Legea 187/2003. Competenţa instanţei române în a soluţiona litigiile cu elemente de extraneitate.
Legea nr. 187/2003
Potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. a din Legea nr. 187/2003 raportate la dispoziţiile art. 149 pct. 4 cu Legea nr. 105/1992, instanţa română este competentă să soluţioneze litigiul izvorât dintr-un contract de împrumut încheiat pe teritoriul României între doi cetăţeni străini, cu domiciliul în străinătate, dar cu reşedinţă temporară în România.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 1274 din 7 iunie 2006
Prin decizia civilă nr. 1174 din 13 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 3181/2005, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtul P.C. împotriva sentinţei civile nr. 42 din 17 ianuarie 2005 şi a încheierii de şedinţă din 10.01.2005, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.5420/2004, în contradictoriu cu reclamantul R.R.
Prin această decizie, instanţa de apel a confirmat şi menţinut sentinţa tribunalului, care a admis acţiunea în despăgubiri a reclamantului, obligând pârâtul la plata sumei de 45.000 Euro cu titlu de împrumut nerestituit.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul şi-a analizat în primul rând competenţa, în raport cu dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, răspunsul dat de instanţă fiind afirmativ, reţinându-se că instanţa română este competentă să soluţioneze acest litigiu civil, întrucât competenţa îi aparţine în raport cu locul de naştere sau de executare a obligaţiei, fie în tot, fie în parte, derivată din contractul de împrumut dintre părţi, care s-a încheiat în România. Prin urmare, atât locul naşterii obligaţiei, cât şi cel al executării obligaţiei de restituire a împrumutului sunt în România.
Sub aspectul chestiunilor de fond, tribunalul a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 1584 C. civ., că între părţi s-a încheiat contractul de împrumut sub semnătură privată, în baza căruia reclamantul R.R. a împrumutat pârâtului P.C. suma de 45.000 Euro, sumă ce urma să fie restituită în rate.
Pârâtul a recunoscut că a încasat suma împrumutată, susţinând însă că a restituit 15.000 Euro, sumă pentru care reclamantul a şi eliberat o chitanţă liberatorie, de mână, prin care a confirmat primirea acestei sume, însă această chitanţă a fost contestată de către reclamant.
În acest sens, tribunalul a reţinut că această chitanţă nu face dovada deplină a faptului că suma de 15.000 Euro restituită face parte indubitabil din totalul sumei împrumutate, obiect al litigiului şi aceasta pentru faptul că respectiva chitanţă nu este datată, iar virarea banilor în contul reclamantului s-a făcut la data de 25 aprilie 2002, dată ce este anterioară chiar semnării contractului de împrumut, ce reprezintă înscrisul constatator al creanţei ce a stat la baza promovării prezentei acţiuni.
Tribunalul a mai constatat că între părţi au existat atât relaţii personale, cât şi de afaceri, iar părţile au înţeles să tranşeze relaţiile personale prin încheierea contractului de împrumut sub semnătură privată, iar cele de afaceri prin încheierea unui contract de cesiune, ambele datate 18 martie 2003, motiv pentru care s-a înlăturat apărarea pârâtului, potrivit căruia ar fi restituit împrumutul, inclusiv prin cesionarea părţilor sociale pe care le deţinea la S.C. „N.S.” S.R.L.
Împotriva acestei sentinţe precum şi a încheierii de şedinţă din 10.01.2005, a declarat recurs (recalificat apel de către instanţă), în termen, pârâtul P.C.
Reclamantul-intimat a depus la dosar întâmpinare, reiterând obiecţiile sale la apărările şi excepţiile pârâtului, susţinând că instanţele române şi-au reţinut corect competenţa, în raport cu dispoziţiile art.149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, acest text făcând referire la o competenţă alternativă, reclamantul având astfel posibilitatea de a alege competenţa instanţei.
În plus, intimatul a mai arătat că a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, însă fără rezultat, iar pârâtul nu a făcut dovada unei plăţi valabile şi ulterioare datei de 18 martie 2003. Semnarea în aceeaşi zi atât a contractului de împrumut, cât şi a contractului de cesiune de părţi sociale nu face decât să scoată în evidenţă existenţa unor raporturi distincte între părţi.
Instanţa de apel, analizând deopotrivă, atât argumentele pârâtului-apelant, cât şi apărările reclamantului-intimate, a constatat că apelul este neîntemeiat, în esenţă, pentru considerentele reţinute de primă instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul P.C., recursul fiind motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a reiterat motivele invocate în apel, susţinând că tribunalul a soluţionat în mod greşit excepţia de necomptenţă a instanţelor române, întrucât art. 148 din Legea nr. 105/1992 prevede condiţiile în care instanţele române urmează să soluţioneze procesele civile ce conţin elemente de extraneitate, respectiv dintre o parte română şi una străină, respectiv dintre persoane străine, fizice sau juridice şi că art. 149 din Legea nr. 105/1992 trebuie interpretat numai prin prisma art. 148 din aceeaşi lege, în sensul că aceste texte nu au aplicabilitate, ambele părţi litigante fiind cetăţeni străini, cu domiciliul în străinătate, respectiv Italia.
În acelaşi context, pârâtul a mai susţinut că deşi contractul s-a încheiat în Timişoara, România, părţile nu au înţeles să aleagă explicit dreptul aplicabil.
Sub aspectul chestiunilor de fond, pârâtul a solicitat ca instanţa să ia act de faptul că împrumutul s-a restituit parţial, respectiv suma de 15.000 Euro, fapt recunoscut de către reclamant prin redactarea şi eliberarea chitanţei de mână, care face astfel dovada deplină a achitării acestei părţi din împrumut.
Curtea, analizând recursul declarat de către pârât, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. pr. civ. raportate la art. 312 C. pr. civ., a constatat că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.
Primul aspect analizat s-a referit la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 148 – 149 din Legea nr. 105/1992, respectiv dacă instanţele române au sau nu competenţă în soluţionarea prezentului litigiu dintre doi cetăţeni italieni, cu domiciliul în Italia, dar cu reşedinţă temporară în România şi care au semnat un contract civil de împrumut pe teritoriul României, care s-a executat parţial pe teritoriul acestei ţări, cel puţin din punctul de vedere al încasării sumei împrumutate de către împrumutatul-pârât.
Sub acest aspect, curtea a constatat că instanţele române sunt competente să soluţioneze acest litigiu, chiar dacă se impun anumite completări cu privire la motivarea legală a hotărârii judecătoreşti, din perspectiva incidenţei Legii nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, care înlocuieşte şi/sau completează Legea nr. 105/1992.
A constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 lit. a din Legea nr. 187/2003, care stipulează că persoana având domiciliul sau, după caz, sediul în România ori într-un stat membru poate fi chemată în judecată în faţa instanţelor din alt stat membru, respectiv în faţa instanţelor române, în materie contractuală, la instanţa statului pe al cărui teritoriu se află locul de executare. În sensul prezentului articol, prin loc de executare se înţelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar în cazul prestărilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. Cum contractul de împrumut nu este nominalizat în mod explicit, prezenta dispoziţie se completează cu dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, potrivit dispoziţiilor de trimitere inserate în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 187/2003, care stipulează că dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sunt aplicabile în măsura în care prezenta lege nu stabileşte o altă reglementare.
Sub aspectul chestiunilor de fond, curtea a constatat că pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., este necesar ca instanţa de apel, să fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, ori să fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, actul juridic fiind analizat în acest context din perspective unui „negotium juris”.
Pe de altă parte, pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ este necesar să fie prezentate elemente care să conducă la concluzia că hotărârea pronunţată în apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Sub aspectul primei chestiuni, recurentul s-a referit probabil la interpretarea contractului de împrumut precum şi a chitanţei liberatorii, ambele în sensul de „negotium juris”, precum şi la interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 1584 şi urm. C. civ., care reglementează contractul de împrumut, în particular obligaţiile împrumutatului, care se completează cu dispoziţiile art. 1138 C. civ. şi art. 1169 C. civ., în ceea ce priveşte chitanţa liberatorie.
Din acest punct de vedere, privind aspectele de fond, curtea a constatat că primele două instanţe au aplicat şi interpretat corect textele legale menţionate, cu precizarea că actul de împrumut din 18 martie 2003, cât şi suma împrumutată nu au fost niciodată contestate. Singurele elemente rămase în litigiu se referă la valabilitatea şi relevanţa chitanţei liberatorii prezentate de pârâtul-recurent.
Sub acest aspect, curtea a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 1138 şi 1169 C. civ., că respectiv chitanţa de mână nu întruneşte condiţiile de valabilitate ale unei chitanţe liberatorii privind restituirea parţială a împrumutului contract de pârât la 18 martie 2003 (15.000 Euro), în valoarea totală de 45.000 Euro întrucât chitanţa nu este datată, iar virarea banilor în contul reclamantului s-a făcut la data de 25 aprilie 2002, dată ce este anterioară chiar semnării contractului de împrumut, din 18 martie 2003. Prin urmare, nu există o legătură decelabilă şi viabilă între contractul de împrumut din 18 martie 2003 şi această pretinsă chitanţă liberatorie, care nefiind dată şi neprecizând titlul cu care se face plata nu are caracteristicile minimale ale unei chitanţe liberatorii, care să fie recunoscută ca atare din perspective normelor dreptului civil român.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., a respins recursul pârâtului.
