Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.
Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui , sub nr. 4578/89/2006, în urma trimiterii conform încheierii nr. 23/04 aprilie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, ca urmare a cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi, reclamanţii: S.M. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Ministerul finanţelor Publice, au solicitat obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pentru perioada 22 februarie 2003-30 aprilie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, şi de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.
S-a mai solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii acestor drepturi şi cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Iaşi prin încheierea din 23.04.2006 investeşte Tribunalul Vaslui, urmare admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi cu judecarea acţiunii introduse de reclamanţii S.M. ş.a..
Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 07.09.2006 Tribunalul Vaslui declină competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Judecătoriei Iaşi, cu următoarea motivare:
Obiectul cererii îl constituie acordarea de despăgubiri, rezultată din salarizarea inegală a unor magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie.
Reclamanţii susţin că, tratamentul diferenţiat de salarizare creat prin lege între magistraţii care efectuează urmărirea penală şi judecata faptelor de corupţie şi ceilalţi magistraţi, constituie o discriminare pe criteriul categoriei sociale, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, şi cum cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din actul normativ sus arătat, instanţa apreciază că prezentul litigiu nu este un conflict de muncă, discriminarea nu este creată de angajator ci de legiuitor, drept pentru care admite excepţia necompetenţei materiale şi dispune declinarea la instanţa de drept comun, respectiv la Judecătoria Iaşi.
Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 12.147 din 13.11.2006 admite excepţia de necompetenţă materială a instanţei. Declină competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.
Constată ivit conflict negativ de competenţă şi în temeiul art. 21 Cod procedură civilă înaintează cauza pentru soluţionarea acestuia la Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă.
În soluţionarea excepţiei judecătoria a reţinut că determinarea obiect ului cauzei aparţine reclamantului, instanţa fiind obligată a se pronunţa cu privire la obiectul pricinii cu care este investită. Atât din petitul acţiunii, cât şi din motivarea în drept dată de reclamanţi, care nu sunt persoane fără pregătire juridică, reiese fără dubiu că aceştia înţeleg să promoveze un litigiu de muncă, care potrivit art. 2 pct. 1 lit. „c” Cod procedură civilă este de competenţa de primă instanţă a tribunalului.
Curtea stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Soluţionarea conflictului negativ de competenţă impune examinarea de Curte a două aspecte:
> competenţa materială determinată de obiectul litigiului;
> competenţa teritorială.
Sub aspectul competenţei materiale, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.
Conform art. 68 lit. „a” din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, mai sunt considerate conflicte de drepturi şi conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă.
Articolul 154 din Codul muncii prevede că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat, iar potrivit art. 155 din acelaşi act normativ, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
În speţă, reclamanţii în calitate de angajaţi ai primilor trei pârâţi solicită plata de despăgubiri constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi.
Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor vizează modul de reglementare a raporturilor de muncă, respectiv salarizarea acestora în raport de aceeaşi categorie de personal din cadrul Ministerului Justiţiei, litigiul îmbracă forma unui conflict de drepturi, iar potrivit art. 2 lit. „c” din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.
Curtea are în vedere dispoziţiile art. 295 al. 2 Codul muncii care prevăd:
„Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.
Codul muncii instituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă şi dispoziţiile privind „salarizarea” includ şi remuneraţia magistraţilor reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conform art. 74, care prevede că pentru activitatea desfăşurată judecătorii, în speţă au dreptul la o remuneraţie, iar „drepturile salariale” nu pot fi diminuate decât în cazurile prevăzute de lege, iar „salarizarea” se stabileşte prin lege specială.
Cum dispoziţiile ce stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor nu cuprind reglementări speciale privind jurisdicţia muncii, sunt aplicabile prevederile dreptului comun , Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Pentru considerentele expuse Curtea stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat, fiind incident şi art. 35 al. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
În ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Iaşi a aplicat corect art. 33 al. 1 Cod procedură civilă atunci când a stabilit că revine instanţei din raza teritorială a celei căreia i s-a trimis cauza.
Instanţa are în vedere că prin încheierea din 23.04.2006 Curtea a statuat irevocabil asupra problemelor de drept, ca instanţă superioară în grad, atât în ce priveşte competenţa teritorială, prin admiterea cererii de abţinere, dar şi a celei materiale prin trimiterea la o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Iaşi.
Pentru considerentele expuse instanţa a stabilit sub aspect teritorial şi material competenţa în favoarea Tribunalului Vaslui, conform dispozitivului hotărârii.
