Litigiu comercial evaluabil în bani. Competenţă materială. Cale de atac
C.proc.civ., art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 2821
În conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia celor al căror obiect au valoare de până la 100.000 lei inclusiv. Potrivit art. 282 şi 2821 din acelaşi cod, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Apelul comercial, în lipsa unor prevederi speciale în această materie, este guvernat de normele de drept comun, cuprinse în Titlul IV din Codul de procedură civilă, fiind aplicabil, astfel, şi art. 2821, potrivit căruia, în anumite situaţii, prin excepţie, împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, calea de atac este doar recursul.
Tribunalul învestit cu soluţionarea apelului în astfel de cauze trebuie, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, să recalifice calea de atac declarată de parte din apel în recurs, chiar dacă în dispozitivul sentinţei atacate apare menţiunea că hotărârea este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare, şi să judece cererea în complet de trei judecători, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, întrucât calea de atac este dată de lege şi nu de judecător.
Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat atât normele sus evocate, cât şi competenţa materială, care revenea la acea dată unei instanţe inferioare în grad, decizia fiind afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 C.proc.civ.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 1403 din 27 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 857 din 25 ianuarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 11042/325/2006 (nr. în format vechi 3552/2006) Judecătoria Timişoara a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. G. S.R.L. Timişoara, reprezentată prin lichidator judiciar S.C. I S.A. Timişoara, împotriva pârâtei S.C. S. S.A. Periam, cerere prin care societatea reclamantă a solicitat instanţei să oblige pârâta să-i predea o serie de bunuri şi utilaje pentru confecţionarea încălţămintei, astfel cum au fost ele enumerate în cererea introductivă, considerând că aceasta nu a făcut dovada existenţei respectivelor bunuri în patrimoniu sau a dreptului de proprietate ori a altui drept real pentru a putea pretinde restituirea lor de la pârâtă.
Tribunalul Timiş, prin decizia civilă nr. 22/AP din 5 iunie 2007 pronunţată în dosarul nr. 11042/325/2006, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei judecătoriei şi, pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 297 alin. 2 C. pr. civ. potrivit cărora dacă prima instanţă s-a declarat competentă, iar instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, aceasta va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă, văzând şi prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, conform cărora tribunalele judecă cererile în materie comercială neevaluabile în bani, a dispus anularea sentinţei civile nr. 857/25.01.2007 ca fiind dată de o instanţă necompetentă material, reţinând cauza spre soluţionare. În rejudecare, tribunalul constatând că acţiunea reclamantei este întemeiată, existând suficiente acte doveditoare de provenienţă a bunurilor reţinute de către pârâtă, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta S.C. S. S.A. să-i restituie bunurile şi utilajele indicate în petitul acţiunii.
Împotriva deciziei civile de mai sus a declarat recurs pârâta S.C. S. S.A. solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi obligarea acesteia la plata a 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:
Societatea reclamantă nu este proprietara bunurilor pe care le solicită prin acţiunea introductivă, aspect ce se poate deduce cu uşurinţă din cuprinsul probelor de la dosar. Astfel, nici măcar un bun dintre cele de la poziţiile indicate de reclamantă şi cuprinse în facturile nr. 0651260/10.02.2003, nr. 9969493/30.12.2004 şi nr. 0101675/20.04.2004 nu se regăsesc valoric în lista de bunuri din dosarul de lichidare judiciară. Mai mult, în anexa 2 a raportului nr. 5, reclamanta vorbeşte de cu totul alte bunuri decât cele pe care le revendică, prezentând copiile a două facturi susceptibile de fals, respectiv factura nr. 6512603/10.02.2003, unde sunt făcute modificări şi adăugiri, şi factura nr. 9969493/30.12.2004 în care fostul administrator S.I. imită semnăturile celor doi cetăţeni italieni pentru că el a întocmit respectivul document. Pârâta recurentă a mai arătat că intimata a falsificat probele după documentul cumulativ care aparţine S.C. F. S.R.L., fără să ţină cont de ceea ce avea în dosarul de lichidare judiciară, actualul administrator al societăţii reclamante dorind să inducă în eroare instanţa de judecată pentru că avea cunoştinţă cu ce bunuri figura aceasta în respectivul dosar.
Prin decizia civilă nr. 1403 din 27 noiembrie 2007 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de pârâta S.C. S. S.A. împotriva deciziei civile susmenţionate şi a casat în tot hotărârea atacată trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe – Tribunalul Timiş, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 857 din 25 ianuarie 2007 Judecătoria Timişoara a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. G. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar S.C. I. S.A., împotriva pârâtei S.C. S. S.A., acţiune prin care societatea reclamantă solicita instanţei obligarea pârâtei să-i predea o serie de bunuri şi utilaje pentru confecţionarea încălţămintei, astfel cum au fost ele enumerate în cererea introductivă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel partea reclamantă, iar Tribunalul Timiş, prin decizia civilă nr. 22/AP din 5 iunie 2007, admiţând calea de atac, a anulat sentinţa apelată considerând că judecătoria în mod nelegal s-a declarat competentă şi, constatându-şi propria competenţă de soluţionare în primă instanţă a cauzei raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din C.proc.civ. – cerere comercială neevaluabilă în bani, a reţinut litigiul spre soluţionare pentru ca ulterior, în rejudecare, apreciind că acţiunea reclamantei este întemeiată întrucât există suficiente acte doveditoare de provenienţă a bunurilor reţinute de către pârâtă, să admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost ea formulată.
În conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia celor al căror obiect au valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Potrivit art. 282 şi 2821 din acelaşi cod, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Tribunalul învestit cu soluţionarea apelului în astfel de cauze trebuie, după punerea în discuţia contradictorie a părţilor, să recalifice calea de atac declarată de parte din apel în recurs, chiar dacă în dispozitivul sentinţei atacate apare menţiunea că hotărârea este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare, şi să judece cererea în complet de trei judecători, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, care statuează următoarele: cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale. Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii. Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă, întrucât calea de atac este dată de lege şi nu de judecător.
Tribunalul Timiş trebuia să observe faptul că cererea de chemare în judecată formulată de S.C. G. S.R.L. Timişoara este o acţiune comercială evaluabilă în bani, reclamanta solicitând obligarea societăţii pârâte la eliberarea şi predarea unor bunuri despre care susţine că sunt proprietatea sa.
Potrivit art. 2 şi 4 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 10.08.1999, acţiunile şi cererile se împart, din punct de vedere al taxelor judiciare de timbru, în următoarele categorii: a) acţiuni şi cereri evaluabile în bani; b) acţiuni şi cereri neevaluabile în bani; c) acţiuni şi cereri pentru care legea stabileşte un regim distinct de taxare. Taxele judiciare de timbru sunt de trei feluri: fixe (exprimate în sume absolute), proporţionale şi pe tranşe (exprimate în procente), ultimele două fiind cele care se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani, ele calculându-se la valoarea supusă taxării. De asemenea, art. 5 statuează expres că se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele al căror obiect este un drept patrimonial ce poate fi evaluat în bani, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru fiind cea prevăzută în acţiune sau în cerere, instanţele neavând dreptul să primească (să înregistreze) acţiunile şi cererile în care drepturile patrimoniale evaluate în valută nu sunt precizate şi în lei.
Ca atare, tribunalul trebuia să recalifice calea de atac a apelului, astfel cum a fost ea declarată de partea nemulţumită de hotărârea judecătoriei, în cea prevăzută de lege – recurs, şi să judece cererea reclamantei în complet de trei judecători, nu să anuleze sentinţa primei instanţe şi să soluţioneze acţiunea în primă instanţă, cum în mod nelegal a procedat în speţă. Aceasta, deoarece cauza este cert de natură comercială, iar valoarea pretenţiilor formulate prin acţiune nu depăşeşte 100.000 lei, astfel cum rezultă din notele scrise depuse de reclamantă la fila 29 dosar, prin aplicarea criteriul valoric devenind operante dispoziţiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ., competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţinând judecătoriei, instanţă care, de altfel, a şi judecat iniţial litigiul de faţă.
Prin urmare, se reţine că în mod greşit tribunalul a apreciat că este competent material să soluţioneze cauza procedând în consecinţă, întrucât în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din C.proc.civ., nefiind vorba despre o cerere comercială neevaluabilă în bani, cum în mod eronat a apreciat tribunalul, ci de un litigiu comercial evaluabil în bani, ce urmează să fie soluţionat potrivit prevederilor legale mai sus menţionate. Pretenţia societăţii reclamante este de 79.885 lei, aşa încât, având în vedere şi dispoziţiile art. 159 alin. 2 din acelaşi cod, potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, Curtea, din oficiu, a invocat ca motiv de recurs de ordine publică excepţia de nelegalitate a alcătuirii instanţei care a pronunţat hotărârea atacată atât faţă de obiectul şi valoarea pretenţiilor care sunt sub 100.000 lei, cât şi faţă de dispoziţiile art. 2821 C.proc.civ.
Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată sub incidenţa art. 7208 din C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004, care a restabilit în materie comercială regula de drept comun în ce priveşte sistemul căilor de atac, anume că hotărârile date în primă instanţă sunt supuse apelului, regulă consacrată legislativ de art. 282 din acelaşi cod. Apelul comercial, în lipsa unor prevederi speciale în această materie, este guvernat de normele de drept comun, cuprinse în Titlul IV din Codul de procedură civilă, fiind aplicabil, astfel, şi art. 2821, potrivit căruia, în anumite situaţii, prin excepţie, împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze, calea de atac este doar recursul.
Prin urmare, în cauza de faţă, Tribunalul Timiş era obligat, în raport cu valoarea obiectului litigiului, să constate incidenţa art. 2821 C.proc.civ. şi să califice calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel. Neprocedând în acest fel, instanţa a încălcat atât normele sus evocate, cât şi competenţa materială, care revenea la acea dată unei instanţe inferioare în grad, decizia fiind afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 C.proc.civ.
Aşa fiind, în baza art. 306 alin. 2 C.proc.civ., recursul a fost admis pentru motivele de ordine publică invocate din oficiu, decizia instanţei de apel casată şi, prin aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 2, raportat la art. 312, cauza a fost trimisă Tribunalului Timiş pentru soluţionarea căii de atac, conform art. 2821 C.proc.civ., după regulile prevăzute de art. 299 – 316 din acelaşi cod.
