Deliberând asupra cauzei penale de faţă;
Prin cererea formulată la data de 29.01.2014 şi înregistrată pe rolul instanţei la 31.01.2014, sub nr. 1445/63/2014, condamnatul L.M., deţinut în Penitenciarul Craiova, a solicitat conversiunea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii.
În motivarea cererii, condamnatul a arătat că dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 302/2004 derogă de la principiul instituit de art. 418 C.p.p. care reglementează regulile generale referitoare la executarea hotărârilor penale, totodată apreciindu-se că începerea executării pedepsei pe teritoriul României produce efecte numai cu privire la renunţarea statului străin la executarea ei pe teritoriul său,după cum recunoaşterea unei hotărâri penale străine în conformitate cu dispoziţiile legii speciale prev. de art. 137 şi urm. nu presupune automat şi conversiunea condamnării.
Distincţia dintre proceduri este punctată prin însăşi modul cum este structurată Legea nr. 302/2004, cele două instituţii, respectiv cea a recunoaşterii hotărârii penale străine şi conversiunea condamnării fiind prevăzute în secţiuni distincte, procedurile fiind distincte în acelaşi timp, prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legii speciale care reglementează cele două proceduri putându-se ajunge la pedepse diferenţiate.
De asemenea, a mai arătat petentul că, pentru procedura conversiunii operează pe lângă principii generale ale dreptului penal şi reguli ce ţin de partea specială a dreptului penal, pe când, pentru procedura recunoaşterii, incompatibilitatea se referă numai la regulile stabilite de normele dreptului material penal, astfel încât acesta a apreciat că este îndreptăţită cererea sa de conversiune a pedepsei în baza art. 159 (fost art. 146).
În speţă, incompatibilitatea există atât în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate de către statul de condamnare, respectiv detenţiunea pe viaţă, care este incompatibilă cu felul pedepsei prev. de legea română pentru faptele care au atras condamnarea sa, respectiv art. 25 rap. la art. 174 alin. 1 C.p., cât şi ca durată a pedepsei, depăşindu-se limita maximă specială prevăzută de legea română pentru această faptă, respectiv închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
În decizia nr. 23 din 12.10.2009 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privind interpretarea dispoziţiilor art. 146 (actual art. 159) din Legea nr. 302/2004 se precizează că “înlăturarea incompatibilităţii între felul sau durata pedepsei privative de libertate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare, prin adaptarea pedepsei, este prevăzută atât de Convenţia Europeană asupra transferării, cât şi în Decizia-cadru 2008/209/JA a Consiliului Uniunii Europene privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în UE.”
De asemenea, conform aceleiaşi decizii, “Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – în concordanţă cu actele europene evocate – permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, prin hotărâre judecătorească, ori de câte ori instanţa constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.”
În speţă, în cadrul aceleiaşi Decizii “referindu-se la felul pedepsei, dispoziţiile art. 146 (actual art. 159) din Legea nr. 302/2004 au în vedere diversitatea pedepselor privative de libertate prevăzute în legislaţiile statelor de condamnare, situaţie întâlnită în special în sistemele penale care împart infracţiunile în crime şi delicte, utilizând denumiri diferite şi reglementând regimuri diferite pentru pedepse privative de libertate aplicabile în cazul crimelor şi pentru cele aplicate în cazul delictelor.
Incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare corespunde exact, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedepsele privative de libertate reglementată în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală română, există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate şi legea română şi, în consecinţă, instanţa trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislaţie care corespunde sub aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare.
Referitor la incompatibilitatea duratei pedepsei, în aceeaşi decizie se arată că “incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română la care se referă prevederile art. 146 (actual art. 159) din Legea 302/2004 – priveşte diferenţele care pot exista între limitele maxime ale pedepsei privative de libertate stabilite în legislaţia statelor de condamnare şi cele stabilite în legea penală română. Incompatibilitatea între durata pedepsi aplicate şi legislaţia română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare depăşeşte limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală română”.
În speţă, a doua situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legea română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută de legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea.
Pentru aceste motive, s-a solicitat conversiunea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, aceasta fiind incompatibilă atât ca formă, cât şi ca durată cu legislaţia română.
În şedinţa publică din data de 10.03.2014, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale şi a pus în discuţie declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Analizând cererea formulată, prin prisma excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu de către instanţă, se constată:
Prin cererea ce formează obiectul prezentei cauze, condamnatul L.M, deţinut în Penitenciarul Craiova, a solicitat conversiunea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 159, fost art. 146, din Legea nr. 302/2004 şi Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.
În vederea soluţionării cererii formulate de către contestator, tribunalul apreciază că se impune, în primul rând, a se constata cărui organ judiciar îi revine competenţa, în raport cu solicitarea făcută în cerere de către contestator, respectiv aceea de adaptare a pedepsei aplicate de către statul emitent care a pronunţat hotărârea de condamnare şi împrejurarea dată de desfăşurarea anterioară a unei proceduri în baza dispoziţiilor art. 134 din Legea 302/2004, actualizată, fost art. 159.
Cele două dispoziţii ale Legii nr. 302/2004 cuprind şi cuprindeau în măsurile premergătoare sesizării instanţei norme referitoare la competenţa materială şi teritorială a organelor judiciare care au sau aveau abilitatea de a se pronunţa cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine.
Noile modificări ale Legii 302/2004 aduc schimbări cu privire la competenţa teritorială sub aspectul instanţei care are în competenţa materială abilitatea legală de a se pronunţa.
Ca atare, în stabilirea competenţei se va avea în vedere şi împrejurarea că, inclusiv noile dispoziţii care reglementează procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine prevăd adaptarea pedepsei stabilite de către instanţa străină la pedeapsa pe care o dispune legea penală română, adaptare pusă sub semnul subsidiarităţii în raport cu recunoaşterea hotărârii, pedepsei.
În acest context instanţa are în vedere că, prin sentinţa penală nr. 380/F din 16.11.2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare la data de 09.02.2011 s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii penale pronunţate în dosarul nr. 5120 Js 20322/05.1 Ks de Tribunalul Frankental, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de transferare într-un penitenciar din România formulată de autorităţile judiciare din Republica Federală Germania.
S-a recunoscut hotărârea penală pronunţată în dosarul nr. 5120 Js 20422/05.1 Ks a Tribunalului Frankental, prin care Lungan Marian a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Împotriva executării pedepsei, aşa cum a fost ea recunoscută prin sentinţa penală nr. 380/F din 16.11.2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare la data de 09.02.2011, la data de 25.01.2013 contestatorul L.M a formulat o contestaţie la executare în baza dispoziţiilor procedurale prev. de art. 461 lit. c C.p.p. (cod procedură penală 1969) rap. la art. 159 din Legea 302/2004, dispoziţie în vigoare la acea dată.
Prin sentinţa penală nr. 162/2013 pronunţată în dosarul nr. 2104/63/2013, Tribunalul Dolj şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.
Aceste date raportate la raţionamentul logico-juridic redat anterior şi în considerarea înfăptuirii coerente a actului de justiţie, raportat şi la faptul că prezenta cerere vizează aceeaşi solicitare, motivat şi de existenţa unui risc de pronunţare a două hotărâri care nu se pot concilia, determină aprecierea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Faţă de acest aspect, în baza art. 50 C.p.p. s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, la Curtea de Apel Bucureşti.
