TITLU:
Furt calificat. Hotărâre pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010. Cale de atac. Competenţă materială. Data sesizării primei instanţe. Relevanţă. Interpretarea dispoziţiilor tranzitorii
Legea nr.202/2010, art. XXIV
REZUMAT:
Art. XXIV din Legea nr. 202/2010 prevede în alin. 1 că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Art. XXIV din Legea nr. 202/2010 prevede în alin. 1 că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Art. XXIV din Legea nr. 202/2010 prevede în alin. 1 că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii rezultă că hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de această lege.
Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii rezultă că hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de această lege.
Prin urmare, o hotărâre pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010 (25.11.2010) este supusă căilor de atac prevăzute de legea nouă, şi anume recursului, de competenţa Curţii de apel.
Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. XXIV din Legea nr. 202/2010 nu contravine nici spiritului legii de modificare a Codului de procedură penală şi nici celorlalte norme tranzitorii.
(Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, Decizia nr. 63/A din 26.01.2011, definitivă)
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREŞEDINTE: TUDOR GEORGIANA
JUDECĂTOR: CONSTANTINESCU LUCHIAN
CONSIDERENTE:
Asupra apelului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr.1235/13.12.2010 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în temeiul art. 208 alin.1 – 209 al.1 lit. e, g, i C.p. cu aplic. art.37 lit.a si b C.p. si art. 320 ind.1 C.p.p. s-a dispus condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art.71 raportat la art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b din Codul penal.
În baza art.61 al.1 Cod penal s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi contopirea restului de 356 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.1037/19.05.2008 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin decizia penală nr. 4099/24.10.2000 a C.S.J., cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.
În baza art.88 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei pronunţate timpul reţinerii şi al arestării preventive de la data de 16.10.2010 la zi.
În baza art. 350 al.1 Cod de procedură penală a fost menţinută starea de arest a inculpatului T.N..
În baza art.14 C.p.p. art.346 C.p.p. raportat la art.998-999 C.civ. s-a admis acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul la 400 lei despăgubiri civile către partea civilă N.S., reprezentând daune materiale.
În baza art.118 lit.b C.p. s-a confiscat de la inculpatul T.N. şurubelniţa folosita de inculpat la săvârşirea infracţiunii.
In baza art.113 alin.1, 2 Cod penal rap. la art. 111 Cod penal a fost obligat inculpatul T.N. la tratament medical pana la însănătoşire.
În temeiul art.191 al.2 C.p.p. a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 16937/P/2010 din data de 05.11.2010, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul T.N. pentru infracţiunea prevăzuta de art. 208 alin.1 – 209 al.1 lit. e, g, i Cod penal cu aplic. art.37 lit. a si b Cod penal.
În fapt, prin actul de sesizare al instanţei, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut că la data de 16.10.2010, în jurul orei 22.00, inculpatul T.N. a fost surprins in flagrant de organele de politie spărgând cu o şurubelniţa geamul portierei dreapta faţă a autoturismului marca Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare IF-84-SIM proprietatea numitei N.S., ce se afla parcat la intersecţia străzilor Calea Dorobanţilor cu str. Tudor Vianu, după care a pătruns în interior şi a luat o geacă de piele şi o pungă cu mai multe produse cosmetice, producând un prejudiciu in valoare de 1100 lei.
După citirea actului de sesizare, înainte de cercetarea judecătorească, în şedinţa publică din 29.11.2010 i s-au pus in vedere inculpatului prevederile art. 320 ind.1 C.p.p. si a fost audiat inculpatul in acest sens.
Situaţia de fapt reţinută de către instanţă, rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.
În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale.
În drept, fapta inculpatului T.N., care în data de 12.10.2010 ora 03.00 in dreptul imobilului situat in Calea Plevnei nr. 86, a tăiat si a sustras un cablu electric cu lungimea de aproximativ 26 de metri integrat intr-un sistem de furnizare a energiei electrice aparţinând S.C. ENEL DISTRIBUTIE MUNTENIA S.A., producând un prejudiciu in valoare de 1985,4 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin.1 – 209 al.1 lit. e, g si al. 3 lit.c C.p. cu aplic. art.37 lit.a si b C.p.
Instanţa fondului a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 320 ind.1, introdus prin Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor publicata in Monitorul Oficial partea I nr. 714/26.10.2010, având în vedere poziţia sinceră a inculpatului, de recunoaştere a faptei. Potrivit alin.7, inculpatul va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege in cazul condamnării la pedeapsa cu închisoarea.
În concret instanţa fondului a aplicat inculpatului pentru infracţiunea de furt calificat o pedeapsă de 4 ani închisoare.
Sub aspectul laturii civile, instanţa fondului a luat act că în cursul urmăririi penale partea vătămată a declarat că valoarea totala a prejudiciului este de 1100 lei, din care 700 lei – lucrurile furate, care i-au fost restituite (conform dovezii de restituire), si 400 lei – contravaloarea geamului spart, pentru care se constituie parte civilă în procesul penal. Având în vedere principiul reparării integrale a daunelor, instanţa în baza art.14 C.p.p. art.346 C.p.p. rap.la art.998-999 C.civ. a admis acţiunea civilă şi a obligat inculpatul la 400 lei despăgubiri civile către partea civilă Neagu Simona, reprezentând contravaloarea distrugerilor provocate de inculpat.
Cu privire la luarea măsurii de siguranţă de obligare la tratament medical conform art.113 C.p.p., solicitata de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa fondului a reţinut că datorită stării de dependenta de substanţe stupefiante, făptuitorul se află într-o stare care prezintă pericol în primul rând pentru sine dar şi pentru societate având în vedere faptele pentru care acesta este cercetat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, motivele de recurs nefiind depuse la dosar anterior termenului de judecată.
La termenul din data de 13.01.2011, Curtea de Apel Bucureşti a recalificat calea de atac declarată de inculpat ca fiind apel, faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 şi a pus în discuţie declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţa competentă material să soluţioneze apelul.
Prin decizia penală nr.70/13.01.2011 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I Penală a declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat de inculpatul T.N. împotriva sentinţei penale nr.1235/13.12.2010 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că:
Curtea a constatat că hotărârea prezentă a fost pronunţată după intrarea în vigoare a prezentei legi, (25.11.2010), respectiv la data de 13.12.2010, ceea ce ar putea determina ideea greşită că această hotărâre ar fi supusă căilor de atac prevăzute de legea nouă, aşa cum a înţeles şi instanţa de fond care a menţionat că sentinţa este supusă recursului, şi nu apelului, şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti şi nu Tribunalului, aşa cum ar fi trebuit.
Această interpretare este eronată, întrucât creează inechităţi şi situaţii juridice diferite sub aspectul esenţial al dreptului la exercitarea căilor de atac în raport de persoane trimise în judecată pentru acelaşi gen de infracţiuni, în acelaşi moment şi sub efectul aceleiaşi legi, care le conferea aceleaşi drepturi şi aceleaşi căi de atac şi doar datorită unui factor absolut aleatoriu, respectiv termenul acordat de instanţă la momentul amânării cauzei, situaţia juridică a acestor persoane s-a schimbat în mod esenţial.
Astfel, în situaţia dosarelor înregistrate mai înainte de data intrării în vigoare a Legii 202/2010 – în speţă, dosarul fiind înregistrat la 10.11.2010 – în care s-a amânat cauza la un termen anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi s-a pronunţat hotărârea la acel termen, persoanele trimise în judecată vor beneficia atât de calea de atac a apelului cât şi de calea de atac a recursului, cu avantajele care rezultă din această dispoziţie, iar în situaţia dosarelor în care s-a amânat cauza la un termen după intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanele nu vor mai putea beneficia decât de o singură cale de atac, aceea a recursului, deşi situaţia celor două persoane trimise în judecată este similară atât sub aspectul naturii infracţiunilor pentru care au fost trimise în judecată, cât şi sub aspectul legii aplicabile în momentul în care acestea au fost trimise în judecată, moment în care împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cauza pentru infracţiunea pe care se presupune că au săvârşit-o, se putea exercita atât apelul cât şi recursul.
Această interpretare dată de instanţa de fond creează situaţii juridice discriminatorii pentru cazul unor inculpaţi aflaţi în aceeaşi situaţie, deşi în mod cert nu aceasta a fost intenţia legiuitorului atunci când a prevăzut dispoziţia tranzitorie, aspect care rezultă atât din mijloacele de interpretare a textului, cât mai ales din analiza coroborată a legii cu toate instituţiile de drept incidente.
Mai mult, în situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost alta decât cea reţinută de Curte, normele tranzitorii nu îşi mai aveau rostul, deoarece legea procesual penală este de imediată aplicare, astfel că o asemenea normă tranzitorie nu era necesară şi putea lipsi cu desăvârşire din lege, hotărârilor penale urmând a le fi aplicabile dispoziţiile în vigoare la data pronunţării, ca efect al acestui principiu.
În aceeaşi ordine de idei, niciun articol din această lege, în nicio dispoziţie tranzitorie nu se regăseşte vreo dispoziţie expresă, care să prevadă că hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a prezentei legi sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea nouă, singura menţiune relativă la regimul căilor de atac fiind cea anterior invocată, respectiv că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că interpretarea instanţei de fond, în sensul contrar celui reţinut de Curte este doar una „per a contrario” faţă de articolul anterior invocat. Interpretarea „per a contrario” este una care poate fi reţinută numai dacă se identifică şi cu concluziile asupra unui text de lege la care se ajunge şi prin alte metode de interpretare, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
În acest sens, nu pot fi ignorate dispoziţiile art. XXIV alin.2 din lege, care prevăd că „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.”
Curtea apreciază că sintagma folosită de legiuitor ”hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi” din articol fără folosirea nici unui semn de punctuaţie, arată că intenţia acestuia a fost aceea de a se referi la cauzele penale înregistrate pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a legii, aşa cum se face referire şi în aliniatul 2 al aceluiaşi articol, altfel nu şi-ar găsi justificarea folosirea în cuprinsul articolului şi a sintagmei „în cauzele penale”; dacă intenţia ar fi fost aceea de a arăta expres că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, ar fi eliminat din cuprinsul articolului exact această sintagmă, „în cauzele penale”, căci textul ar fi fost mult mai clar dacă se arăta doar că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare…”, or, prin utilizarea sintagmei „în cauzele penale”, legiuitorul a vrut să atragă atenţia asupra importanţei cauzelor penale din punctul de vedere momentului înregistrării acestora, iar lipsa oricărui semn de punctuaţie între cuvinte în contextul introducerii acelei sintagme care ar fi putut lipsi, nu arată decât că ceea ce ar trebui să se înţeleagă că s-au avut în vedere nu sunt hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii, ci cauzele penale (înregistrate) înainte de intrarea în vigoare a legii, şi raportat la această incertitudine, Curtea arată încă o dată că introducerea sintagmei la care am făcut referire nu face decât să întărească ideea că intenţia legiuitorului a fost aceea de a atrage atenţia asupra importanţei momentului înregistrării cauzei penale.
Curtea nu poate ignora nici dispoziţiile art. XXII alin.2 – care se referă la cauzele civile – unde se precizează în mod expres care anume dintre textele de lege modificate prin intrarea în vigoare a legi noi se aplică „numai proceselor, cererilor…începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi” împrejurare ce denotă încă o dată voinţa legiuitorului de a se raporta la momentul înregistrării cauzei iar nu la cel al pronunţării.
Curtea constată că a stabili momentul pronunţării hotărârii drept criteriu după care căile sau calea de atac exercitate împotriva hotărârilor prin care persoane trimise în judecată în acelaşi timp pentru acelaşi gen de infracţiuni să fie apelul şi recursul, respectiv exclusiv recursul, criteriu îmbrăţişat de instanţa de fond în interpretarea art. XXIV din Legea nr. 202/2010, este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanei trimise în judecată. Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, şi orice alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei, inclusiv simpla amânare a pronunţării de către prima instanţă, cum de altfel sunt numeroase exemple ajunse pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, unde dezbaterile în cauză au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010 însă instanţa a amânat pronunţarea la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii şi astfel prin simpla voinţă a judecătorului cauzei s-au modificat posibilităţile părţilor de a declara calea de atac.
Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde până la urmă dreptul efectiv de a exercita una sau două căi de atac împotriva unei hotărâri este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se stabileşte regimul juridic al căilor de atac împotriva hotărârilor instanţei de fond, aceasta trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeaşi situaţie, pot beneficia sau nu de efectele acesteia (în cauza de faţă, Curtea arată că existenţa a două căi de atac care pot fi exercitate împotriva unei hotărâri de condamnare este în mod evident o dispoziţie de favoare pentru inculpat şi interesul său este în consecinţă ca împotriva unei astfel de hotărâri să se poată exercita atât calea de atac a apelului, dispoziţiile de favoare fiind cele anterioare Legii nr. 202/2010) cât şi a recursului).
Or, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional, iar sub aspectul incidenţei Legii nr. 202/2010, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data pronunţării hotărârii de către prima instanţă neavând nici o semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori trimişi în judecată ambii anterior intrării în vigoare a legii, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată anterior intrării în vigoare a legii şi să beneficieze astfel de două căi de atac, apel şi recurs iar celălalt coautor, nefiind condamnat în fond decât după intrarea în vigoare a legii, din varii motive, fie că iniţial cauza s-a disjuns în ceea ce îl priveşte din cauze exterioare conduitei sale, fie din alte motive nu va putea beneficia de aceleaşi căi de atac, împotriva hotărârii sale de condamnare putând exercita doar recurs, deşi în mod clar ar fi fost în favoarea sa posibilitatea de a exercita atât apel cât şi recurs, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.
Sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se poate aplica regimul căilor de atac exercitabile poate fi determinat numai de înregistrarea cauzei penale până la data intrării în vigoare a legii, concluzie care s-ar impune şi din aplicarea principiului activităţii legii penale, reglementat de art. 10 din Codul penal, atât incriminarea, cât şi aplicarea pedepsei fiind determinate de momentul comiterii infracţiunii.
O asemenea interpretare nu este în contradicţie nici cu spiritul Legii nr. 202/2010, al cărei principal scop a fost acela de a accelera soluţionarea proceselor, căci această lege, potrivit căreia împotriva hotărârilor pronunţate pentru infracţiuni considerate de o complexitate redusă se poate exercita numai calea de atac a recursului îşi va dovedi pe deplin eficienţa de la momentul aplicării sale în continuare, iar toate cauzele penale care s-au înregistrat şi se vor înregistra după momentul intrării sale în vigoare se vor soluţiona conform dispoziţiilor noii legi, însă toate aceste dispoziţii sunt aplicabile după criteriile anterior arătate fără a se încălca drepturile constituţionale, căci fără îndoială scopul legiuitorului nu poate să fi fost acela de a crea discriminări între persoane aflate în aceiaşi situaţie, iar pe de altă parte, nu prin exercitarea din acest moment a unei singure căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti se accelerează procesul penal şi se reduce durata, în general, a proceselor, eficienţa legii urmând a se demonstra şi constata de la acest moment în viitor, prin aplicarea sa unitară, sub toate aspectele.
Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost similară cu cea reţinută de Curte, faţă de materialul dezbătut pe această temă, a Legii nr. 202/2010 de către cei care au contribuit la realizarea legii, cu ocazia unor dezbateri care au avut loc la Institutul Naţional al Magistraturii, material care a fost transmis şi electronic instanţelor şi în cuprinsul căruia se fac următoarele aprecieri cu referire la art. XXIV din Lege:
„Faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, vom distinge în legătură cu aplicarea în timp a noii legii următoarele ipoteze:
i) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme” tribunalul a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială, va continua judecarea cauzei, evitându-se astfel declinarea competenţei judecării cauzelor de la tribunale la judecătorii; sentinţa pronunţată este supusă apelului la curtea de apel, iar decizia pronunţată în apel este supusă recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
ii) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme” judecătoria a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sentinţa pronunţată de această instanţă după intrarea în vigoare a legii noi este supusă apelului la tribunal, iar decizia din apel poate fi atacată cu recurs la curtea de apel; astfel, tribunalul păstrează pentru cauzele cu care judecătoria a fost sesizată înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme”, competenţa funcţională de a judeca apelul;
iii) sentinţele pronunţate de judecătorie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea în vigoare la data sesizării instanţei (astfel, ar trebui interpretată expresia „a început procesul” folosită de art. XXIV alin. 1 din Legea nr. 202/2010). Şi în acest caz tribunalul păstrează competenţa funcţională de a judeca apelul.
2.3.2. Competenţa funcţională a curţii de apel
Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut competenţa curţii de apel, ca instanţă de recurs, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului enumerate mai sus (de pildă, infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate date în competenţa personală a tribunalului).
Astfel, împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorie cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se exercită numai calea de atac a recursului (nu apelul), care este dat în competenţa curţii de apel. În aceste situaţii recursul este integral devolutiv nefiind limitată analiza instanţei de control judiciar numai la cazurile de casare.
Faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 această competenţă funcţională se va aplica numai cu privire la sentinţele pronunţate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu judecarea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, după intrarea în vigoare a „micii reforme”.
În situaţia în care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a „micii reforme”, sentinţele pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sunt supuse apelului care va fi judecat de tribunal, decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de apel.”
Curtea a apreciat că s-a impus redarea integrală a fragmentelor din material la care se referă articolul XXIV din lege, căci acesta reflectă de fapt, în mod explicit care a fost intenţia legiuitorului, chiar persoanele care au contribuit la realizarea Legii nr. 202/2010, şi nu în mod generic legiuitorul, ca organ legislativ al ţării, redare impusă, în opinia Curţii, şi de convingerea că vor urma şi alte cauze care vor genera conflicte negative de competenţă.
În ceea ce priveşte starea de arest a inculpatului, Curtea a constatat:
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, cu privire la legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, instanţa a reţinut că acesta a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 179/17.10.2010 emis de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, cu respectarea dispoziţiilor art. 136, art. 1491 alin. 9 şi 10, art. 148 lit. f Cod procedură penală şi art. 151 Cod procedură penală, pe o perioadă de 29 de zile.
În cauză există indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. 1 Cod procedură penală, coroborat cu art. 681 Cod procedură penală, aşa cum acestea reies din declaraţiile părţii vătămate N.S., procesul-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de predare-primire a bunurilor către partea vătămată, depoziţia martorului R.I., precum şi declaraţiile inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptelor, din care rezultă presupunerea rezonabilă că acesta a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat. Aşadar, cu privire la existenţa indiciilor temeinice, s-a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în sensul existenţei acelor motive verosimile de a bănui că inculpaţii au comis o infracţiune, care în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Fox, Campbell şi Hartley vs. U.K.) au fost definite ca acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea.
De asemenea, în speţă subzistă situaţia prevăzută de art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, respectiv pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru a reţine pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, au fost avute în vedere gradul de periculozitate socială ridicat al faptelor pentru care acesta este cercetat, modul şi împrejurările în care faptele au fost comise – într-un loc public, în timpul nopţii şi prin efracţie, respectiv prin folosirea unui obiect special procurat în acest sens – o şurubelniţă pentru forţarea portierei autoturismului, relevând, aşadar, o îndrăzneală deosebită şi, prin urmare, un grad ridicat de pericol social – cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are un loc de muncă stabil şi nici vreo sursă permanentă şi licită de venituri; este cunoscut cu antecedente penale, fiind recidivist postcondamnatoriu şi postexecutoriu, condamnat anterior pentru săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen, furt calificat, fiind liberat condiţionat la 13.02.2010 din executarea ultimei pedepse de 3 ani închisoare, cu rest rămas neexecutat de 356 de zile, aspecte care denotă o certă perseverenţă în activitatea infracţională, dar şi o periculozitate socială sporită.
Împrejurarea că inculpatul este consumator de droguri – motiv pentru care prima instanţă a şi dispus luarea măsurii de siguranţă prev. de art. 113 C.p. – conduce la concluzia că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică prin riscul ca inculpatul să comită şi alte infracţiuni pe fondul consumului de stupefiante.
Curtea a reţinut referitor la oportunitatea menţinerii măsurii arestării preventive şi stadiul procesual al cauzei, care se află în căile de atac, inculpatul fiind condamnat în primă instanţă.
Ca urmare a declinării de competenţă, prin Decizia C.A.B. sus-menţionată, cauza a fost înregistrată la data de 20.01.2010, sub nr.52495/299/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală.
Analizând actele şi lucrările cauzei, având în vedere şi considerentele deciziei penale nr.70/13.01.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I Penală, Tribunalul reţine următoarele:
Prin urmare, hotărârea atacată, pronunţată după intrarea în vigoare a prezentei legi (25.11.2010), respectiv la data de 13.12.2010, este supusă căilor de atac prevăzute de legea nouă, şi anume recursului, de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, după cum în mod corect a considerat şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sesizând această instanţă, şi nu Tribunalul Bucureşti.
Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. XXIV din Legea nr. 202/2010, astfel cum a fost expusă anterior, nu contravine nici spiritului legii de modificare a Codului de procedură penală şi nici celorlalte norme tranzitorii.
Astfel, a fost invocat de către Curte alin. 2 al art. XXIV din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.” Or, este evident că raţiunea acestor dispoziţii este aceea de a lăsa în competenţa instanţelor soluţionarea cauzelor cu care au fost deja învestite, chiar dacă potrivit noilor norme de procedură nu mai sunt competente să le judece (material – de exemplu, infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială nu mai sunt de competenţa tribunalului – sau funcţional – de exemplu, tribunalul nu mai judecă apeluri), necontravenind interpretării per a contrario a alin.1 al art. XXIV.
Acestea fiind spuse, orice alte argumente ale Curţii, ce ţin de echitatea procedurii sau de explicaţiile persoanelor care au contribuit la elaborarea Legii nr. 202/2010 nu pot duce la nesocotirea dispoziţiilor legale menţionate, astfel cum au fost ele interpretate de Tribunal.
Tribunalul menţionează totuşi că data pronunţării unei hotărâri, luată drept criteriu de stabilire a căilor de atac, motivelor şi termenelor aplicabile unei cauze este un criteriu la fel de “obiectiv şi raţional” ca cel al datei sesizării instanţei. Pentru că întocmirea unui rechizitoriu şi sesizarea instanţei înainte sau după data de 25.11.2010 (când a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010) poate ţine tot de cauze exterioare conduitei inculpatului (de exemplu, întârzierea efectuării raportului de expertiză psihiatrică în cazul unui inculpat de 15 ani). Prin urmare, stabilirea căii de atac şi a competenţei de soluţionare a acesteia în funcţie de data sesizării instanţei, şi nu de cea a pronunţării hotărârii, contrar dispoziţiilor legale (în opinia Tribunalului) poate conduce şi aceasta la situaţii inechitabile (potrivit raţionamentului Curţii care, dus până la capăt, ar însemna ca stabilirea normelor procedurale aplicabile să se facă, cel mai bine, în funcţie de data faptei, lucru pe care nici Curtea nu îl pretinde).
În ceea ce priveşte punctul de vedere exprimat de o persoană care a contribuit la elaborarea Legii nr. 202/2010, fără a contesta dificultatea elaborării unei norme a cărei aplicare să nu creeze dificultăţi în practică, acesta nu conferă caracter autentic acestei interpretări, care să fie obligatorie pentru Tribunal. Însăşi Curtea de Apel a arătat, de altfel, că este vorba de interpretarea persoanelor care au contribuit la realizarea Legii nr. 202/2010, şi nu de aceea a legiuitorului, ca organ legislativ al ţării.
Prin urmare, Tribunalul, în baza art.42 şi art.XXIV alin.(1) din Legea nr.202/2010, va declina competenţa de soluţionare a cauzei – recursul declarat de inculpatul T.N. împotriva sentinţei penale nr.1235/13.12.2010 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti – în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În baza art.43 alin.3 Cod de procedură penală, va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În baza art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu (200 lei) urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
DISPOZITIV:
În baza art.42 şi art.XXIV alin.(1) din Legea nr.202/2010, declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În baza art.43 alin.3 Cod de procedură penală, sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În baza art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, onorariul apărătorului din oficiu (200 lei) urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică azi, 26.01.2011.
