CONTRACT ADMINISTRATIV. AJUNGERE LA TERMEN.
NATURA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR.
COMPETENŢĂ.
-art. 2 lit.c şi art.8 din Legea nr.554/2004
-art.1414 şi 1431 din Codul civil
Contractul de transmitere temporară a unor terenuri
forestiere din domeniul public către o societate comercială este un
contract administrativ care, prin ajungere la termen, naşte în
sarcina părţilor drepturi şi obligaţii de natura celor la care se
referă art.1431 din Codul civil.
Reclamantul ce a transmis folosinţa bunurilor nu este
ţinut să-şi dovedească dreptul de proprietate, întrucât invocă un
drept personal derivat din contract.
Competenţa de soluţionare a unei astfel acţiuni revine
instanţei de contencios şi nu celei comerciale.
( Curtea de Apel Piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 1171/R-
C/17decembrie 2008)
Prin acţiunea înregistrată la 5 ianuarie 2007, reclamanta
R.N.P. – R.– prin D.S.Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC C.F.
SA pentru a fi obligată să-i predea terenul în suprafaţă de 0,1277 ha., din
fondul forestier proprietate publică a statului U.P.I, u.a. 189C%, U.P.III,
u.a. 65C%, U.P. IV, u.a. 73C%, U.P. V, u.a. 88A%, u.a. 101C% şi u.a.
20b%, în condiţii apte pentru împădurire.
În motivare s-a arătat că, între părţi a intervenit un contract
de transmitere temporară a unor terenuri forestiere, contract ce a fost
prelungit printr-un act adiţional până la 31 decembrie 2005, dată la care
pârâta trebuia să predea terenurile primite în aceeaşi stare în care îi
fuseseră transmise, respectiv acte pentru împădurire.
Prin sentinţa civilă nr.5868/2007, Judecătoria Rm.Vâlcea a
admis acţiunea aşa cum a fost ea precizată şi a obligat-o pe pârâtă să
predea reclamantei suprafaţa de 0,0527 ha., teren forestier proprietatea
publică a statului, situat în U.P. I Călineşti u.a. 189, în condiţii apte
pentru împădurire.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, între părţi a
intervenit, la 10 iulie 1996, contractul nr.226 prin care reclamanta a
transmis pârâtei pentru folosire temporară o suprafaţă de 0,8633 ha.
ocupată de cabaze forestiere, convenţie ce a fost prelungită printr-un act
adiţional încheiat de părţi până la 31 decembrie 2005.
Cu ocazia efectuării expertizei s-a constatat că reclamanta mai
poate solicita doar suprafaţa de 0,0527 ha., aşa cum de altfel a şi precizat
în concluziile scrise, întrucât diferenţa a fost predată obştilor şi deci nu se
mai află în posesia pârâtei.
Cu privire la acest teren, însă, ce face parte din fondul
forestier proprietate publică a statului şi se află situat în Parcul Naţional
Cozia, s-a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, întrucât el
nu a fost încă retrocedat şi tot acolo se află situat şi sediul sectorului de
exploatare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, cale de
atac înregistrată iniţial la Secţia civilă a Tribunalului Vâlcea, iar în urma
încheierii nr.28 din 13 martie 2008, l-a Secţia comercială şi de contencios
administrativ a aceleiaşi instanţe.
Prin decizia nr.8/2008, Tribunalul Vâlcea a admis calea de
atac calificată drept apel, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre
competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Vâlcea –
Completul specializat al secţiei comerciale.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că obiectul cauzei
este reprezentat de obligaţii contractuale şi deci cererea este neevaluabilă
în bani, apreciere faţă de care s-a impus calificarea căii de atac şi
aprecierea că pricina revine în primă instanţă spre soluţionare tribunalului
în baza art.2 alin.1 pct.1 lit.a din Codul de procedură civilă şi art.4 şi 56
din Codul comercial.
Cu ocazia judecăţii în fond, Tribunalul Vâlcea a pronunţat
sentinţa nr.908/2008, prin care a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă
să predea reclamantei suprafaţa de 0,0527 ha. teren forestier situat în
perimetrul Ocolului Silvic Cornet U.P. I u.a.189, în condiţii apte de
împădurire.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere
raportul de expertiză tehnică prin care a fost identificat terenul între
bornele 433, 434 şi 435 din zona „Parcul Naţiona Cozia”, teren ce
aparţine fondului forestier proprietate publică a statului şi faptul că, prin
acţiunea introductivă, nu s-a pus în discuţie dreptul de proprietate al
reclamantei, aceasta formulând o acţiune personală derivată din contract.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta.
Cu prioritate, în condiţiile art.137 din Codul de procedură
civilă şi art.84 din acelaşi act normativ, instanţa a pus în discuţia părţilor
natura juridică a litigiului şi calea de atac formulată împotriva sentinţei
criticate.
Astfel, sub acest aspect se apreciază că instanţa a fost
învestită cu soluţionarea unei acţiuni personale derivată dintr-un contract
administrativ al cărui obiect a fost transmiterea folosinţei unui teren ce
aparţinea domeniului public al statului.
Potrivit art.2 lit.c din Legea nr.554/2004, sunt asimilate
actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care
au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, iar în
condiţiile art.8 alin.2 din aceeaşi lege, competenţa de soluţionare a
litigiilor legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi
încetarea contractului administrativ revine instanţei de contencios.
În această ordine de idei se apreciază şi că, deşi convenţia
părţilor este anterioară reglementărilor legale precitate (dar şi Legii
nr.219/1998) o astfel de calificare a contractelor încheiate de autorităţile
publice cu privire la bunurile din domeniul public a fost dată şi anterior,
însă numai pe cale de interpretare a altor dispoziţii legale, fără o calificare
expresă cum se face prin Legea contenciosului administrativ.
De altfel, acţiunea este formulată după intrarea în vigoare a
Legii nr.554/2004 şi de aceea, competenţa ei revine instanţei de
contencios-administrativ.
Este adevărat că, judecând prima cale de atac de către
Tribunalul Vâlcea, a făcut aplicarea dispoziţiilor procedurale cu privire la
competenţă, dispoziţii ce se aplicau litigiilor comerciale.
Pentru considerentele de mai sus, o astfel de calificare nu
poate fi primită, însă, se apreciază că nu se impune casarea sentinţei şi
trimiterea cauzei spre rejudecare ca o consecinţă a aplicării dispoziţiilor
art.304 pct.3 din Codul de procedură civilă.
Această concluzie este susţinută de faptul că pricina de
contencios administrativ revenea în competenţa de soluţionare a Secţiei
specializate din cadrul Tribunalului Vâlcea şi se judeca în compunere de
un judecător.
Sentinţa criticată a fost pronunţată în această compunere de
un judecător al secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi s-a
făcut aplicarea unor dispoziţii de drept material ce se constituie într-un
sediu de materie pentru problema de drept pusă în discuţie, comun
contractelor civile, comerciale şi administrative.
Aşadar, se apreciază că nu a existat o încălcare a competenţei
de soluţionare a instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii criticate,
hotărâre care, faţă de dispoziţiile art.20 din Legea nr.554/2004, poate fi
atacată cu recurs şi nu cu apel.
Pentru aceste raţiuni, prezenta cale de atac a primit o astfel de
calificare şi se apreciază, că motivele invocate sunt încadrabile în
dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, cauza juridică a acţiunii formulate
este reprezentată de contractul încheiat între părţi, contract ce a expirat şi
în temeiul căruia pârâta trebuia să restituie bunul pe care îl primise în
folosinţă pe durată determinată.
Contractul are aspectul unui contract de locaţiune (art.1414
Cod civil), iar locatarului îi revine obligaţia instituită de art.1431 din cod,
respectiv să restituie lucrul în starea în care l-a primit la încetarea
convenţiei.
convenţiei.
În cazul acţiunilor derivate din contract, cum este cazul în
speţă, în care nu se invocă dreptul real, ci obligaţiile contractuale,
reclamantul locator nu este ţinut să dovedească că este proprietarul
bunului, ci doar că a dat acest bun în folosinţă şi a expirat termenul
Probându-se că reclamanta a fost aceea care a dat pârâtei în
folosinţă terenul de 0,0527 ha., iar convenţia a ajuns la termen, deci a
expirat termenul locaţiunii, sunt îndreptăţite pretenţiile de a solicita
fostului locatar, actuala pârâtă, să restituie bunul în condiţiile în care l-a
primit.
Aspectele invocate în actuala cale de atac sunt lipsite de
relevanţă atunci când ele pun în discuţie chestiuni ce exced cadrului
procesual cu care instanţa a fost învestită. Faptul că pe teren s-ar afla
anumite construcţii, că ele ar fi înscrise într-un anumit capital social sau,
aşa cum s-a susţinut la fond, că pârâta nu mai deţine terenul ca efect al
unor retrocedări, nu sunt de natură să influenţeze pretenţiile deduse
judecăţii.
Reclamanta-intimată are legitimare procesuală activă în a
solicita pârâtei-recurente să restituie terenurile pe care i le-a dat în
folosinţă temporară la momentul la care perioada convenită a expirat,
întrucât cererea sa are la bază contractul părţilor şi dispoziţiile art.1431
din Codul civil.
Faţă de aceste considerente, curtea a apreicată că recursul este
nefondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, se impune a fi respins.
