Asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Iaşi şi ANRCTI constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial la Judecătoria Iaşi sub nr. 12948/245/19.06.2007, reclamanta S.C. „FNC SRL, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâta S.C. R S.A. Bucureşti, prin reprezentant legal, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.200 Euro, reprezentând prejudiciu cauzat societăţii reclamante, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr. 204/01.1340 privind furnizarea serviciului de cercetare pe port IP, contract încheiat la data de 14.03.2006, în baza căruia pârâta trebuia să furnizeze reclamantei, serviciul de conectare pe port IP (acces în reţeaua mondială IP Internet) cu capacitate garantată de 6 MB/s pe interfaţa fast ethernet.
În luna decembrie 2006, pârâta în calitate de furnizor, a diminuat semnificativ calitatea serviciului şi motivat de acest aspect 95% din clienţii reclamantei au renunţat la serviciile firmei, ce a cauzat grave prejudicii. În final se expun condiţiile care au determinat diminuarea calităţii serviciului prestat prin prisma dispoziţiilor contractului încheiat între părţi şi obligaţiile părţilor şi în final a modului de calcul a prejudiciului sus-enunţat şi solicitat prin prezenta acţiune.
În susţinerea acţiunii s-a depus la dosar înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată, excepţie de ordine publică, potrivit art. 159 Cod procedură civilă.În susţinerea acestei excepţii, a arătat că cererea formulată de reclamantă este de competenţa Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii conform O.U.G. nr.79/2002 aprobată cu modificări prin Legea nr. 591/2002 şi O.G. nr. 34/2002.
Instanţa a pus în discuţie această excepţie, cu care reclamanta nu a fost de acord, invocând disp. art. 17 alin. 3 din Legea nr. 365/2002, deşi intrată în vigoare încă din anul 2002, Autoritatea prevăzută de lege nu a fost înfiinţate astfel încât competent cu atribuţii în materie de comerţ electronic este M.C.M.T.I. şi nu A.N.R.R.C.T.I., deoarece actul normativ de înfiinţare al A.N.R.C.T.I. respectiv O.U.G. nr. 134/2006, nu prevede dispoziţiile privind competenţa în materie ale comerţului electronic. Mai arată pârâta că deşi potrivit dispoziţiilor art. 5 (alin. 3) literele a), c), d) şi f) din art. 5 (alin.4) literele d) şi f) din O.U.G. nr. 134/2006 se face referire la atribuţii ale A.R.C.T.I. în materie de „tehnologia informaţiei”, acest fapt nu poate duce la identitatea pe segmentul prevăzut de Legea nr. 365/2002 cu A.R.C.T.I., atâta timp cât nu există o dispoziţie în acest sens, respectiv de abrogare a unor prevederi ale Legii nr. 134/2006 cu privire la serviciile informaţiomale.
De asemenea, din contractul încheiat cu pârâta S.C. R S.A. Iaşi, Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei nu face parte din contract, iar în art. 15 din contractul nr. 204/01/1340 încheiat la 14 martie 2006, se precizează că în cazul intervenirii unei dispute între S.C. R S.A. Iaşi şi S.C. FNC S.R.L. privitoare la acest contract, ambele părţi vor depune eforturi în vederea rezolvării pe cale amiabilă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, disputa va fi înaintată instanţelor competente din Iaşi.
Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale, excepţie de ordine publică conform art. 159 Cod procedură civilă reţinând în considerentele sentinţei1175/2008 următoarele:
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 591/30.10.2002, în situaţia apariţiei unui litigiu între furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice, în legătură cu obligaţiile impuse acestora în temeiul ordonanţei de urgenţă sus-enunţate, partea interesată va sesiza A.N.R.C. în vederea soluţionării litigiului.
Alin. 4 s-a modificat, în sensul că nu mai este prevăzută posibilitatea alternativă a părţilor de a sesiza instanţa de judecată ci, faptul că decizia A.N.R.C., emisă în condiţiile prezentului articol, constituie act administrativ jurisdicţional, putând a fi atacată în contencios administrativ.
Prin modificările legislative aduse O.U.G. nr. 70/2002 s-a instituit, în concluzie, obligativitatea pentru partea litigantă, de a urma procedura prealabilă prin sesizarea A.N.R.C.
Conform art. 158 Cod procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească ori instanţa competenţă, ori un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.
Din cuprinsul art. 4 al art. 36 din O.U.G. nr. 70/2002 modificată, rezultă că A.N.R.C. este organ cu activitate jurisdicţională în ce priveşte soluţionarea litigiilor prevăzute în alin. 1 al aceluiaşi articol, întrucât actul emis este act administrativ jurisdicţional.
Mai mult, deciziile A.N.R.C. pot fi atacate la Secţia de Contencios Administrativ al Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 38 alin. 7 din acelaşi act normativ.
Faţă de aceste considerente şi dispoziţiile legale, Judecătoria Iaşi a considerat că nu este competentă material pentru a soluţiona prezenta cauză şi,în baza art. 158 şi 159 Cod procedură civilă, a declinat competenţa materială în favoarea A.N.R.C. Bucureşti.
Prin decizia 600/31.07.2008 preşedintele ANRCTI a admis la rândul său excepţia de necompetenţă materială, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi şi a sesizat Tribunalul Iaşi, instanţă în drept confart.21 să se pronunţe asupra conflictului de competenţă.
În considerentele deciziei s-a reţinut următoarele:
În urma analizării pretenţiilor S.C. „FNC SRL, Comisia a constatat că acestea vizează repararea prejudiciului cauza de diminuarea calităţii serviciului de acces la internat oferit de către S.C. R S.A. Iaşi în temeiul Contractului nr. 240/01/1340. Ca o precizare prealabilă, Comisia a menţionat că serviciul de acces la internet este un serviciu de comunicaţii electronice, în sensul definiţiei prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. b din Ordonanţa Guvernului nr. 34/20021, iar nu un serviciu al societăţii informaţionale. În ceea ce priveşte calitatea serviciilor de comunicaţii electronice, cadrul general este stabilit de dispoziţiile Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii nr. 138/2002 privind impunerea unor cerinţe minimale pentru furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, această decizie având ca obiect impunerea unor cerinţe minimale de calitate pentru furnizarea anumitor servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. În vederea asigurării satisfacerii intereselor utilizatorilor finali.
Potrivit prevederilor art. 2 din acest act normativ, „În vederea asigurării unor niveluri minime ale calităţii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, prin prezenta decizie se stabilesc un set minimal de indicatori de calitate a serviciilor şi valorilor minime acceptate pentru parametrii aferenţi, precum şi un set minimal de caracteristici tehnice necesare atingerii nivelurilor de calitate impuse.” Modul de calcul al acestor indicatori vizează activitatea globală a unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice, iar nu relaţia sa directă cu anumiţi utilizatori.
Având în vedere că reglementările actuale privind calitatea anumitor servicii de comunicaţii electronice furnizate prin intermediul reţelelor pe care se utilizează protocolul IP (inclusiv serviciul de acces la internet) propun numai o orientare a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice pentru clasificarea aplicaţiilor oferite, rezultă că furnizorii de servicii de acces la internet nu au obligaţii legale cu privire la nivelul de calitate a serviciului furnizat, de regulă aceste aspecte stabilite prin contractele încheiate cu utilizatorii.
În ceea ce priveşte serviciul de acces la internet, Comisia a precizat că S.C. R S.A. Iaşi nu are obligaţii impuse în niciuna dintre modalităţile prezentate mai sus şi nu a fost desemnat ca furnizor cu putere semnificativă pe piaţa furnizării acestui tip de servicii, condiţiile în care este furnizat acest serviciu fiind stabilit exclusiv de părţi prin contract. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, în raport de obiectul litigiului, fiind vorba de pretinsa încălcare de către R doar a unor obligaţii de drept comun, fără să fie vorba de încălcarea şi a unor obligaţii specifice prevăzute de legislaţia din domeniul comunicaţiilor electronice, litigiul nu este de competenţa ANRCTI şi urmează a fi soluţionat potrivit normelor de drept comun.
Analizând obiectul şi natura juridică a cauzei deduse judecăţii, în raport de actele şi lucrările dosarului, considerentele celor două hotărâri de declinare a competenţei şi dispoziţiile legale în materie, Tribunalul reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 lit. i din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 134/2006 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, una dintre funcţiile ANRCTI este cea „de organ de decizie în soluţionarea litigiilor dintre furnizorii de reţele şi de servicii în domeniul comunicaţiilor electronice, în scopul asigurării liberei concurenţe şi al protecţiei intereselor utilizatorilor pe pieţele acestor servicii”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 1 şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 591/2002, cu modificările şi completările ulterioare, „Art. 36 – (1) În situaţia apariţiei unui litigiu între furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice în legătură cu obligaţiile impuse acestora prin dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale legislaţiei speciale în domeniul comunicaţiilor electronice ori ale regulamentelor comunitare din domeniul comunicaţiilor electronice sau impuse de către ANRCTI în conformitate cu aceste dispoziţii, partea interesată poate sesiza ANRCTI în vederea soluţionării litigiului sau poate introduce o cerere de chemare în judecată la instanţa competentă. ANRCTI soluţionează litigiul în termen de 4 luni de la data sesizării în afara situaţiilor excepţionale, în care un termen mai lung este necesar pentru buna soluţionare a cazului”.(4) Decizia emisă de preşedintele ANRCTI, în condiţiile prezentului articol, constituie act administrativ-jurisdicţional, putând fi atacată în contencios administrativ (…)”
Aşadar, ANRCTI are calitatea de organ administrativ-jurisdicţional specializat în soluţionarea litigiilor din domeniul comunicaţiilor electronice, iar, potrivit acestor dispoziţii legale, competenţa sa materială este limitată la soluţionarea litiilor născute în legătură cu obligaţiile impuse furnizorilor prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 ale legislaţiei speciale din domeniul comunicaţiilor electronice ori ale regulamentelor comunitare sau de către ANRCTI în conformitate cu aceste dispoziţii. În consecinţă, în cazul în care un litigiu este ocazionat de încălcarea de către un furnizor doar a unor obligaţii de drept comun, fără să se încalce şi obligaţii specifice prevăzute de legislaţia din domeniul comunicaţiilor electronice, litigiul nu este de competenţa ANRCTI şi urmează a fi soluţionat, potrivit normelor de drept comun, de către instanţele judecătoreşti.
În cauza de faţă, Judecătoria Iaşi, prima instanţă sesizată, şi-a declinat competenţa în favoarea ANRCTI, apreciind că, în urma modificărilor aduse O:U.G. nr. 79/2002 prin dispoziţiile Legii nr. 591/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 70/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, a fost eliminată posibilitatea alternativă a furnizorilor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice de a introduce cerere de chemare în judecată la instanţa competentă, instituindu-se astfel „obligativitatea pentru partea litigantă de a urma procedura prealabilă prin sesizarea A.N.R.C.” în cazul litigiilor născute în legătură cu obligaţiile impuse furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 70/2002 sau al legislaţiei speciale.
Cu privire la obligativitatea procedurii prealabile în faţa A.N.R.C.T.I., tribunalul constată că potrivit prevederilor art. 36 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, precitat, procedura de soluţionare a litigiilor în faţa ANRCTI este o procedură facultativă ce presupune că părţile pot opta să sesizeze fie ANRCTI, fie instanţele de drept comun în legătură cu încălcarea unei din obligaţiile impuse furnizorilor prin dispoziţiile legislaţiei primare sau secundare ori ale regulamentelor comunitare în domeniul comunicaţiilor electronice. Aşadar, părţile nu mai sunt obligate să parcurgă procedura prealabilă în faţa ANRCTI, putându-se adresa direct instanţelor de drept comun. Prin urmare, atunci când se declanşează un litigiu în legătură cu obligaţiile furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice prin dispoziţiile legislaţiei speciale ori ale regulamentelor comunitare din domeniul comunicaţiilor electronice sau impuse de către ANRCTI în conformitate cu aceste dispoziţii, instanţele judecătoreşti şi ANRCTI sunt deopotrivă competente să-l soluţioneze, alegerea între sesizarea unei instanţe şi a ANRCTI rămânând la latitudinea reclamantului.
Având în vedere că părţile, în cuprinsul art. 15 din Contractul nr. 240/01/1340 încheiat la data de 14 martie 2006, au atribuit competenţa de soluţionare a disputelor „instanţelor competente din Iaşi”, că reclamanta s-a adresat în vederea soluţionării litigiului direct Judecătoriei Iaşi şi că procedura prealabilă în faţa ANRCTI nu are caracter obligatoriu, ANRCTI nu – este competentă să soluţioneze acest litigiu, ci Judecătoria Iaşi, aceasta fiind prima instanţă legal sesizată. Prin urmare singura ipoteză în care ANRCTI este competentă să soluţioneze un litigiu este aceea în care a fost sesizată în mod direct de către un furnizor de servicii sau de reţele de comunicaţii electronice. Mai mult litigiul de faţă vizează repararea prejudiciului cauzat de diminuarea calităţii serviciului de acces la internat oferit de către S.C. R S.A. Iaşi în temeiul Contractului nr. 240/01/1340. Serviciul de acces la internet este un serviciu de comunicaţii electronice, în sensul definiţiei prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. b din Ordonanţa Guvernului nr. 34/20021, iar nu un serviciu al societăţii informaţionale. În ceea ce priveşte calitatea serviciilor de comunicaţii electronice, cadrul general este stabilit de dispoziţiile Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii nr. 138/2002 privind impunerea unor cerinţe minimale pentru furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, această decizie având ca obiect impunerea unor cerinţe minimale de calitate pentru furnizarea anumitor servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. În vederea asigurării satisfacerii intereselor utilizatorilor finali.
Reglementările actuale privind calitatea anumitor servicii de comunicaţii electronice furnizate prin intermediul reţelelor pe care se utilizează protocolul IP (inclusiv serviciul de acces la internet) propun numai o orientare a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice pentru clasificarea aplicaţiilor oferite, rezultă că furnizorii de servicii de acces la internet nu au obligaţii legale cu privire la nivelul de calitate a serviciului furnizat, de regulă aceste aspecte stabilite prin contractele încheiate cu utilizatorii.
În ceea ce priveşte serviciul de acces la internet, tribunalul constată că în mod corect comisia a reţinut că R nu are obligaţii impuse în niciuna dintre modalităţile prezentate mai sus şi nu a fost desemnat ca furnizor cu putere semnificativă pe piaţa furnizării acestui tip de servicii, condiţiile în care este furnizat acest serviciu fiind stabilit exclusiv de părţi prin contract. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că, în raport de obiectul litigiului, fiind vorba de pretinsa încălcare de către R doar a unor obligaţii de drept comun, rezultate din contractul încheiat de părţi, fără să fie vorba de încălcarea şi a unor obligaţii specifice prevăzute de legislaţia din domeniul comunicaţiilor electronice, litigiul nu este de competenţa ANRCTI şi urmează a fi soluţionat potrivit normelor de drept comun. Prin urmare litigiul de faţă nu poate fi considerat litigiu între furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice în legătură cu obligaţiile impuse acestora prin dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale legislaţiei speciale în domeniul comunicaţiilor electronice ori ale regulamentelor comunitare din domeniul comunicaţiilor electronice, fiind un litigiu având la baza pretinsa nerespectare a unor obligaţii contractuale.
Pentru considerentele învederate, în baza art.21 c.pr.civ tribunalul va stabili competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de S.C. „FNC SRL., în contradictoriu cu pârâta S.C. R SA, în favoarea Judecătoriei Iaşi.
