Contract comercial. Clauză privind alegerea instanţei competente şi a legislaţiei aplicabile contractului. Aplicarea greşită a legii.
C. civ. – art. 1104, art. 1361, art. 1362
C. pr. civ. – art. 7 alin. 1
În situaţia în care părţile contractante au stabilit posibilitatea ca reclamantul să-şi exercite opţiunea alegerii instanţei competente dintre o instanţă străină şi instanţele din România, clauza contractuală menţionată nu permite părţii să aleagă în mod discreţionar care dintre instanţele din România va fi competentă să soluţioneze litigiul.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 66 din 17 ianuarie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 605 din 7 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3.938/COM/2005 al Tribunalului Timiş a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta societate comercială, în contradictoriu cu pârâta societate comercială, în favoarea Tribunalului CaraşSeverin, stabilinduse că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. pr. civ., existând un caz de competenţă teritorială alternativă, astfel că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar societatea reclamantă are sediul în sfera de competenţă a Tribunalului CaraşSeverin.
Prin decizia civilă nr. 66 din 17 ianuarie 2006, pronunţată în dosar nr. 9818/COM/2005, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul pârâtei şi a modificat în parte hotărârea atacată în sensul că a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Curtea a reţinut că în contractul existent între părţi, ca urmare a cesiunii, există o clauză referitoare la alegea instanţei competente şi a legislaţiei aplicabile contractului, potrivit căreia „forul competent pentru prezentul contract este Tribunalul din Roma şi legislaţia de referinţă este cea italiană” dar că „rămâne la dispoziţia titularului de noi drepturi”, respectiv a reclamantei, „să comunice ca for competent cel din România şi legislaţia de referinţă, cea românească”,
Din conţinutul clauzei contractuale menţionate rezultă că reclamanta are alegerea între Tribunalul din Roma şi instanţele din România, însă clauza contractuală menţionată nu permite reclamantei să aleagă în mod discreţionar care dintre instanţele din România va fi competentă să soluţioneze litigiul, neexistând o înţelegere a părţilor în acest sens şi în consecinţă, cu privire la acest aspect nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 C. pr. civ., stabilirea competenţei teritoriale trebuind să se facă, potrivit dispoziţiilor legale pertinente.
Pe de o parte, în privinţa competenţei teritoriale, de la regula stabilită în privinţa persoanelor juridice de drept privat de art. 7 alin. 1 C. pr. civ., potrivit căreia cererea se face la instanţa sediului ei principal, se derogă prin art. 10 pct. 4 în sensul că mai sunt competente, în cereri privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, potrivit art. 12 C. pr. civ.
Întrucât sediul reclamantei nu este relevant în privinţa stabilirii competenţei, în situaţia în care nu se invocă stabilirea competenţei prin raportare la locul unde obligaţia a luat naştere, prima instanţă ar fi trebuit să analizeze care este locul plăţii preţului şi din acest punct de vedere, deşi reclamanta pretinde că plata ar fi trebuit să se facă la sediul său, în situaţia în care părţile nu au stabilit expres în contract locul plăţii preţului, locul predării mărfii de către vânzător a fost convenit la sediul din Italia al vânzătorului cedent, iar plata urma a fi făcută în rate, raportat la dispoziţiile art. 1104, 1361, 1362 aceasta este cherabilă, trebuind să se facă la domiciliul debitorului, respectiv sediul cumpărătorului.
Prin urmare, instanţa de la sediul pârâtei este singura competentă teritorial să judece cauza.
