bank of Cyprus în care debitorului i s-a cerut să efectueze plata.

 În speţă, în cazul rambursării unei sume de bani, nu se poate vorbi despre un loc al executării obligaţiei de restituire a împrumutului, câtă vreme aceasta se face prin virament într-un cont bancar.

Interpretarea eronată dată de instanţa de judecată acestui aspect este mai mult decât evidentă – mai ales dacă ne gândim că, creditorul poate avea conturi bancare deschise la mai multe bănci din mai multe state – astfel încât nu este posibil să ne gândim că locul executării obligaţiei poate fi apreciat ca fiind în oricare stat – în consecinţă competenţa instanţei să fie lăsată exclusiv la discreţia creditorului. Nu se mai întreabă ce s-ar întâmpla în cazul în care creditorul ar putea solicita ca plata să se efectueze către un terţ sau că plata să se facă în două sau mai multe conturi bancare deschise la bănci din state diferite…!!! Per a contrario, o astfel de interpretare ar conduce la concluzia că orice creditor al unei obligaţii de plată ar putea să decidă unilateral asupra competenţei unei instanţe naţionale prin simpla comunicare către creditor a unui cont bancar din statul în care creditorul ar vrea să introducă cererea de chemare în judecată. Este logic faptul că o astfel de interpretare dată de instanţa de fond nu poate fi primită.

În speţă, în cazul unui contract de împrumut, unde rambursarea se cere a fi efectuată prin virament bancar, nu se poate vorbi de un loc al executării obligaţiei (ca element obiectiv şi care să aibă o înrâurire asupra executării obligaţiei), astfel cum este cazul altor tipuri de contracte (executarea obligaţiilor decurgând dintr-un contract de transport sau dintr-un contract de antrepriza, în care locul executării obligaţiei implica nişte legături efective cu un anumit loc, noţiunea de „loc” al executării obligaţiei având o cu totul alta semnificaţie etc.)

Pârâtul a invocat prin întâmpinarea depusă, precum şi prin susţinerile în faţa instanţei de fond, doar faptul că instanţa competentă ar fi cea din Statul Israel, în raport de pretinsul loc de domiciliu al pârâtului.

Nici prin întâmpinarea depusă, şi nici în decursul susţinerilor în faţa instanţei de fond, pârâtul nu a invocat faptul că ar fi competente instanţele din Anglia.

 Instanţa de fond din oficiu (încălcând principiul disponibilităţii) a considerat că ar fi competente instanţele din Anglia, în lipsa investirii cu o astfel de cerere de către nici una dintre părţi.

 Prin urmare, (1) pârâtul a invocat excepţia de necompetenta a instanţei române doar pentru motivul că în speţă ar fi competente instanţele din Israel; (2)recurenta reclamanta TRIG POINT LIMITED a făcut dovada că instanţele din Israel nu sunt competente.

Faţă de cele expuse la punctele (1) şi (2) de mai sus, arată recurenta, se pot trage următoarele concluzii logice: câtă vreme recurenta a demonstrat (şi instanţa de fond a reţinut ca atare) că pârâtul nu are domiciliul / reşedinţa în Israel, excepţia de necompetenta a instanţei române astfel cum a fost formulată de pârât apare ca fiind „lipsită de fundament”. Efectul este acelaşi ca şi când pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă. Faţă de acest aspect, chiar şi în ideea în care nu ar fi aplicabile în speţă textele din legislaţia comunitară, şi nici art. 1066 (actualmente art. 1067) alin. (1), instanţa de fond trebuia să constate faptul că instanţa română a devenit competentă, în raport de susţinerile pârâtului, consemnate ca atare în încheierea de şedinţă de la primul termen de judecată, că înţelege să formuleze apărări pe fondul cauzei.

 Chiar şi în condiţiile în care instanţa de fond ar fi considerat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile Regulamentelor europene, faţă de dispoziţiile art. 1066 (actualmente art. 1067) clin Noul Cod de proc. civ., alin. (2),  recurenta solicită instanţei de recurs să constate că instanţa română a devenit competentă în a soluţiona prezenta cauza:

Art. 1067 din Noul Cod de Proc. civ.:

,,Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa căreia pârâtul este chemat, rămâne competentă de a judeca cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi formulează apărări de fond, fără a invoca excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea procesului în fata primei instanţe.

 Textul de lege incident în speţă (art. 1067 mai sus citat) nu conferă instanţei de judecată prerogativa invocării excepţiei de necompetenţă a instanţei române, ci doar pârâtului. Or, pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă a instanţelor române în favoarea instanţelor din Anglia, astfel încât instanţa de fond a depăşit limitele investirii sale, pronunţându-se în mod eronat peste solicitările părţilor.

În speţă, precizează recurenta, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege mai sus citat: nu se prevede prin nici o lege specială altfel; pârâtul s-a prezentat în faţa instanţei de fond, a declarat că înţelege să formuleze apărări de fond, lucru consemnat ca arate în încheierea de şedinţă; pârâtul nu a invocat până la terminarea procesului în faţa primei instanţe excepţia de necompetenţă în sensul că ar fi competente instanţele din Anglia.

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta reclamantă T.P. L. nu a avut oportunitatea de a preciza poziţia faţă de aceste înscrisuri depuse de pârât în şedinţa publică, pe care nu a avut nici timpul necesar să le consulte, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii.

 Instanţa de fond a încuviinţat pentru ambele părţi doar proba cu înscrisuri. În cadrul acestei probe, instanţa din oficiu a solicitat pârâtului să prezinte cele două paşapoarte – cel vechi şi cel actual. Pârâtul a prezentat paşaportul vechi, după ce a susţinut că nu îl mai păstrează şi că va prezenta doar paşaportul nou. Pârâtul a refuzat ulterior să prezinte paşaportul nou, aducând în schimb o copie legalizată de un notar din Statul Israel. Atât paşaportul vechi, cât şi copia legalizată de pe paşaportul actual al pârâtului (înscris în limba engleza), au fost prezentate de reprezentantul pârâtului în şedinţă publică, fără a se comunica recurentei, încălcându-se în acest mod o regulă esenţială de procedură. Deşi a solicitat instanţei acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile noi depuse şi pentru a depune traducerea lor (paşaportul prezentat de pârât conţinea menţiuni în limba ebraică, cunoscută de avocatul recurentei – aspect comunicat instanţei de judecată cu solicitarea că este necesar ca instanţa să aibă cunoştinţă de traducerea textului respectiv), precum şi pentru a demonstra instanţei de fond că în raport de data legalizării copiei de pe paşaport, cunoaşte împrejurarea că pârâtul nu se afla la acel moment în Statul Israel, instanţa de judecată a respins cererea recurentei, motivând că „este deja la al treilea termen de judecată şi trebuie să se pronunţe asupra excepţiei de necompetenţă internaţională a instanţelor române”.

Astfel cum a arătat mai sus, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, pronunţându-se asupra excepţiei de necompetenţă internaţională a instanţei române în favoarea instanţei din Anglia – excepţie care nu a fost invocată de pârât şi pe care numai pârâtul o putea invoca, conform art. 1067 alin.(2) din Noul Cod de proc. civ.

 Deşi recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu martori, arătând teza probatorie, respectiv pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale încheierii celor 3 contracte de împrumut, instanţa de fond a respins această probă. Pentru a demonstra aceste împrejurări, recurenta a depus la dosarul cauzei 2 declaraţii de martor date în forma autentică, în care, printre altele – este menţionat scopul contractării celor 3 împrumuturi de către pârât.

 Deşi pârâtul nu a probat în nici un fel contrariu, instanţa de fond nu a ţinut însă cont de aceste probe, menţionând în hotărârea atacată (pag. 13 a hotărârii, paragraful 8) faptul că „În cele două (!!!) contracte de împrumut, nu este specificată destinaţia împrumuturilor, iar susţinerea reclamantei (scopul achiziţionării unor imobile în România), chiar reală fiind, nu prezintă relevanta…” Consideră că instanţa de judecată avea obligaţia de a lămuri elementele de fapt ale cauzei, sens în care trebuia să dispună ulterior administrarea probei testimoniale solicitate de recurentă, necesitatea acesteia rezultând din dezbateri.

 Nu în ultimul rând, solicită instanţei de recurs să ia în considerare reaua-credinţă a debitorului – care a vrut să inducă în eroare instanţa de fond prin afirmaţii false cu privire la statul de domiciliu ca fiind Statul Israel, unicul scop fiind eludarea normelor privitoare la competenţă internaţională cu consecinţa tergiversării judecăţii cauzei.

În raport de cele mai sus prezentate, solicită instanţei admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În drept: îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 496 şi 498 din Noul Cod de proc. civ., art. 488 alin. 1, punctele 5, 6 şi 7, precum şi pe dispoziţiile legale aplicabile arătate punctual în argumentarea motivelor de recurs.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este fondat, astfel că va fi admis pentru următoarele considerente:

Critica recurentei privind aplicarea greşită a normelor procedurale privind competenţa judiciară a instanţei, în raport cu normele de drept internaţional, dar şi cu normele din dreptul intern, este fondată.

Astfel, aşa cum susţine şi recurenta, instanţa de recurs constată că la data pronunţării hotărârii recurate era aplicabil Regulamentul UE nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul anterior ( CE) nr. 44/2001 denumit şi Regulamentul Bruxelles I.

Pe de altă parte, chiar şi în temeiul Regulamentului Bruxelles I, contrar celor reţinute de tribunal, competenţa aparţinea instanţei române pentru mai mult considerente:

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că pârâtul are naţionalitatea germană (Germania fiind stat membru al Uniunii Europene) şi are domiciliul în Marea Britanie ( de asemenea stat membru al Uniunii Europene) – a se vedea paşaportul depus în original la dosarul Tribunalului ( fila 95 din dosarul Tribunalului – vol. IV).

Este adevărat că aceste date apar înscrise în paşaport la nivelul anului 2011, însă pârâtul a indicat în contractele de împrumut de duse judecăţii ( filele 36-45 din dosarul Tribunalului – vol. I) aceleaşi date privind domiciliul şi naţionalitatea, chiar seria paşaportului şi nici nu a probat cu acte de stare civilă schimbarea celor două elemente de identitate ale sale (naţionalitatea şi domiciliul) pentru a contracara aceste susţineri ale reclamantei, dimpotrivă apărătorul acestuia a oscilat în susţinerile sale cu privire la domiciliu , arătând că domiciliul clientului său este „ acelaşi cu cel declarat în întâmpinarea depusă la dosar…” ( acesta fiind declarat în Israel, fără o dovadă contrară celei ce rezultă din paşaportul de la dosar şi din contractele deduse judecăţii) fără să afirme şi să dovedească împrejurarea certă că domiciliul său este în Israel. Dimpotrivă la dosarul cauzei s-a depus de către reclamantă un răspuns al autorităţilor din Israel din care rezultă că pârâtul nu mai are reşedinţa în Israel încă de la data de 27.03.1988 ( a se vedea traducerea legalizată şi apostilată de la filele 58-61 din dosarul Tribunalului, vol. 3)

Deoarece aspectul privind domiciliul este doar unul dintre elementele de natură a stabili competenţa instanţelor române, iar pârâtul a indicat un domiciliu ales în România pentru comunicarea actelor de procedură, iar indicarea în întâmpinare a domiciliului în Israel s-a făcut cu rea-credinţă, în scopul de a induce în eroare instanţa cu privire la legăturile sale cu statele membre ale Uniunii Europene, în lipsa unor probe contrare celor care atestă domiciliul pârâtului în Anglia ( înscrisuri) Curtea conchide că acesta se află în Marea Britanie.

În al doilea rând, pârâtul a fost legal citat de către instanţa din România, având posibilitatea de a-şi exprima poziţia faţă de cererea de chemare în judecată ( chiar prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei – filele 14-24 din dosarul Tribunalului – vol. 3).

În al treilea rând, în cele trei contracte de împrumut deduse judecăţii fondului, există câte o clauză validă care conduce la concluzia că intenţia părţilor a fost de alegere a competenţei instanţelor române ( art. 4 alin. 2), trimiterea părţilor la conformitatea cu legile din România (aspect ce poate însemna atât legile de drept materiale cât şi legile procesuale ce stabilesc şi competenţa instanţelor române)  şi chiar  asumarea responsabilităţii oricărui litigiu în acest context conducând la o atare concluzie.

Mai mult decât atât, aşa cum susţine şi recurenta-reclamantă, pârâtul în apărările sale cu privire la necompetenţa instanţelor române, nu indică statul în care ar trebui să se judece prezenta cauză, din atitudinea sa procedurală marcată de rea-credinţă, rezultând că acesta nu doreşte să se judece nicăieri, cu atât mai mult cu cât în Marea Britanie sistemul juridic este total diferit de cel românesc, astfel că nu s-ar putea pretinde instanţelor din această ţară să aplice normele dreptului românesc, la care părţile au făcut trimitere expresă în cele trei contracte şi cu atât mai puţin instanţelor din Israel.

De asemenea, din conţinutul contractelor de împrumut deduse judecăţii coroborat cu elementele de identificare ale părţilor, în raport şi cu dispoziţiile art. 1070 din C.pr. civ., chiar şi dacă am considera că elementele de mai sus nu sunt certe ( deşi am arătat argumentat că din înscrisurile de la dosarul cauzei coroborate cu conţinutul contractelor şi cu intenţia comună a părţilor ce rezultă din clauzele acestora aceste elemente conduc la concluzia reţinută) competenţa instanţelor române este justificată şi de dispoziţiile procedurale evocate care reglementează „ forul de necesitate” .

Astfel, aşa cum rezultă din textul de lege, chiar şi dacă legea nu ar prevedea competenţa instanţelor române, acestea sunt competente, dacă o cauză prezintă a)„ o legătură suficientă” cu instanţa română, b) dacă „ se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate” sau c) „ nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate”.

Toate cele trei condiţii sunt întrunite în cauza de faţă, contrar celor reţinute de către prima instanţă, care s-a declarat necompetentă general, după cum a arătat şi recurenta, după cum urmează:

a) În ce priveşte legătura suficientă cu România, Curtea constată că aceasta a fost pe deplin dovedită, ea rezultând din cel puţin două clauze ale celor trei contracte ( art. 4 şi art. 5) în care se face trimitere atât la „ deplina conformitate cu legile din România” sau la „ conformitatea cu regulamentele din România privitoare la moneda străină” ( filele 37, 40 şi 43 din dosarul Tribunalului, vol. I), dar mai ales din împrejurarea că remiterea materială a sumelor împrumutate ( 600.000 de Euro, 2.000.000 de Euro şi respectiv 712.000 de Euro) astfel cum a fost convenită prin contractele de împrumut s-a realizat în contul împrumutatului deschis la o bancă din România, respectiv B.L.R. S.A., cu sediul în Bucureşti, B-dul Aviatorilor nr. 45 ( a se vedea înscrisurile care atestă descrierea transferurilor bancare – filele 48-62 din dosarul Tribunalului – vol. I).

Prin urmare, în condiţiile în care remiterea materială a sumelor de bani împrumutate a avut loc în Bucureşti, România, iar o atare operaţiune are natura unei condiţii de formă ad validitatem a contractului de împrumut ( chiar potrivit art. 1576 şi următoarele din vechiul Cod civil-în vigoare la data încheierii celor trei contracte: 2007) rezultă că locul încheierii contractului este în Bucureşti, România, element ce conturează o legătură foarte puternică a cauzei de faţă cu instanţele din România .

b) Cu privire la lipsa posibilităţii pentru reclamantă de a introduce cererea în străinătate, de asemenea, Curtea reţine că o atare posibilitate, în raport cu atitudinea procedurală de rea-credinţă a pârâtului, care pretinde fără dovezi că are domiciliul în Israel, deşi din probele administrate rezultă că acesta are domiciliul în Marea Britanie, nu pare a fi valorificabilă.

c) În fine, în legătură şi cu condiţia de la punctul b), chiar şi admiţând că ar exista posibilitatea teoretică de a introduce cererea de chemare în judecată în străinătate, adică fie în Israel, unde pretinde pârâtul că are domiciliul, fie în Marea Britanie, unde rezultă din probe că are domiciliul, nu se poate pretinde „ în mod rezonabil” reclamantei să procedeze astfel, deoarece Israel nu este stat membru al Uniunii Europene, astfel că o instanţă din România nu ar putea pretinde nici măcar la nivel teoretic atragerea unei astfel de competenţe, în lipsa unor convenţii internaţionale cu această ţară. În ce priveşte Marea Britanie, de asemenea, aceasta, deşi este stat membru al Uniunii Europene, nu are un sistem de drept compatibil cu dreptul românesc, nici din punct de vedere substanţial, nici procedural, astfel că faţă de convenţiile părţilor privind conformitatea cu legile din România,  nu ar fi rezonabilă atragerea competenţei acestui stat. Şi în legătură cu această condiţie, locul încheierii contractului, respectiv Bucureşti, România, îndreptăţeşte o dată în plus pe reclamantă să se adreseze instanţelor judecătoreşti din România.

În concluzie, Curtea reţinând că în mod greşit prima instanţă s-a declarat necompetentă să soluţioneze această pricină, respingând cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 din C.pr. civ., a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal pentru competentă soluţionare.