Având în vedere faptul că reclamantul urmăreşte să obţină, în principal, prin prezenta acţiune constatarea rezilierii de drept a unui contract de închiriere având ca obiect un spaţiu comercial potrivit art. 1.4 din contract, instanţa apreciază că obiectul acţiunii este fără dubiu unul comercial, prezumţia de comercialitate nefiind răsturnată. (sentinţa civilă nr. 994/04.02.2009)
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanţe la data de 17.12.2008, sub nr. 14372/300/2008, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta SC S SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate rezilierea de drept a contractului de închiriere nr. 7/10.01.2007 încheiat intre părţi, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de catre pârâtă, respectiv neplata chiriei aferente spaţiului închiriat cu o intarziere de peste 45 de zile in lunile ianuarie si februarie 2008; şi evacuarea pârâtului din spaţiul închiriat situat in Bucureşti, şos. M.B. nr. 194, bl. 203, unitatea 15, sector 2, in suprafaţă de 76,53 mp ca urmare a rezilierii de drept a contractului de închiriere nr. 7/10.01.2007, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat că, la data de 10.01.2007 a încheiat cu pârâtul un contract de închiriere cu nr. 7/10.01.2007 înregistrat la Administraţia Financiara Sector 2 sub nr. 212541/05.02.2007, prin care reclamantul se obliga să închirieze pârâtului spaţiul din Bucureşti, şos. M.B. nr. 194, bl. 203, unitatea 15, sector 2, in suprafata de 76,53 mp pe o perioadă de 6 ani, iar pârâtul se obliga să plătească o chirie lunara in cuantum de 1637 euro pentru primii doi ani si 1600 euro pentru următorii 4 ani. Chiria trebuia plătită de pârât pana la data de 05 a fiecărei luni pentru luna in curs, fie in contul reclamantului, fie in mana acestuia din urma cu obligaţia acestuia de a elibera pârâtului o chitanţă liberatorie.
In contract, la art. 4.7 se prevede că depunerea sau primirea oricăror sume in contul contractului nu are ca efect prelungirea duratei contractului. Se poate deduce ca depunerea oricăror sume de bani după rezilierea de drept a contractului de închiriere nu are nici un efect asupra rezilierii de drept a contractului.
A aratat faptul că pârâtul nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale stabilite in contractul de închiriere, respectiv nu a plătit in termen de 45 de zile de la scadenţă respectiv in data de 05.01.2008 si 05.02.2008 chiria aferentă lunilor ianuarie si februarie 2008, acumulând întârzieri de 62 de zile pentru luna ianuarie 2008 si de 70 de zile pentru luna februarie 2008 de la scadenţă.
Reclamantul i-a notificat pârâtului, prin notificarea de la data de 03.03.2008, rezilierea contractului urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale prev de art. 6.1.6 din contract, respectiv pentru neplata preţului in termen de 45 de zile de la scadenţă şi evacuarea chiriaşului din spaţiul închiriat in termen de 10 zile conform contractului.
Privind cel de-al doilea capăt din acţiune a învederat ca acesta este subsidiar primului capăt de cerere, prin urmare, odată intervenită rezilierea de drept a contractului de închiriere, pârâtul nu mai are un titlu justificativ si solicită evacuarea acestuia.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere, apreciază că este unul de natură civilă şi nu comercială, deoarece spaţiul închiriat nu este un fond de comerţ, iar un asemenea contract nu este menţionat in art. 3 din Cod comercial ca fiind un act sau un fapt de comerţ.
A mai precizat ca pentru rezolvarea amiabila a acestei situaţii reclamantul l-a invitat pe pârât la data de 12.12.2008 la ora 15.00 , in vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, insă pârâtul nu a dat curs invitaţiei, fiind încheiat un proces verbal.
În drept au fost invocate disp. art. 112 C.pr.civ, art. 111 C.pr.civ, art 480 Cod civil.
În dovedire au fost solicitate probele cu înscrisuri si interogatoriu.
În dovedire au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri in copii certificate pentru conformitate cu originalul: contractul de închiriere nr. 7/10.01.2007, notificarea din 03.03.2008, confirmarea de primire a notificării, conciliere directa, proces verbal de conciliere, extrase de cont, acte proprietate.
La prima zi de înfăţişare, instanţa, apreciind din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 129 Cod proc.civ. raportate la art. 2 alin. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru coroborate cu dispoziţiile art. 5 din Norma metodologică din 22.04.1999 pentru aplicarea Legii nr. 146/1007, că valoarea primului capăt de cerere, care are ca obiect constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere care ar produce efecte pentru viitor de la data la care se solicită rezilierea de drept până la data la care ar fi trebuit să producă efecte respectivul contract, este de aproximativ 400.000 lei, motiv pentru care, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod Proc. Civ., a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a instanţei raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C.Pr.Civ. punând-o în discuţia părţilor.
După rămânerea în pronunţare pe excepţia invocată, pârâta a formulat note de şedinţă, depuse prin Serviciul registratură, prin care a susţinut că ordinea de soluţionare a excepţiilor trebuia să fie următoarea: excepţia netimbrării acţiunii şi, în cazul respingerii acesteia, soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale a instanţei.
Instanţa arată în prealabil faptul că ordinea de soluţionare a excepţiilor netimbrării acţiunii şi necompetenţei materiale a instanţei este inversă având în vedere dispoziţiile art. 137 alin.1 Cod proc.civ. şi mai ales efectul la care tind aceste două excepţii de procedură absolute. Astfel, instanţa apreciază că numai o instanţă competentă din punct de vedere material şi teritorial ar putea face acte de procedură potrivit art. 105 alin.1 Cod proc.civ., unul dintre aceste acte fiind şi discutarea în contradictoriu cu părţile şi pronunţarea asupra unei excepţii de procedură referitoare la corecta sesizare a instanţei judecătoreşti.
Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat necesar a analiza cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a acesteia, instanţa a cărei competenţă va fi stabilită ca urmare a soluţionării acestei excepţii urmând a face aprecieri asupra modului de îndeplinire a obligaţiei reclamantului de a-şi timbra cererea.
Analizând excepţia de necompetenţă materială, care este o excepţie de procedură absolută, instanţa arată că, potrivit dispoziţiilor art.2 pct.1 lit.a Cod proc.civ., procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, sunt de competenţa tribunalului.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei.
Instanţa îşi verifică din oficiu competenţa materială raportat la cadrul procesual stabilit de reclamantă, însă, în situaţia de faţă, constatând că valoarea precizată de reclamant de 6000 lei este vădit derizorie în raport de preţul chiriei stabilită prin contractul de închiriere şi apreciind inutilă efectuarea unei expertize în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru coroborate cu dispoziţiile art. 5 din Norma metodologică din 22.04.1999 pentru aplicarea Legii nr. 146/1007, instanţa apreciază că este în măsură să stabilească valoarea reală a capătului de cerere principal.
Având în vedere obiectul acestuia, respectiv constatare reziliere de drept contract închiriere nr. 7/10.01.2007 încheiat pentru 6 ani, începând cu 1.01.2007 până în 1.01.2013, instanţa va stabili valoarea obiectului în raport de efectele produse de acţiune, rezilierea producând efecte exclusiv pentru viitor, respectiv de la data constatării intervenirii rezilierii de drept şi până la data la care contractul reziliat ar fi produs efecte juridice (1.01.2013).
Instanţa arată că suma ce urma a fi plătită cu titlu de chirie în perioada martie 2008 – decembrie 2012 ar fi fost de aproximativ 400.000 lei, chiria lunară pentru perioada martie 2008 – decembrie 2008 fiind stabilită potrivit art. 4.1 din contract la suma de 1637 Euro şi pentru perioada ianuarie 2009 – decembrie 2012 la 1600 Euro/lunar.
În ceea ce priveşte caracterul comercial al cererii instanţa arată că, potrivit art. 4 Cod com. este aplicabilă prezumţia de comercialitate, fiind considerate fapte de comerţ toate obligaţiile comerciantului dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.
Având în vedere faptul că reclamantul urmăreşte să obţină, în principal, prin prezenta acţiune constatarea rezilierii de drept a unui contract de închiriere având ca obiect un spaţiu comercial potrivit art. 1.4 din contract, instanţa apreciază că obiectul acţiunii este fără dubiu unul comercial, prezumţia de comercialitate nefiind răsturnată.
În ceea ce priveste cererea accesorie, respectiv capătul de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei ca urmare a admiterii capătului principal, sunt aplicabile dispozitiile art. 17 Cod proc.civ., conform cărora cererile accesorii ori incidentale sunt în căderea instantei competente să judece cererea principală, operând în acest caz un caz de prorogare legală de competenţă.
Instanta apreciază astfel că, în raport de obiectul cererii si de fundamentul juridic al pretentiei, cererea principală este o cerere în materie comercială, evaluabilă în bani, valoarea obiectului acesteia depăşind cu mult suma de 100.000 lei, fiind astfel plicabile, în materie de competenţă, dispozitiile art. 2 pct.1 lit.a teza I Cod proc.civ.
Pentru toate aceste considerente, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale invocată de instanţă din oficiu şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei comerciale având ca obiect obligaţia de face în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială.
