Competenta teritoriala în litigiile de munca este exclusiva si se raporteaza la domiciliul reclamantului si nu al mandatarului acestuia
Reclamant în prezenta cauza nu este Federatia Nationala ci aceasta a formulat cererea în calitate de reprezentant legal a membrilor de sindicat indicati în listele aflate la dosarul cauzei, care actioneaza în numele si pentru membrii sai de sindicat, în temeiul art. 28 din Legea nr. 54/2003. Indiferent de natura sau izvorul reprezentarii, din conventie, lege sau dispozitie judecatoreasca, în cazul competentei instantei, atunci când aceasta este atrasa de domiciliul partilor, se are în vedere întotdeauna domiciliul partii reprezentate iar nu a reprezentantului, textele din codul de procedura civila si din legile speciale care instituie norme de competenta referindu-se la domiciliul pârâtului sau reclamantului dupa caz, reprezentantii partilor neputând determina instanta competenta.
Decizia nr. 4276/R din 10.06.2009
Prin sentinta civila nr.1502/23.02.2009 Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a admis exceptia necompetentei teritoriale.
A declinat competenta de solutionare privind pe reclamantii reprezentanti de Federatia Nationala Drum de Fier în contradictoriu cu pârâtii Compania Nationala de Cai Ferate CFR SA, SC Întreprinderea Mecanizata a Caii Ferate SA, SC Tipografia Filaret SA si SC Sere si Pepiniere CFR SA in favoarea Tribunalului Prahova.
În considerente a retinut ca potrivit art. 284 alin 2 Codul muncii, competenta teritoriala revine instantei in a carei circumscriptie se afla domiciliul sau resedinta.
Aceasta dispozitie este una de ordine publica, astfel încât aplicarea ei nu poate fi eludata prin vointa reclamantilor, aceasta calitate revenind salariatilor reprezentati prin Federatia Nationala, conform art. 222 Codul muncii. Desemnarea unui reprezentant pentru exercitarea actiunii si a altor drepturi procesuale nu poate înlatura caracterul de ordine publica a competentei teritoriale in materia litigiilor de munca, ceea ce intereseaza fiind domiciliul real al reclamantilor .
Împotriva sus-mentionatei hotarâri, în termen legal a declarat recurs Federatia Nationala “Drum de Fier”.
În sustinerea recursului a aratat ca în fapt, recurenta este semnatara a Contractelor Colective de Munca a caror nerespectare a solicitat-o a se constata de catre instanta.
Având în vedere calitatea de salariati ai membrilor ce alcatuiesc prezenta federatie, a înaintat prezenta actiune, împotriva intimatilor. Astfel cum recurenta a semnat Contractele colective de munca, negocierile cu intimatele purtându-se doar în Bucuresti, unde toate partile din prezentul dosar îsi au sediul principal, solicita ca si constatarea nerespectarii Contractelor Colective de Munca de catre intimate, a se face la sediul subscrisei, în acest mod instanta neeludând prevederile legale prin care se stabileste competenta teritoriala exclusiva la sediul reclamantului (art.284 alin.2 Codul Muncii).
Prin solutionarea prezentei cauze, precum si a celorlalte care au fost declinate pentru necompetenta teritoriala, de catre o singura instanta, se va pastra o practica unitara, fiind de notorietate faptul ca în tara nu exista o practica unitara.
De asemenea, recurenta aduce la cunostinta faptul ca procedura de desfasurare a prezentei cauze în alt judet, iar nu în Bucuresti, va fi foarte greoaie, deoarece toate actele ce se vor prezenta în instanta, atât de catre recurenta cât si de catre intimate, trebuie pregatite la sediul din Bucuresti, sediile secundare din tara neavând în competenta astfel de atributii.
Federatia Nationala Drum de Fier arata ca este reclamanta în prezenta cauza, iar aspectul referitor la faptul ca este reprezentant de membri sai, se concretizeaza prin acceptul acestora de a demara anumite proceduri în folosul lor. Toti salariatii intimatelor, prezentati prin listele depuse la instanta, sunt membrii ai subscrisei. Deci membrii pentru care sunt solicitate aceste drepturi banesti formeaza prezenta federatie. Aspect din care recurenta deduce ca competenta teritoriala astfel cum art.284 alin.2 Cod Muncii impune, va fi stabilita dupa sediul recurentei.
Examinând întregul material probator administrat în cauza, prin prisma criticilor invocate de catre recurenta, tinând seama de prevederile art.3041 C.pr.civ., Curtea retine urmatoarele:
În conformitate cu prevederile art.284 din Codul muncii, cererile având ca obiect solutionarea conflictelor de munca sunt de competenta instantei competente material de la domiciliul sau resedinta reclamantului.
Art. 284 din Codul muncii prevede in alineatul 1 ca judecarea conflictelor de munca este de competenta instantelor stabilite conform Codului de procedura civila. Aceeasi dispozitie legala, în alineatul 2, stabileste ca cererile referitoare la asemenea litigii se adreseaza instantei competente în a carei circumscriptie reclamantul îsi are domiciliul sau resedinta, abrogând atât implicit cât si expres, potrivit art. 298 alin. 2 teza finala din codul muncii, ca dispozitii contrare acestuia, prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 care stabileau competenta de solutionare a conflictelor de drepturi în favoarea instantelor judecatoresti în a carei circumscriptie îsi are sediul unitatea.
Sub aspectul competentei materiale, competenta solutionarii cauzelor având ca obiect litigii de munca apartine tribunalelor, potrivit prevederilor art. 2 pct.1 lit.c din Codul de procedura civila.
În vederea determinarii competentei teritoriale exclusive, Legea a prevazut doua criterii alternative de stabilire a competentei, în sensul ca reclamantul are alegerea între competenta domiciliului sau resedintei, iar în cazul persoanelor juridice competenta este atrasa de localitatea în care se afla sediul acestora.
Or, din analiza cererii de chemare în judecata se constata faptul ca reclamant în prezenta cauza nu este FEDERATIA NATIONALA “DRUM DE FIER”, ci aceasta a formulat cererea în calitate de reprezentant legal a membrilor de sindicat indicati în listele aflate la dosarul cauzei, care actioneaza în numele si pentru membrii sai de sindicat, în temeiul art. 28 din Legea nr. 54/2003.
Potrivit prevederilor art. 28 din Legea nr. 54/2003, a sindicatelor, ” organizatiile sindicale apara drepturile membrilor lor, ce decurg din legislatia muncii, statutele functionarilor publici, contractele colective de munca si contractele individuale de munca, precum si din acordurile privind raporturile de serviciu ale functionarilor publici, în fata instantelor judecatoresti, organelor de jurisdictie, a altor institutii sau autoritati ale statului, prin aparatori proprii sau alesi.
În exercitarea atributiilor prevazute la alin. (1) organizatiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice actiune prevazuta de lege, inclusiv de a formula actiune în justitie în numele membrilor lor, fara a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauza. Actiunea nu va putea fi introdusa sau continuata de organizatia sindicala daca cel în cauza se opune sau renunta la judecata.
Curtea mai retine si prevederile art. 67 alin. 1 din codul de procedura civila, în conformitate cu care “partile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar”, coroborate cu cele ale art. 70 din codul de procedura civila, din a carui interpretare rezulta faptul ca dreptul de reprezentare poate sa izvorasca din mandat (procura data unui tert sau unui avocat) sau din lege.
Atât prevederea din norma speciala (art. 28 din legea nr. 54/2003) cât si codul de procedura civila, în art. 69, referindu-se la drepturile de dispozitie ale partilor (renuntarea la judecata, tranzactia), au în vedere pe titularul drepturilor procesuale, respectiv pe titularii drepturilor ce decurg din legislatia muncii, ceea ce presupune ca întotdeauna, indiferent ca dreptului de reprezentare izvoraste din lege sau este conventional, reclamant si titular al drepturilor procesuale si al drepturilor deduse judecatii este cel reprezentat iar nu persoana reprezentantului.
De altfel, chiar textul art. 28 din Legea nr. 54/2003, a sindicatelor, referindu-se la exercitiul dreptului de chemare în judecata si la actele de dispozitie, foloseste expresiile “din partea celor în cauza” ( s.n. mandatul) si “cel în cauza”, expresii din care rezulta indubitabil ca în cauza calitatea de reclamanti o au membrii de sindicat iar nu organizatiile sindicale ce actioneaza în numele membrilor lor.
O alta interpretare este absurda si ar face inaplicabile prevederile din codul de procedura civila si din legea speciala referitoare la actele de dispozitie ale reclamantului, întrucât, nu s-ar vedea cum, salariatul care nu este el însusi reclamant în cauza se poate opune introducerii actiunii sau poate renunta la judecata, astfel cum permit prevederile art. 28 alin. 2 teza finala din Legea nr. 54/2003.
În realitate, în cazul dat, organizatia sindicala nu este ea însasi partea reclamanta în cauza, întrucât nu sunt în discutie drepturile sale ci drepturile membrilor sai de sindicat, context în care titularii dreptului subiectiv cât si a dreptului la actiune sunt salariatii iar organizatiile sindicale au doar calitatea de reprezentanti ai partilor reclamante, cu singura diferenta ca în acest caz dreptul de reprezentare izvoraste din lege.
Or, indiferent de natura sau izvorul reprezentarii, din conventie, lege sau dispozitie judecatoreasca, în cazul competentei instantei, atunci când aceasta este atrasa de domiciliul partilor, se are în vedere întotdeauna domiciliul partii reprezentate iar nu a reprezentantului, textele din codul de procedura civila si din legile speciale care instituie norme de competenta referindu-se la domiciliul pârâtului sau reclamantului dupa caz, reprezentantii partilor neputând determina instanta competenta.
De altfel ar fi si excesiv ca atunci când, în cazul unei judecati, atât salariatii – reclamanti cât si angajatorul – pârât au domiciliul sau dupa caz sediul în raza teritoriala a aceluiasi tribunal, acolo unde se gasesc si probele ce urmeaza a fi administrate si unde în principiu ar trebui sa se faca executarea, context în care drepturile si interesele ambelor parti ar putea fi mai bine administrate de instanta de la domiciliul comun al partilor iar partile au si investit respectivul Tribunal cu solutionarea pricinii, aceasta sa poata fi declinata pe motiv ca reprezentantul partii are sediul pe raza teritoriala a altui Tribunal
În acest context, cum în cazul de fata reclamantii sunt membrii de sindicat indicati cu tabelele anexate, salariati în calitate de personal contractual în cadrul intimatelor, persoane care lucreaza si au domiciliul dupa caz resedinta în raza teritoriala a Tribunalului Prahova, rezulta faptul ca în cauza, competenta de solutionare a litigiului dedus judecatii apartine Tribunalului Prahova, ca instanta de la domiciliul/resedinta reclamantilor.
Întrucât normele de competenta în discutie instituie o competenta teritoriala exclusiva de la care nici partile si nici instanta nu ar putea deroga, Curtea vazând si dispozitiile art. 158 alin. 3 si art. 159 alin. 3 cod procedura civila , constata ca in mod legal instanta de fond a admis exceptia de necompetenta teritoriala si a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Prahova, instanta de la domiciliul reclamantilor competenta teritorial pentru solutionarea cauzei.
