Citeste şi


Refuzul nejustificat al autoritătii publice centrale de a rezolva cererea privitoare la aplicarea prevederilor legii dialogului social. Admiterea exceptiei necompetentei materiale a curtii de apel. Declinarea compet. în fav sectiei civile a tribunalului.


Potrivit reclamantului, refuzul nejustificat al pârâtului vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr.62/2011 privind dialogul social, respectiv a procedurii concilierii reglementate de art.168 – 174, conciliere care priveşte soluţionarea conflictelor colective de muncă.

Potrivit reclamantului, refuzul nejustificat al pârâtului vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr.62/2011 privind dialogul social, respectiv a procedurii concilierii reglementate de art.168 – 174, conciliere care priveşte soluţionarea conflictelor colective de muncă.

Această procedură de conciliere se realizează prin intermediul şi cu implicarea unei autorităţi publice centrale, deci nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ în cazul refuzului acestei autorităţi de a efectua concilierea.

Competenţa instanţei de contencios administrativ presupune ca obiectul cererii reclamantului şi, ulterior, al refuzului nejustificat, să aibă legătură cu un raport juridic de drept administrativ, să se fundamenteze pe un drept public, chiar dacă textul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004 nu face referire la un anume obiect al cererii.

Competenţa instanţei de contencios administrativ presupune ca obiectul cererii reclamantului şi, ulterior, al refuzului nejustificat, să aibă legătură cu un raport juridic de drept administrativ, să se fundamenteze pe un drept public, chiar dacă textul art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004 nu face referire la un anume obiect al cererii.

În cauza de faţă se urmăreşte valorificarea unui drept care ţine de sfera raporturilor de muncă, respectiv participarea la concilierea conflictului colectiv de muncă, obiectul refuzului pârâtului situându-se în sfera dreptului privat, care îşi găseşte reglementare chiar în legea dialogului social.

În cauza de faţă se urmăreşte valorificarea unui drept care ţine de sfera raporturilor de muncă, respectiv participarea la concilierea conflictului colectiv de muncă, obiectul refuzului pârâtului situându-se în sfera dreptului privat, care îşi găseşte reglementare chiar în legea dialogului social.

Art.95 pct.1 si art.130 alin.(2) NCPC

Art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004

Art.168 alin.(2) din Legea nr.62/2011

1. Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2015 pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr.336/36/2015, reclamanta Federaţia […] a Sindicatelor Libere din […] a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice la efectuarea concilierii conflictului de muncă declanşat la nivelul grupului de unităţi format din SC […] SA şi SC […] SRL, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, susţinând următoarele:

Federaţia reclamantă a solicitat celor două entităţi membre ale grupului, negocierea unui contract colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, în urma refuzului acestora fiind declanşat conflictul de muncă potrivit art.156 coroborat cu art.161 alin.1 lit.a din Legea nr.62/2011 privind dialogul social.

Arată reclamanta că a solicitat expres ministerului să procedeze în conformitate cu art. 168 şi următoarele din Legea nr.62/2011 privind dialogul social, cu privire la concilierea conflictului de muncă, însă la data de 27.11.2014 reclamantei i s-a comunicat faptul că s-a anulat concilierea stabilită pentru data de 02.12.2014.

S-a procedat ulterior la o nouă solicitare de efectuare a procedurii de conciliere, iar prin adresa nr.1612/28.11.2014 respinge în totalitate solicitarea reclamantei, împrejurarea care a condus la formularea prezentei cereri de chemare în judecată.

Susţine reclamanta că în cauză sunt incidente prevederile art.2 alin.1 lit.i coroborat cu art.2 alin.1 lit.n din Legea nr.554/2004, fiind vorba despre un refuz nejustificat al instituţiei pârâte de a soluţiona o cerere, reclamanta fiind în situaţia reglementată de art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004.

În drept sunt invocate prevederile Legii nr.62/2011 şi cele ale Legii nr.554/2004.

2. La termenul de judecată din data de 15 iunie 2015, Curtea a invocat din oficiu, potrivit prevederilor art.130 alin.(2) NCPC, excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa şi declinarea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, excepţie apreciată ca fiind întemeiată şi pe care o va admite, pentru următoarele argumente:

Competenţa materială a instanţei în soluţionarea prezentei cauze este dată de natura litigiului dedus judecăţii, rezultată din natura raportului juridic invocat.

Astfel, reclamanta susţine că litigiul este în competenţa instanţei de contencios administrativ pentru că în cauză se contestă refuzul nejustificat al autorităţii publice centrale care are calitatea de pârâtă, de a rezolva cererea federaţiei reclamante în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr.62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004 „refuz nejustificat de a soluţiona o cerere – exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane ( … )”.

Conform art.8 alin.(1), „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Art.2 alin.(1) lit.f) defineşte contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit art.168 alin.(2) din Legea nr.62/2011, „În termen de 3 zile lucrătoare de la înregistrarea sesizării, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în cazul conflictelor colective de muncă la nivel de grup de unităţi sau la nivel sectorial, ( … ), desemnează delegatul său pentru participarea la concilierea conflictului colectiv de muncă şi comunică datele persoanei desemnate atât organizaţiei sindicale ori reprezentanţilor angajaţilor, cât şi angajatorului sau organizaţiei patronale.

(3) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, respectiv inspectoratul teritorial de muncă, după caz, convoacă părţile la procedura de conciliere într-un termen ce nu poate depăşi 7 zile lucrătoare de la data desemnării delegatului”.

Se reglementează, aşadar, o procedură de soluţionare a conflictelor de muncă la nivel de grup de unităţi, procedură care presupune implicarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Or, numai împrejurarea că această procedură de conciliere se realizează prin intermediul şi cu implicarea unei autorităţi publice centrale, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ în cazul refuzului acestei autorităţi de a efectua concilierea.

Drept urmare, instanţa de contencios administrativ nu este competentă să analizeze cererea reclamantului ce excede sferei dreptului administrativ, competenţa de soluţionare revenind instanţei de drept comun care judecă conflictele de muncă în primă instanţă, respectiv Tribunalul, conform art.95 pct.1 NCPC.

Faţă de argumentele expuse, în baza art.132 alin.(1) şi (3) NCPC, Curtea de Apel Constanţa va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, competentă să soluţioneze conflictele de muncă.