Recurs. Competenta materiala si competenta functionala.
– Cod procedura civila, art. 1 si urmatoarele
– Legea nr. 304/2004
Competenta instantelor reprezinta aceasta departajare a prerogativelor jurisdictionale între instantele judecatoresti, atât pe verticala (competenta materiala), cât si pe orizontala (competenta teritoriala) si este stabilita prin norme cu caracter procedural reglementate în codul de procedura civila sau în legi cu caracter special. Astfel, competenta materiala nu se raporteaza la persoana judecatorilor care intra în constituirea completului, ci nivelul instantei în ierarhia instantelor judecatoresti.
Maniera de distribuire a cauzelor în functie de o anumita specializare a magistratilor în anumite materii sau domenii ale dreptului tine de organizarea judiciara si nu reprezinta norme de competenta în sensul avut în vedere de legiuitor. Încalcarea dispozitiilor cu caracter organic si imperativ din Legea nr. 304/2004 atrage pronuntarea unei hotarârii nule si presupune imperativul rejudecarii cauzei de catre un judecator specializat în materia procesului determinata dupa natura obiectului sau.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A VI-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.104 din 17.01.2012)
Prin sentinta comerciala nr.3161/22.04.2011, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VII-a Comerciala în dosar nr.17808/3/2011, judecatorul-sindic a respins exceptia necompetentei materiale si exceptia de neexecutare a contractului invocata de catre pârâta si a admis actiunea reclamantei SC DII SRL, prin administrator judiciar CII BS, constatând, în contradictoriu cu pârâta CEL IFN SA, ca reclamanta este proprietara bunului imobil format din teren în suprafata de 251,74 mp si constructie de 3 nivele (P + 1E + M) în suprafata de 139,21 mp si partea indiviza de 5,25% din lotul nr.20 cu numar cadastral 982/4/1/20 situat în str. Pipera-Tunari, nr.198, comuna Voluntari, judetul Ilfov, dispunând totodata rectificarea corespunzatoare a cartii funciare în partea I, si mentionând ca hotarârea tine loc de act de vânzare-cumparare.
În motivarea acestei hotarâri tribunalul s-a pronuntat prioritar asupra exceptiei necompetentei materiale unite cu fondul, retinând ca judecatorul-sindic este competent sa judece actiunile patrimoniale prin care se urmareste maximizarea averii debitorului si recuperarea unor bunuri apartinând patrimoniului debitorului, retinându-si competenta potrivit art.11 din Legea nr.85/2006. Mai mult, a retinut ca de vreme ce ambele parti sunt participante în dosarul de insolventa privind pe debitoarea SC DII SRL, este evident ca orice actiune între acestea sunt în competenta judecatorului-sindic.
Pe fondul litigiului a retinut ca obligatia pârâtei s-a generat în temeiul art.1 si 2 din capitolul II din contractul de leasing al partilor, cu atât mai mult cu cât sumele ramase nerecuperate au fost înscrise de creditorul CEL IFN SA în tabelul datoriilor debitoarei.
Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs CEL IFN SA, solicitând casarea în tot a hotarârii atacate, pe care a considerat-o nelegala, precum si a încheierii premergatoare din 20.04.2011, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.
S-a aratat, în primul rând, ca hotarârea primei instante s-a dat cu încalcarea normelor de ordine publica referitoare la competenta si ca, instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti.
Dincolo de gresita unire a exceptiei necompetentei materiale cu fondul cauzei, recurenta a aratat ca cererea promovata de catre debitoare nu se încadreaza în categoria celor enumerate de art.11 din Legea nr.85/2006.
Sectia a VII-a Comerciala este specializata exclusiv în judecarea procedurilor de insolventa, or, actiunea promovata de SC DII SRL nu se încadreaza sumei procedurilor de insolventa, chiar daca vizeaza o parte fata de care aceasta procedura a fost deschisa.
În acest sens, judecatorul-sindic a comis si o depasire a atributiilor puterii judecatoresti, subrogându-se puterilor unei alte instante.
Un alt motiv al recursului se refera la nemotivarea hotarârii, semnificând lipsa oricarei explicatii coerente si suficiente, de natura sa explice rationamentul judecatorului într-o maniera adaptata stilului judiciar al unei hotarâri judecatoresti.
Se arata ca, pe lânga faptul ca pârâtei nu i-a fost acordat cuvântul pe probe, nicio proba atasata apararilor acesteia nu a fost analizata în mod real, instanta rezumând considerentele sale la aprecieri superficiale referitoare la trei dispozitii contractuale, fara a explica minim semnificatia juridica a acestora.
În fine, desi judecatorul-sindic s-a pronuntat în sensul respingerii exceptiei de neexecutare invocata de catre pârâta, nici un considerent al hotarârii nu se refera la acest aspect, iar în mod gresit instanta a retinut ca obligatia reclamantei este executata pentru considerentul ca CEL IFN SA si-a înscris în tabelul creantelor suma ratelor de leasing restante.
În concluzie, fata de dispozitiile art.312 alin.2 Cod procedura civila, recurenta a solicitat admiterea recursului.
Intimata nu a formulat întâmpinare, dar a depus note scrise în aparare.
Curtea a analizat in principal temeinicia motivelor de casare de natura sa implice rejudecarea cauzei in prima instanta, iar numai subsidiar celelalte motive de casare si modificare care ar fi implicat retinerea dosarului si rejudecarea sa de catre instanta de recurs.
Astfel, este prioritara analiza motivului referitor la judecarea cauzei cu incalcarea unei norme de competenta absoluta, referitoare la competenta materiala a tribunalul, sectia de judecator-sindic.
In masura in care justificarea motivului de recurs se refera la faptul ca pricina era de competenta Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a Comerciala, avand o competenta generala de judecata in materia litigiilor comerciale patrimoniale de o anumita valoare, potrivit dispozitiilor in vigoare, respectiv art. 2 lit. a) Cod procedura civila, iar nu de competenta judecatorului sindic de la Tribunalul Bucuresti, Sectia a VII-a comerciala specializata in materia litigiilor de insolventa, Curtea arata ca incidentul sesizat de parte nu se refera la competenta, ci la regulile de legala constituire a completului.
Competenta instantelor reprezinta aceasta departajarea prerogativelor jurisdictionale intre instantele judecatoresti, atat pe verticala (competenta materiala), cat si pe orizontala (competenta teritoriala) si este stabilita prin norme cu caracter procedural reglementate in codul de procedura civila sau in legi cu caracter special.
In acest sens este art. 6 din Legea nr.85/2006 transeaza sub aspectul competentei procedura de insolventa ca apartinad tribunalului, pe cand art. 2 alin, 1 lit a) Cod procedura civila, la care recurenta se raporteaza, stabileste, de asemenea, competenta tribunalului pentru litigiile comerciale evaluabile la peste 1 miliard de lei.
Astfel, competenta materiala nu se raporteaza la persoana judecatorilor care intra in constituirea completului, ci nivelul instantei in ierarhia instantelor judecatoresti.
Maniera de distibuire a cauzelor in functie de o anumita specializare a magistratilor in anumite materii sau domenii ale dreptului tine de organizarea judiciara si nu reprezinta norme de competenta in sensul avut in vedere de legiuitor.
Chiar daca jurispridential departajare a cauzelor in functie de domenii se face prin sintagma competenta functionala, aceasta nu desemneaza o departajare a competentelor in sensul legii de procedura, ci o departajare a cauzelor dupa specializarea magistratului in anumite domenii, potrivit Legii nr. 304/2004.
Desigur, si aceste dispozitii au caracter organic si imperativ, astfel ca incalcarea lor atrage pronuntarea unei hotararii nule si presupune imperativul rejudecarii cauzei de catre un judecator specializat in materia procesului determinata dupa natura obiectului sau.
In acest sens, Curtea arata ca art. 11 din Legea nr.85/2006 delimiteaza materia in care un judecatorul-sindic are specializarea sa judece, astfel ca acesta solutioneaza oricare dintre cererile enumerate la literele a)-n), precum si orice actiuni, indiferent de titular daca sunt aferente procedurii.
Desi este adevarat ca judecatorul-sindic urmareste in faza lichidarii maximizarea averii debitotului, aceasta se refera totusi la alegerea celei mai bune metode pentru valorificarea activelor existente in patrimoniul persoanei in lichidare, Curtea arata ca instanta de insolventa solutioneaza numai acele actiuni referitoare la bunuri care apartin sau apartineau patrimoniului debitorului la data deschiderii procedurii dar au iesit fraudulos din patrimoniul acestuia in dauna creditorilor, iar nu orice actiune cu caracter patrimonial apartinand acestuia, cum este actiunea promovata in acest caz.
Actiunea care sa aiba ca obiect pronuntarea unei hotarari care tine loc de act de vanzare cumparare, cu caracter constitutiv pentru debitor nu este o actiune dintre cele incadrabile in dispozitiile art. 11 din Legea nr.85/2006 care au un caracter exceptional, ci trebuie sa fie deferita spre judecata unei instante cu o specializare generala in aceasta materie, in cauza, sectia civila a tribunalului.
Asadar, desi nu se poate retine incalcarea unei norme de competente de ordine publica, Curtea considere ca si recurenta a avut in vedere tot o departajare a cauzelor dupa specializarea judecatorilor in anumite domenii prin norme imperative care in cauza au fost incalcate.
In acest sens, acest motiv al recursului este intemeiat, iar consecinta sa imediata este anularea intregii proceduri de judecata finalizate prin sentinta recurata, astfel incat s-a produs o casare a hotararii urmata de trimiterea cauzei la instanta specializata sa judece dupa natura si obiectul litigiului, Tribunalul Bucuresti, Sectia a VI-a Civila.
Curtea mai arata ca fata de dispozitiile art. 304 pct. 1 si art. 312 alin. 3 Cod procedura civila, celelalte motive de recurs aveau caracter subsecvent si nu au mai fost cercetate.
1
