Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva unei decizii de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, în situaţia în care salariatul a sesizat atât instanţa de contencios administrativ, potrivit procedurii speciale, cât şi instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale.
Legea nr. 128/1997, art. 122
Constituţia României, art. 21 alin. (4)
Câtă vreme reclamantul a înţeles să-şi realizeze dreptul în procedura specială prevăzută de Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr.128/1997, este inadmisibilă acţiunea promovată pe calea dreptului comun, opunându-se la aceasta şi principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, conform căruia odată aleasă o cale de judecată, ea nu poate fi înlocuită cu alta.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 602 din 4 iulie 2007
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 9 ianuarie 2007, reclamantul M.L.P. a chemat în judecată pârâta Şcoala cu clasele I-VIII V. şi reprezentanta acesteia, F.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 38/22 decembrie 2006, emisă de directorul Şcolii V.; să dispună reîncadrarea lui pe postul de titular la catedra de istorie-geografie şi plata drepturilor băneşti ce i se cuveneau cu începere de la 22 decembrie 2006 şi până la reîncadrarea efectivă.
În motivarea acţiunii a arătat că decizia nu este motivată în drept şi nu prevede temeiul în care directorul sau Consiliul profesoral poate desface contractul de muncă al unui cadru didactic, fiind emisă de o persoană care nu avea competenţă în acest sens. Pe de altă parte, a susţinut că decizia este lovită de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate şi motivele pentru care i-au fost respinse apărările, iar actele care au stat la baza cercetării nu corespund realităţii.
Totodată, reclamantul a învederat instanţei că a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, care a fost înregistrată, sub nr. 15001/3 ianuarie 2007, la Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Prin sentinţa civilă nr.382 pronunţată la 2 martie 2007, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F.C., a admis cererea reclamantului M. L. P. formulată împotriva pârâtei Şcoala cu clasele I-VIII V., a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 38/22 decembrie 2006, emisă de pârâtă, şi reintegrarea reclamantului pe postul deţinut şi a obligat pârâta să-i plătească o despăgubire egală cu drepturile salariale de care acesta a fost lipsit în perioada de la data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost încadrat în funcţia de profesor la Şcoala cu clasele I-VIII V. până la data de 22 decembrie 2006, când, prin decizia nr. 38/22 decembrie 2006, a fost sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 116 (f) din Statutul Personalului Didactic coroborat cu art. 264 lit. f) din Codul muncii.
Această sancţiune a fost stabilită de Consiliul Profesoral al şcolii pârâte, iar decizia de sancţionare a fost emisă de directoarea acestei şcoli, contrar dispoziţiilor imperative ale art.123 alin.2 din Statutul Personalului Didactic, potrivit cărora, în învăţământul preuniversitar, sancţiunile prevăzute de art. 116 literele d)-f) din acelaşi act normativ se comunică celui în cauză printr-o decizie scrisă. emisă de către Inspectoratul Şcolar.
Pe de altă parte, decizia contestată nu precizează termenul în care poate fi contestată la instanţa competentă, fiind astfel lovită de nulitate absolută, conform art. 268 alin. (2) lit. e) din Codul muncii.
Prima instanţă a apreciat că pârâta F.C. nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este parte în contractul individual de muncă al reclamantului.
În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat recurs pârâta Şcoala cu clasele I-VIII V., solicitând modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei reclamantului.
În motivarea cererii de recurs se arată că reclamantul a contestat decizia de sancţionare la Colegiul Central de Disciplina al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în procedura prealabilă obligatorie, prevăzută de art. 122 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 128/1997. Colegiul Central de Disciplină a respins contestaţia, iar hotărârea acestui colegiu a fost atacată de către reclamant la Curtea de Apel Timişoara.
Pe de altă parte, se susţine că sentinţa recurată a fost dată de o instanţă necompetentă, deoarece art. 16 alin. (1) din Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4141/2001 prevede competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Cu privire la fondul contestaţiei, se arată că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că decizia nu cuprinde termenul în care poate fi contestată, în condiţiile în care reclamantul a contestat-o în termen legal la organul competent, fără a avea în vedere Hotărârea nr. 1/2007 a Colegiului Central de Disciplină.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu motivarea ce va fi redată în continuare.
Cauza pendinte este un litigiu de muncă, astfel încât, conform art. 284 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul sau domiciliul reclamantul, respectiv Tribunalului Caraş-Severin. Prin urmare, în mod corect a fost soluţionată excepţia de necompetenţă materială de către prima instanţă.
Acţiunea reclamantului trebuia respinsă însă ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Art. 122 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 128/1997 prevede o procedură prealabilă obligatorie, potrivit căreia persoanele sancţionate au dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, atunci când li s-a aplicat o sancţiune din cele prevăzute de art. 116 lit. d)-f).
Reclamantul a urmat această procedură, adresându-se în termen cu contestaţie la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Prin Hotărârea nr. 1/2007, acest Colegiu a respins contestaţia şi a menţinut decizia nr. 38/22 decembrie 2006.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat contestaţie la Curtea de Apel Timişoara, contestaţie suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la soluţionarea cauzei pendinte.
În paralel cu urmarea procedurii prealabile, reclamantul s-a adresat direct instanţei de judecată, formându-se prezentul dosar.
Este adevărat că potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţia României, jurisdicţiile administrative au fost declarate facultative, însă trebuie reţinut că reclamantul a acceptat procedura specială, prevăzută de art. 122 din Legea nr. 128/1997, urmând calea prevăzută de aceasta, astfel că el are deschisă calea controlului judecătoresc în această procedură.
Câtă vreme reclamantul a înţeles să-şi realizeze dreptul în procedura specială prevăzută de Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr. 128/1997, este inadmisibilă acţiunea promovată pe calea dreptului comun, opunându-se la aceasta şi principiul „electa una via non datur recursus ad alteram”, conform căruia odată aleasă o cale de judecată, ea nu poate fi înlocuită cu alta.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a modificat sentinţa recurată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acţiunii reclamantului, urmând ca el să-şi valorifice dreptul în procedura prevăzută de art. 122 din Legea nr. 128/1997, pe care a declanşat-o anterior sesizării instanţei de drept comun.
