Conflict material de competenţă negativ. Caracterul special şi unitar al reglementării cererilor instituţiei debitoare potrivit O.G. nr. 22/2002. Instanţa competentă material să soluţioneze cererile formulate sub acest regim juridic – instanţa de executare care a pronunţat titlul executoriu
Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002: art. 6
Codul de procedură civilă: art. 711 şi urm.
Curtea constată că cererea formulată de reclamanta instituţie debitoare se circumscrie mijlocului juridic prevăzut de art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, în sensul că are în obiect solicitarea instituţiei debitoare de acordare a unui termen de graţie şi a unor termene de plată eşalonate. Cererea a fost adresată Tribunalului, având în vedere că titlul executoriu a fost pronunţat de această instanţă, în considerarea art. 6 alin. (2) potrivit căruia în cazul în care obligaţia de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, instituţia debitoare se adresează instanţei care a dat această hotărâre, instanţă căreia i se poate solicita şi luarea unor măsuri de suspendare a executării silite. Curtea constată că reclamanta instituţie debitoare a formulat în cadrul cererii principale două petite accesorii, şi anume suspendarea provizorie, respectiv suspendarea până la soluţionarea cererii principale a executării silite pornite împotriva sa, potrivit art. 6 alin. (4) şi alin. (5) din O. G. nr. 22/2012.
Curtea concluzionează că cererea principală şi petitele subsecvente mai sus arătate sunt date în competenţa materială exclusivă a tribunalului, deoarece tribunalul este instanţa care a pronunţat hotărârea ce constituie titlu executor, iar potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) – (5) din O.G. nr. 22/2002, legiuitorul a reglementat în mod unitar cererea debitoarei sub aspectul obiectului principal, constând în solicitarea acordării unor termene de graţie şi/sau de plată eşalonată, precum şi a cererilor subsecvente al căror obiect constă în solicitarea luării unor măsuri de suspendare a executării silite îndreptate împotriva instituţiei debitoare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Sentinţa civilă nr. 12 din 3 iulie 2014, dr. M.B.
Prin sentinţa civilă nr. 265/15.04.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş s-au disjuns capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, pe care le reţine spre soluţionare, şi pentru celelalte petite având ca obiect contestaţie la executare, constatându-se necompetenţa materială a tribunalului în raport cu acest petit s-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Timişoara. Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că numai capetele de cerere 2 şi 3 sunt date în competenţa sa conform art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 7096/27.05.2014 Judecătoria Timişoara îşi constată propria necompetenţă materială faţă de obiectul declinării de competenţă, şi declină competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, constatând conflictul negativ de competenţă materială în care se regăsesc cele două instanţe de judecată. Judecătoria reţine că petitele pentru care s-a declinat competenţa sunt cereri accesorii petitelor 2 şi 3 reţinute de către tribunal în vederea judecării, conform art. 6 alin. (1) – (4) din O.G. nr. 22/2002.
În soluţionarea conflictului negativ de competenţă cu care a fost sesizată Curtea de Apel în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (5) C. pr. civ., constată că prin cererea introductivă de primă instanţă reclamanta Comuna L. se prevalează de dispoziţiile O.G. nr. 22/2002 în vederea obţinerii unor termene de graţie sau de plată eşalonată a obligaţiilor statornicite în sarcina sa faţă de pârâtă prin hotărâri judecătoreşti definitive.
Cererea a fost adresată Tribunalului Timiş, având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 871/02.10.2012 pronunţată de acest tribunal definitivă prin decizia civilă nr. 677/15.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara.
Potrivit art. 6 alin. (4) şi (5) din O.G. nr. 22/2002 instanţa sesizată potrivit alin. (1) şi (3) din acest articol poate la cererea reclamantei instituţie debitoare să dispună prin încheiere executorie suspendarea începerii ori continuării executării silite până la soluţionarea prin hotărâre definitivă a cererii privind acordarea termenului sau termenelor de graţie ori de eşalonare a plăţii. Tot astfel, în cazuri urgente aceiaşi instanţă la cererea instituţiei debitoare poate dispune suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare mai sus arătate.
Curtea constată că cererea formulată de către reclamantă se circumscrie mijlocului juridic reglementat de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 în sensul că are în obiect solicitarea instituţiei debitoare de acordare a unui termen de graţie de 12 luni, respectiv a unor termene de plată eşalonată în 36 de rate egale.
De asemenea, Curtea constată că cererea principală astfel formulată cuprinde şi două petite accesorii destinate să conducă la valorificarea obiectului principal al cererii, şi anume suspendarea provizorie a executării silite, până la soluţionarea cererii de suspendare, potrivit art. 6 alin. (5), şi suspendarea executării silite pornită prin poprirea înfiinţată asupra instituţiei debitoare, până la soluţionarea definitiva a cererii de acordare a termenelor de graţie respectiv de eşalonarea a plăţii obligaţiilor pecuniare.
Curtea concluzionează că cererea principală şi petitele subsecvente mai sus arătate sunt date în competenţa materială exclusivă a tribunalului.
Faptul că în titlul cererii de chemare în judecată reclamanta include sintagma „contestaţie la executare” alăturat cererii de eşalonare şi stabilire a termenelor de graţie, respectiv eşalonare, nu semnifică faptul că petitele relative la suspendarea executării silite în mod provizoriu sau vremelnic, respectiv la anularea popririi înfiinţate, fac parte din procedura contestaţiei la executare de drept comun, reglementată de dispoziţiile art. 711 şi urm. C. pr. civ., astfel că nu Judecătoriei Timişoara îi revine competenţa de soluţionare a acestor petite, în calitate de instanţă de executare de drept comun, ci Tribunalului Timiş în calitate de instanţă care a pronunţat hotărârea ce constituie titlul executorii îndreptat împotriva instituţiei debitoare reclamante, potrivit art. 6 alin. (1) – (5) din O.G. nr. 22/2002, legiuitorul reglementând în mod unitar cererea debitoarei sub aspectul obiectului principal constând în acordarea unor termene de graţie sau/şi de eşalonare a obligaţiei de plată, precum şi a cererilor subsecvente îndreptate împotriva executării silite pornite împotriva aceleiaşi instituţii debitoare.
Astfel fiind, Curtea a constatat că revine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantă, atât în privinţa obiectului său principal, cât şi a cererilor ce vizează luarea unor măsuri de încetare/suspendare a executării silite pornită împotriva reclamantei.
