Calitatea procesuală a fidejusorului, persoană fizică, ce a garantat debitorul principal, persoană juridică, într-un contract încheiat cu un profesionist, de a solicita constatare nulității clauzelor abuzive, prin raportare la înţelesul noţiunii de „consumator”, astfel cum este definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
– Legea nr. 193/2000, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 1
– C. pr. civ., art. 129 alin. 2 pct. 2, art. 130 alin. 2, art. 131 alin. 1
– C.J.U.E., cauza C-208/98 Berliner Kindl Brauerei, cauza C-45/96 Dietzinger
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Însă, conform dispoziţiilor art. 130 alin. 2 C. pr. civ., necompetența materială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, aceasta fiind și momentul procedural la care, în acord cu dispoziţiile art. 131 alin. 1 C. pr. civ., judecătorul verifică și stabilește dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial (încheierea având caracter interlocutoriu). În condițiile nerespectării, de către reclamanți, a exigenței instituite prin art. 130 alin. 2 C. pr. civ., Curtea nu are abilitarea legală de a proceda la analizarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Mureș, ca motiv de apel.
Referitor la posibilitatea legală a fidejusorului, persoană fizică, ce a garantat debitorul principal, persoană juridică, într-un contract încheiat cu un profesionist, prin raportare la înţelesul noţiunii de „consumator”, astfel cum este definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, de a solicita constatarea nulității clauzelor abuzive din contractul principal, Curtea a constatat, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiţie a Uniunii Europene, că această posibilitate nu este confirmată, în prezent (pe rolul C.J.U.E. aflându-se o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare adresate de Curtea de Apel Oradea, înregistrată pe rolul Curţii sub nr. C-74/15 Tarcău).
Referitor la posibilitatea legală a fidejusorului, persoană fizică, ce a garantat debitorul principal, persoană juridică, într-un contract încheiat cu un profesionist, prin raportare la înţelesul noţiunii de „consumator”, astfel cum este definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, de a solicita constatarea nulității clauzelor abuzive din contractul principal, Curtea a constatat, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiţie a Uniunii Europene, că această posibilitate nu este confirmată, în prezent (pe rolul C.J.U.E. aflându-se o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare adresate de Curtea de Apel Oradea, înregistrată pe rolul Curţii sub nr. C-74/15 Tarcău).
Prin Sentinţa nr. 14/18 februarie 2015, Tribunalul Specializat Mureş a hotărât: respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților B.E.E. și B.L.E., invocată de pârâta V.R. SA; admiterea excepţiei lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.R. SA, invocată de aceasta; respingerea acțiunii formulate de reclamanții B.E.E. și B.L.E., în contradictoriu cu pârâta V.R. SA, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte; respingerea acțiunii formulate de reclamanții B.E.E. și B.L.E., în contradictoriu cu pârâta R.C.S.R. SRL.
În considerentele Sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• între Societatea C.E. SRL, reprezentată de asociații B.L.E., B.L.L. și garanta ipotecară B.E.E., și Societatea V.R. SA – în calitate de împrumutător – s-a încheiat Convenția de credit nr. xxx, valoarea creditului fiind de 73.000 CHF; prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților deoarece aceștia au semnat contractul de credit în calitate de asociați ai Societății C.E. SRL, respectiv de garant ipotecar, interesul acestora fiind evident, în cauză, ei obligându-se în solidar cu societatea (radiată din Registrul comerțului, între timp), să restituie împrumutul; referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.R. SA, prima instanță a reținut că la data de 25 iulie 2014, această pârâtă a cesionat în întregime creanța izvorâtă din Convenția de credit nr. xxx, către pârâta Societatea R.C.S.R. SRL, la data promovării cererii de chemare în judecată, pârâta V.R. SA nemaiavând nicio relație contractuală cu reclamanții;
• în privința fondului cauzei, Tribunalul Specializat Mureș a constatat că reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 193/2000, însă, potrivit art. 2 alin. 1, acest act normativ se aplică numai convențiilor de credit încheiate între persoane fizice, dar Convenția de credit nr. xxx a fost încheiată între o persoană juridică (C.E. SRL) și banca V.R. SA, așa încât cererea reclamanților, de constatare a nulității absolute a unor clauze contractuale, în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000, pe considerentul că acestea sunt abuzive, este nefondată; în consecință, prima instanță a respins atât petitul principal (petitul nr. 1), cât și petitele nr. 4 și 5 (care au caracter accesoriu) – prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de diferență de curs valutar, calculate începând cu data de 26 august 2008 și până la recuperarea integrală a acestora (în subsidiar, solicitându-se compensarea acestor sume cu debitul principal rămas de achitat), precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane de acordare/rambursare avans/gestiune/ administrare/penalizare/administrare garanții-reeșalonare, etc., de la data perceperii acestora până în prezent, la cursul B.N.R., din ziua plății, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data perceperii până la plata integrală a debitului;
• referitor la petitul nr. 2 prin care s-a cerut înghețarea francului elvețian la cursul valutar din data de 26 august 2008 și convertirea întregului credit în lei, cu întocmirea unui nou grafic de rambursare de către pârâtă, instanța a reținut că reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000 care se aplică doar persoanelor fizice, considerente valabile și pentru petitul nr. 3, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la înlocuirea nivelului de dobândă de la 8%, prevăzut la art. 1 pct. 3 din Actul adițional nr. 2/2 martie 2009, cu dobânda stabilită inițial, la 3,99%, prevăzută la art. 3 lit. a din Convenție și restituirea sumelor încasate abuziv, începând cu luna martie 2009 și până la recuperarea lor integrală; față de caracterul nefondat al cererilor cuprinse în petitele nr. 1-5 ale acțiunii, prima instanță a constatat că, în mod evident, și petitul nr. 6 are aceeași natură, fiind accesoriu – prin acesta solicitându-se pârâtei de rând 2 să depună la dosar primul grafic întocmit la Convenția de credit nr. xxx, pentru a se putea întocmi un tabel cu privire la evoluția creditului.
Împotriva Sentinţei nr. 14/18 februarie 2015 au declarat apel reclamanții B.E.E. și B.L.E., invocând dispoziţiile art. 480 „și urm.” C. pr. civ., solicitând admiterea căii de atac şi anularea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței competente material după valoare, și anume Judecătoria Reghin, în subsidiar, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, judecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată întrucât reclamanții, persoane fizice având calitatea de consumatori, sunt direct prejudiciați prin clauzele abuzive. În esenţă, apelanții au susţinut următoarele motive: întrucât societatea debitoare care a încheiat Convenția de credit nr. xxx a fost lichidată, conform Sentinței nr. 506/5 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. 768/173/12009 al Tribunalului Specializat Mureș, banca s-a îndreptat împotriva persoanelor fizice pentru recuperarea debitului restant, respectiv împotriva apelantei B.E.E., în calitate de creditor garant, încheind un angajament de restituire a debitului cu apelanta, prin care aceasta s-a subrogat societății debitoare; prejudiciul este adus unei persoane fizice, debitor solidar, iar textul de lege nu prevede expres că numai debitorul principal, persoană juridică, are calitatea de consumator; interesul reclamanților este legitim, născut, actual, personal și direct, din probele administrate în cauză rezultând că reclamantul B.L.E. este fostul administrator al Societății C.E. SRL; pasivul societății falite urmează să fie recuperat de la ambii apelanți care s-au obligat în solidar la restituirea creditului; dacă intimatele nu recunosc calitatea procesuală a apelanților, atunci cum vin să le solicite restituirea împrumutului rămas neachitat din Convenția de credit nr. xxx încheiată cu societatea falită? intimatele au activat clauzele din convenție prin care au stabilit unilateral dobânzi și comisioane, deși debitul a fost stins aproape în totalitate, conform raportului încheiat de lichidatorul judiciar; lipsa calității procesuale pasive a pârâtei nu este fondată întrucât, chiar dacă a cesionat creanța, este ținută de clauzele inserate în convenție; acțiunea reclamanților poate fi promovată în condițiile în care nu mai există nicio altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului; prin art. 1, 2 din Contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 1100/2008 la BNP D., apelanta s-a obligat solidar și indivizibil, în sensul răspunderii personale nelimitate pentru restituirea împrumutului; apelanții au făcut referire la principiile dreptului Uniunii privind protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, mai exact la Directiva 93/13, arătând că aceasta urmărește să asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive cu manifestare a unui dezechilibru între părțile contractante.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea apelurilor, potrivit motivelor invocate și potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 476, 477 C. pr. civ. -, a reţinut următoarele aspecte:
În ce priveşte limitele învestirii instanţei, Curtea a constatat că reclamanții B.E.E. și B.L.E. nu au formulat, prin cererea de apel, nicio critică referitoare la respingerea, de către Tribunalul Specializat Mureş, a excepţiei lipsei calității lor procesuale active (invocată de pârâta V.R. SA) – reclamanții neavând, de altfel, interes să atace o dispoziție care le este favorabilă -, iar celelalte părți nu și-au exercitat dreptul de apel, achiesând, aşadar, tacit, la hotărârea primei instanţe. În consecință, Curtea a constatat că nu a fost învestită cu analizarea modalității de soluționare a excepției menționate (cu privire la care nu a identificat motive de ordine publică).
Referitor la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Mureș, invocat ca motiv de apel – apelanții susținând că, în primă instanță, competența materială ar fi aparținut Judecătoriei Reghin, solicitând, așadar, anularea Sentinței nr. 14/18 februarie 2015 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, acestei din urmă instanțe -, Curtea a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Însă, conform dispoziţiilor art. 130 alin. 2 C. pr. civ., necompetența materială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, aceasta fiind și momentul procedural la care, în acord cu dispoziţiile art. 131 alin. 1 C. pr. civ., judecătorul verifică și stabilește dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial (încheierea având caracter interlocutoriu).
În speță, primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate l-a constituit ședința publică din data de 4 februarie 2015 (procedura de citare cu reclamanții fiind legal îndeplinită la data de 9 ianuarie 2015, cu pârâta R.C.S.R. SRL, prin mandatarul A.P.S.R. SRL a fost legal îndeplinită la 16 ianuarie 2015, iar cu pârâta V.R. SA a fost legal îndeplinită la 13 ianuarie 2015). Or, deși reclamanții au fost reprezentați prin mandatarul avocat, nu s-a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Mureș, Curtea observând că această excepție nu a fost ridicată nici anterior, prin răspunsul la întâmpinare, depus la dosar la data de 29 decembrie 2014. Cu toate că la termenul din 4 februarie 2015, prima instanță a pus în discuție excepții (netimbrării, lipsei calității procesuale a reclamanților, lipsei calității procesuale a pârâtei V.R. SA, excepțiile fiind invocate de această pârâtă prin întâmpinare), reclamanții nu au invocat excepția necompetenței materiale, la același termen (4 februarie 2015) având loc etapa dezbaterilor asupra fondului, instanța reținând cauza în pronunțare și dispunând amânarea pronunțării hotărârii.
În consecință, având în vedere nerespectarea, de către reclamanți, a exigenței instituite prin art. 130 alin. 2 C. pr. civ., Curtea nu are abilitarea legală de a proceda la analizarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Specializat Mureș, ca motiv de apel.
Referitor la excepţia lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.R. SA, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a admis această excepție, având în vedere efectele cesiunii de creanță finalizate la data de 25 iulie 2014, operațiune juridică încheiată între pârâta V.R. SA, în calitate de cedent, și pârâta R.C.S.R. SRL, în calitate de cesionar, având loc, așadar, un transfer al tuturor drepturilor și obligațiilor rezultând din Convenția de credit nr. xxx încheiată între Societatea C.E. SRL (reprezentată de reclamantul-apelant B.L.E., în calitate de administrator statutar) și V.R. SA, precum și din Actul adițional nr. 2/2 martie 2009, având ca obiect împrumutul în sumă de 73.000 CHF, restituirea acestuia fiind garantată prin Contractul de garanție imobiliară autentificat prin Încheierea B.N.P. C.-M. D.-B. nr. 1100/26 august 2008, reclamanta-apelantă B.E.E. asumându-și calitatea de garant ipotecar.
De altfel, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au recunoscut cesiunea de creanță anterior menționată susținând doar că, și în aceste condiții, pârâta V.R. SA este ținută de clauzele inserate în Convenție, susținere reiterată, ca atare, în cererea de apel, fără să fie însoțită de vreo motivare sau de vreo critică a raționamentului primei instanțe care a fundamentat admiterea lipsei calității procesuale pasive a pârâtei V.R. SA – respectiv inexistența, la data înregistrării cererii de chemare în judecată (11 noiembrie 2014), a raportului juridic contractual între reclamanți și pârâta V.R. SA, ca efect al cesiunii creanței în favoarea pârâtei R.C.S.R. SRL, raționament, de altfel, justificat prin raportare la principiile relativității și opozabilității contractului de credit.
Curtea a constatat că transferul creanței V.R. SA în favoarea Societății R.C.S.R. SRL a fost adus la cunoștința reclamantului-apelant, notificarea nr. 10752/31 iulie 2014, semnată de reprezentanții cedentului și al cesionarului fiind depusă la dosar Curții de Apel Tg.-Mureș, de către apelanți (ca anexă a cererii de apel). În notificare s-a precizat, în mod clar, că toate drepturile V., în baza Contractului de credit sau în legătură cu acesta, precum și în baza contractelor de garanție accesorii, inclusiv în baza contractului de ipotecă imobiliară, au fost legal transferate Societății (R.C.S.R. SRL – n.n.) la data de 25.07.2014, iar V. nu mai este deținătoarea legală a acestor drepturi.
În ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin petitul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în Convenția de credit nr. xxx și în Actul adițional nr. 2/2 martie 2009 – art. 3 lit. d, art. 5 lit. a-e, art. 6, art. 8 lit. b-d din Condițiile speciale, art. 3.1. lit. c, art. 3.3., art. 4, art. 4.1.-4.11, art. 5.3., art. 8, art. 12.1, 12.2., art. 15.2 din Condițiile generale (petit principal), invocând expres, ca temei în drept, art. 1 din anexa, art. 4 din Legea nr. 193/2000, și arătând că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă atunci când îndeplinește cele două cerințe: lipsa negocierii directe și dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe.
Curtea a reţinut, în acord cu precizările expres ale reclamanților, cuprinse atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, că aceștia au sesizat instanța în condițiile în care Societatea C.E. SRL nu mai există ca persoană juridică (fiind radiată din Registrul comerțului ținut de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureș, ca urmare a dispoziției cuprinse în Sentința nr. 506/5 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. 768/173/12009 al Tribunalului Specializat Mureș), iar pârâta R.C.S.R. SRL și-a îndreptat executarea silită împotriva acestora, în calitatea lor de debitori contractuali solidari.
Curtea a reţinut, de asemenea, că în contextul anterior menționat, reclamanții, în calitatea lor de fidejusori (garantând, în solidar cu debitoarea Societatea C.E. SRL, restituirea împrumutului în sumă de 73.000 CHF), și-au întemeiat cererea având ca obiect principal constatarea nulității unor clauze abuzive din Convenția de credit nr. xxx, astfel cum a fost modificată prin Actul adițional nr. 2/2 martie 2009, pe prevederile Legii nr. 193/2000.
Prin hotărârea pronunţată în 23 mai 2000, în cauza C-208/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o corectă interpretare a dispoziţiilor Directivei Consiliului nr. 87/102/EEC din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind contractele de credit pentru consumatori nu se aplică unui contract de fidejusiune în care nici fideiusorul, nici împrumutatul nu au acţionat în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale – Curtea reținând că garantarea pentru o terţă parte, către un producător de bere, cu privire la restituirea de către terţa parte a împrumuturilor acordate de producătorul de bere pentru deschiderea unui restaurant nu înseamnă acţionarea în cadrul activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. În acest context, Curţii i-a fost adresată o întrebare preliminară („Unui contract de fidejusiune încheiat între o persoană fizică care nu acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale îi este aplicabilă Directiva nr. 87/102/EEC din 22 decembrie 1986 [această directivă a fost abrogată prin Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului], dacă acesta a fost încheiat pentru a garanta restituirea unui împrumut încheiat de un debitor principal care, la rândul său, nu a acţionat în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale curente ?”), concluzia Curţii fiind că Directiva 87/102/EEC exclude în mod intenţionat contractele de fidejusiune. C.J.U.E. a reținut, de asemenea, că Directiva 87/102/EEC se deosebeşte de Directiva 85/577/EEC din 20 decembrie 1985 pentru protecţia consumatorilor în ceea ce priveşte contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale. Singura restricţie pe care Directiva 85/577/EEC o stabileşte în ceea ce priveşte sfera sa de aplicare este legată de natura contractelor: se aplică doar contractelor de furnizare de bunuri şi servicii pe care consumatorii le încheie în scopuri în afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Directiva 85/577/EEC urmăreşte protecţia consumatorilor oferindu-le un drept general de a denunţa contractul încheiat în afara spaţiilor comerciale atunci când nu au putut anticipa toate consecinţele acestuia. Doar datorită acestui scop special al Directivei 85/577/EEC Curtea a reţinut în cazul C-45/96 Dietzinger că un contract de fidejusiune încheiat ca urmare a încheierii unui contract cu un comerciant „din uşă în uşă” nu poate fi exclus a priori din sfera sa de aplicare.
Date fiind obiectivele Directivei 87/102, care privesc aproape în întregime informaţiile care trebuie comunicate debitorului principal privind implicaţiile angajamentului său şi reţinând că Directiva 87/102 este aproape lipsită de prevederi care să permită fidejusorului să se apere (problema principală a fidejusorului este de a cunoaşte solvabilitatea debitorului principal pentru a îşi reprezenta în mod corect posibilitatea de a fi obligat să plătească creditul garantat personal), Directiva 87/102 trebuie interpretată în sensul că nu se aplică contractelor de fidejusiune.
De altfel, chiar şi în C-45/96 Dietzinger, C.J.U.E. a reţinut că o interpretare corectă a prevederilor art. 2 al Directivei 85/577/EEC din 20 decembrie 1985 exclude din sfera de aplicare a acestei directive un contract de fidejusiune încheiat între o persoană fizică care nu acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale când garantează plata unui credit contractat de o altă persoană care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
Pentru fidejusorul care a garantat sub imperiul Codului civil din 1864 şi al Codului comercial din 1887 sunt incidente dispoziţiile art. 42 C. com. din 1887, acestuia aplicându-i-se legea comercială. În consecinţă, fidejusorul unei obligaţii asumate de o persoană juridică printr-un contract încheiat cu un comerciant sub imperiul Codului comercial nu se poate prevala de protecţia drepturilor consumatorului, neavând calitatea de consumator.
În același sens, prin Decizia nr. 2074/5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 33458/3/2012, instanţa supremă a reţinut următoarele: Astfel, contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012, a fost încheiat între SC A. L.R.I. SA în calitate de finanţator şi SC S.L.I. SRL în calitate de utilizator, fiind deci încheiat între doi profesionişti, şi nu între un profesionist şi un consumator. Calitatea de garant a apelantului persoană fizică, nu poate schimba natura comercială a contractului, care este dată de obligaţia principală din contract, garanţia accesorie preluând natura juridică a obligaţiei principale. De altfel apelantul a şi recunoscut şi acceptat natura comercială a contractului, potrivit dispoziţiilor art. 27.1. lit. e) din contract, potrivit cărora „garanţii declară că au cunoştinţă şi acceptă incidenţa dispoziţiilor legale privitoare la solidaritatea fideiusorilor cu debitorul principal”, solidaritate prevăzută de art. 42 alin. (2) C.com. Potrivit acestui text de lege, prezumţia de solidaritate priveşte nu numai pe fideiusorul care are calitatea de comerciant, ci şi pe fideiusorul necomerciant, câtă vreme acesta garantează o obligaţie comercială.
În consecinţă, apelantul nu poate pretinde că, în ceea ce-l priveşte, contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012 nu este comercial, şi deci nici nu poate invoca vreo calitate de „consumator” în sensul Legii nr. 193/2000, care să izvorască din acest contract.
În acest context punctual, Curtea a constatat, o dată în plus, că reclamanții-apelanți nu au invocat, sub nicio formă, faptul că nu ar fi cunoscut și acceptat natura obligației principale care a format obiectul Convenției de credit nr. xxx.
În fine, astfel cum corect a reținut prima instanță, celelalte petite ale cererii de chemare în judecată sunt accesorii celui anterior analizat – având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzelor considerate abuzive de reclamanți, prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 -, așa încât urmează soarta juridică a petitului principal (cu mențiunea suplimentară că, în privința petitului nr. 2 – prin care s-a solicitat înghețarea francului elvețian la cursul valutar din data de 26 august 2008 și convertirea întregului credit în lei, cu întocmirea unui nou grafic de rambursare de către pârâtă – și în privința petitului nr. 3 – prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la înlocuirea nivelului de dobândă de la 8%, prevăzut la art. 1 pct. 3 din Actul adițional nr. 2/2 martie 2009, cu dobânda stabilită inițial, la 3,99%, prevăzută la art. 3 lit. a din Convenție și restituirea sumelor încasate abuziv, începând cu luna martie 2009 și până la recuperarea lor integrală – sunt incidente aceleași considerente vizând inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 193/2000).
Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a respins apelul formulat de reclamanți – art. 496 teza a II-a C. pr. civ.
