Măsuri asigurătorii în cursul arbitrajului. Competenţa de a încuviinţa măsurile asigurătorii.
Cât timp art. 358 indice 8 alineat (1) Cod procedură civilă instituie competenţa tribunalului de încuviinţare a măsurilor asiguratorii iar instanţa a fost sesizată cu o asemenea cerere, ea era ţinută a o soluţiona. Posibilitatea de a opta pentru utilizarea articolului 358 indice 9 Cod procedură civilă aparţine părţii care cere măsurile asigurătorii şi nu instanţei de judecată, legal sesizată cu cererea de instituire a măsurilor.
(decizia nr. 209 din 12 aprilie 2010)
Prin sentinţa nr. 1/cam. cons. din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Iaşi a admis cererea de completare a sentinţei nr. 1732/com din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului Iaşi, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de încuviinţare a măsurilor asiguratorii şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că – potrivit dispoziţiilor art. 3588 alin. 1 Cod procedură civilă – înaintea sau în cursul arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asigurătorii, iar conform dispoziţiilor art. 3589 alin. 1 Cod procedură civilă în cursul arbitrajului măsurile asiguratorii…pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral.
Tribunalul a reţinut că – la momentul completării sentinţei – dosarul de fond, având ca obiect pretenţiile solicitate, se află în curs de soluţionare în faţa instanţei arbitrale, care a fost învestită ca urmare a sentinţei nr. 1732/COM/2009. Pentru această situaţie, dispoziţiile articolelor indicate prevăd competenţa atât a instanţelor de judecată cât şi a celor arbitrale, tribunalul opinând în sensul că este o situaţie de competenţă alternativă. Având, însă, în vedere că cererea de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost introdusă ca acţiune distinctă, ci a fost formulată ca o cerere incidentală, la data de 29.10.2009, în dosarul nr. 4881/99/2009, sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 Cod procedură civilă, care arată că cererile incidentale şi accesorii sunt de competenţa instanţei competente să judece cererea principală.
În consecinţă, în baza disp. art. 2812 Cod procedură civilă, instanţa a dispus completarea sentinţei pronunţate şi – admiţând excepţia necompetenţei generale – a înaintat cauza la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. „IG” S.R.L., arătând că a formulat – în contradictoriu cu S.C. „TA” S.R.L. – cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat Tribunalului Iaşi obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 4.310.458,9 lei, reprezentând contravaloare lucrări, conform certificatului de plată nr. 18/11.12.2008 şi facturii fiscale nr. 3396/15.12.2008 aferente; a certificatului de plată nr. 20/10.02.2009 şi facturii fiscale nr. 3422/19.02.2009; a certificatului de plată nr. 21/20.05.2009 şi facturii fiscale nr. 3483/20.05.2009 aferente, precum şi penalităţi de întârziere. Întrucât există riscul de a nu îşi putea recupera creanţa de la S.C. „TA” S.R.L., a învederat recurenta că la data de 29.10.2009 a formulat o cerere de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv poprire asigurătorie şi sechestru asigurător pe bunurile imobile ale debitoarei recurentei, în temeiul art. 907 Cod comercial şi art. 591-597 Cod procedură civilă, până la concurenţa sumei de 4.310.458,9 lei. Cum această cerere era de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea fondului, cererea a fost depusă în dosarul nr. 4881/99/2009. Instanţa, în loc să soluţioneze cererea de urgenţă şi cu precădere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 592 alin. 2 Cod procedură civilă, a neglijat complet cererea privind instituirea măsurilor asigurătorii, păşind la soluţionarea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti. Astfel, la data de 18.11.2009 prin sentinţa nr. 1732/com, tribunalul a admis excepţia lipsei competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, declinând competenţa în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti şi lăsând nesoluţionată cererea privind măsurile asigurătorii, care trebuia judecată cu precădere. În atare situaţie, a arătat recurenta că a formulat o cerere, prin care a solicitat instanţei să se pronunţe, de urgenţă, asupra măsurilor asigurătorii.
La termenul din data de 06.01.2010, având în vedere că fondul cauzei era deja pe rolul tribunalului arbitral, reclamanta a arătat că îşi întemeiază cererea privind măsurile asiguratorii pe dispoziţiile art. 358 indice 8 Cod procedură civilă şi nu pe dispoziţiile art. 907 Cod comercial şi art. 591-597 Cod procedură civilă, aşa cum motivase cererea iniţială.
Recurenta a pretins că este greşită soluţia tribunalului, de declinare a competenţei, în condiţiile în care art. 358 indice 8 Cod procedură civilă conferă o competenţă alternativă, atât instanţei judecătoreşti cât şi instanţei arbitrale, iar ea şi-a modificat temeiul de drept la termenul din 06.01.2010, când Tribunalul Iaşi era competent să judece cererea privind instituirea măsurilor asiguratorii.
În drept, s-a invocat punctul 9 al articolului 304 Cod procedură civilă.
Formulând întâmpinare, intimata S.C. „TA” S.R.L. a invocat tardivitatea şi nulitatea recursului, pentru nemotivarea în termen.
Referitor la tardivitate, intimata a susţinut că art. 158 alineat 3 Cod procedură civilă stabileşte un termen de 5 zile, de la pronunţare, pentru declararea recursului, derogând de la regula generală instituită de art. 301 Cod procedură civilă. În ce priveşte nulitatea recursului, S.C. „TA” S.R.L. a învederat că termenul de depunere a motivelor de recurs are întotdeauna aceeaşi durată cu termenul în care poate fi exercitat recursul (art. 303 alineat 1 Cod procedură civilă). Chiar şi atunci când recursul se motivează separat, motivarea trebuie făcută în acelaşi termen în care poate fi exercitată calea de atac.
Intimata a susţinut că nu operează în cauză punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă, întrucât din coroborarea art. 358 indice 8 Cod procedură civilă cu art. 358 indice 9 se observă că legiuitorul a stabilit o competenţă alternativă, pentru soluţionarea cererilor care au ca obiect principal înfiinţarea unor măsuri asiguratorii. Numai instanţa de judecată învestită cu o cerere principală având ca obiect măsuri asiguratorii este competentă – a susţinut intimata – să pronunţe o soluţie în cauză, iar în speţă Tribunalul Iaşi, dezinvestindu-se de acţiune, prin declinarea competenţei către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, s-a dezinvestit şi de accesoriul acestei acţiuni, care este garantarea creanţei prin instituirea unor măsuri asigurătorii.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat următoarele:
Excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, asupra cărora instanţa este ţinută a se pronunţa mai întâi, sunt nefondate.
Conform alineatului (3) al articolului 158 Cod procedură civilă, termenul de recurs în speţă era de 5 zile de la pronunţare şi a fost respectat de S.C. „IG” S.R.L., care a depus recursul la data de 18 ianuarie 2010, sentinţa fiind pronunţată la 13 ianuarie 2010. În ce priveşte nulitatea, pentru nemotivarea în termen, curtea a reţinut că termenul de motivare a recursului, potrivit alineatului (2) al articolului 303 Cod procedură civilă, curge de la comunicarea hotărârii (iar nu de la pronunţare, cum pretinde intimata). În dosar s-a depus dovada comunicării sentinţei către recurentă, rezultând că această comunicare s-a realizat la 24 februarie 2010. În consecinţă, motivarea prezentată la 01 martie 2010 apare în termen, excepţia nulităţii recursului apărând neîntemeiată.
În ce priveşte competenţa de soluţionare a cererii în primă instanţă, curtea a constatat că nu avea caracterul de cerere accesorie sau incidentală (în sensul articolului 17 din Codul de procedură civilă) cererea reclamantei de instituire de măsuri asigurătorii.
Cât timp art. 358 indice 8 alineat (1) Cod procedură civilă instituie competenţa tribunalului de încuviinţare a măsurilor asiguratorii iar instanţa a fost sesizată cu o asemenea solicitare, ea era ţinută a soluţiona cererea. Posibilitatea de a opta pentru utilizarea articolului 358 indice 9 Cod procedură civilă aparţine părţii care cere măsurile asigurătorii, şi nu instanţei de judecată, legal sesizate cu cererea.
Raportat considerentelor expuse şi în aplicarea art. 304 punctul 9 şi 312 alineat (5) Cod procedură civilă, curtea a admis recursul, casând sentinţa recurată. S-a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată şi s-a trimis cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Iaşi.
