Conform prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obiş¬nuită a unuia dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înain¬tea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc; respectiv instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.
Conform prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obiş¬nuită a unuia dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înain¬tea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc; respectiv instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.
Criteriile prevăzute de regulament nu sunt subsidiar reglementate, cu alte cuvinte nu există o ordine de preferinţă în instituirea acestora, aşadar se impune a se observa în primul rând aplicabilitatea dispoziţiilor art.3 alin. 1 lit. b (statul de cetăţenie al celor doi soţi – nefiind contestat că părţile ar fi cetăţeni români) şi, de asemenea, a art. 3 alin. 1 lit. a linia a treia (reşedinţa obişnuită a pârâtului).”
DECIZIA CIVILĂ NR.128/R din data de 19 martie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 2260 din 08.10.2014, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr. 1763/307/2014, s-a admis excepţia de necompetenţă a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de PM în contradictoriu cu pârâtul PŞ.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul desfacerea căsătoriei încheiate la data de 5 iulie 1986 înregistrată în Registrul de stare civilă al Primăriei Vişeu de Sus, din culpă comună, reluarea de către reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei, respectiv “C”, PŞ şi PDC, exercitarea autorităţii în mod exclusiv de reclamantă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorilor.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat instanţei că părţile s-au căsătorit la data de 05.07.1986, din căsătoria acestora rezultând doi copii minori. După plecarea acestora în străinătate pentru a lucra, pârâtul a părăsit domiciliul conjugal, relaţiile de căsătorie fiind compromise.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a declarat că este de acord cu admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că drept urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind com¬petenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil şi Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, cu excepţia art. 17 din acest act normativ, care se aplică încă din 21 iunie 2011.
a) Conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obiş¬nuită a unuia dintre soţi; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înain¬tea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc; respectiv instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul legatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.
De asemenea, instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, atunci când cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părin¬tească faţă de copil şi competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod :-. echivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instan¬ţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Potrivit art. 1, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind: divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei; atribuirea,exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti (materii care cuprind: încredinţarea şi dreptul de vizită; tutela,cúratela şi instituţiile similare; desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să îl reprezinte sau să îl asiste; plasarea copilului într-o
familie substitutiva sau într-un centru de plasament; măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului..
Tot astfel, Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplica¬bile divorţului şi separării de corp are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcţionează, stabilind norme speciale, derogatorii (dar fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 2201/2003) în materia divorţului şi separării de corp, în situaţiile în care există un conflict de legi. Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, soţii pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorţului şi separării de corp, cu condiţia ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului; sau legea statului pe teritoriul căruia soţii şi-au avut ultima reşedinţă obişnuită, cu con¬diţia ca unul dintre ei să aibă încă reşedinţa respectivă la data încheierii acordului; sau legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi la data încheierii acordului; sau legea forului.
Acordul care desemnează legea aplicabilă poate fi încheiat şi modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanţei judecătoreşti. în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului, soţii pot desemna legea aplicabilă şi în faţa instanţei judecătoreşti pe parcursul procedurii, caz în care instanţa judecătorească ia act de acordul soţilor, în conformitate cu legea forului.
Sub aspectul respectării anumitor condiţii de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi.
În absenţa unei opţiuni, divorţul şi separarea de corp sunt reglementate de: legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei, sau, în sens contrar, legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi aveau ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de 1 an înaintea sesizării instanţei, legea statului a cărui cetăţenie este deţinută de ambii soţi la data sesizării instanţei, unde este sesizată instanţa judecătorească.
Instanţa, văzând lipsa unui acord al părţilor în sensul normei europene şi constatând din înscrisurile depuse la filele 6-15, precum şi din precizările reclamantei că atât părţile, cât şi minorii au reşedinţa obişnuită în Franţa, a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel (recalificat în recurs) reclamanta PM, solicitând a se dispune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond deoarece nu s-a intrat în cercetarea fondului.
Recurenta a învederat că sentinţa atacată s-a dat pe baza unei excepţii ridicate de instanţa de fond.
Analizând sentinţa recurată, Tribunalul a reţinut faptul că prin cererea înregistrată în dosarul primei instanţe în data de 07.08.2014 pârâtul PŞ şi-a indicat domiciliul ca fiind în Sighetu Marmaţiei, str. Valea Hotarului, nr. 115 (judeţul Maramureş).
Conform practicalei sentinţei recurate, instanţa şi-a verificat din oficiu competenţa şi a constatat, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. a şi art. 914 C.pr.civilă, faptul că este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, fără a face aplicarea prevederilor de art. 131 alin. 2 C.pr.civilă (deşi elemente privind separarea soţilor existau şi în cererea de chemare în judecată), această constatare producând efectele prevăzute de art. 132 al. 2 C.pr.civilă. În aceeaşi şedinţă instanţa însă a revenit şi a pronunţat soluţia conform sentinţei recurate.
Criteriile prevăzute de regulament nu sunt subsidiar reglementate, cu alte cuvinte nu există o ordine de preferinţă în instituirea acestora, aşadar se impune a se observa în primul rând aplicabilitatea dispoziţiilor art.3 alin. 1 lit. b (statul de cetăţenie al celor doi soţi – nefiind contestat că părţile ar fi cetăţeni români) şi, de asemenea, a art. 3 alin. 1 lit. a linia a treia (reşedinţa obişnuită a pârâtului).
Sus acest ultim aspect, se reţine că nu s-au administrat probe din care să rezulte că la momentul introducerii cererii, reşedinţa obişnuită a pârâtului ar fi în străinătate, iar acesta a indicat în scris instanţei o adresă de domiciliu în România, în Sighetu Marmaţiei, strada Valea Hotarului nr.115, judeţul Maramureş.
Chestiunea unei eventuale aplicări a prevederilor art. 15 sau 19 din Regulament este una distinctă, care nu vizează necompetenţa de plano, aşa cum a fost reţinută de prima instanţă.
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20.12.2010 are ca obiectiv, după cum relevă titlul acestuia şi expunerea de motive, instituirea unui cadru juridic clar şi complet în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp în statele membre participante, motivelor de divorţ etc., cu alte cuvinte, stabilirea legii substanţiale aplicabile unei cereri de divorţ în situaţiile în care există un conflict de legi (art.1 alin. 1). De altfel, între criteriile prevăzute de art. 8 din Regulament este şi cel al legii statului unde este sesizată instanţa judecătorească.
Pentru ipoteza în care nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, prevederile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă permit părţilor să convină să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, or se observă că pârâtul nu a ridicat obiecţii în ce priveşte competenţa instanţei sesizate de reclamantă.
Raportat la aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1 teza I, alin. 2 C.pr.civilă, art. 498 alin. 2 C.pr.civilă, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, Tribunalul a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
