Prin sentinta civila nr. 8133/21.06.2010 a Jud. Ploiesti, a fost admisa excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, invocată de pârât, prin întâmpinare si in consecinta a fost declinata competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect ”stabilire domiciliu minor” formulata de către reclamanta R.A.G. în contradictoriu cu paratul F.M. si autoritatea tutelara Consiliul Local Ploiesti, în favoarea instanţelor Republicii Italiene, respectiv a Tribunalului Civil din Isernia.
Examinand actele si lucrarile dosarului, in raport de excepţia necompetenţei teritoriale a instantei romane, invocata de parat, instanta de fond a retinut urmatoarele :
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, “Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată”.
S-a apreciat de catre prima instanta ca prin “reşedinta obisnuita” a minorului, nu se poate intelege insa decat o “reşedinta legala”- si nu una stabilita in mod abuziv – o altfel de interpretare a prevederilor legale putand determina instaurarea arbitrariului si a relei-credinte, in conditiile in care s-ar accepta stabilirea competentei unei instante intr-o asemenea materie doar urmare a luarii si detinerii abuzive a minorilor intr-o alta locuinta decat resedinta lor legala obisnuita.
In speta, din actele de stare civila depuse la dosar, s-a constatat ca reclamanta s-a casatorit cu paratul in localitatea Isernia, din Italia, ambii minori au fost nascuţi in aceeasi localitate din Italia, unde au avut si domiciliul inca de la inceput – respectiv in Isernia.
Ulterior, datorita neintelegerilor intervenite intre soti, Tribunalul din Isernia a pronuntat la 25.05.2007 un „decret” prin care a confirmat intelegerea de divort consensual dintre soti, luand totodata act de acordul lor de separare pana la pronuntarea hotararii de divort definitive, consemnat in “memoriul comun in cauza RGN 236/07”, in care se preciza ca „minorii sunt incredintati ambilor parinti care vor exercita impreuna autoritatea parinteasca”; in privinta perioadelor si modalitatilor de sedere la fiecare parinte, s-a stabilit ca „minorii vor sta de luni pana sambata cu mama si duminica cu tatăl”, sotii putand stabili uneori „alte zile in functie de zilele libere”, iar „minorii nu vor putea parasi teritoriul italian fara consimtamântul ambilor părinţi”.
In cauza, in raport de cele de mai sus, s-a constatat faptul ca in august 2007 minorii au călătorit in România însoţiţi de mama lor si bunica materna – scopul declarat al acestei călătorii fiind petrecerea vacanţei de vara in Romania, iar intelegerea dintre soti fiind ca pârâta si copiii sa revina in Italia la data de 17.09.2007 – fapt atestat de biletul de avion dus-intors, astfel cum s-a retinut in sentinta civila nr. 1416/7.10.2008 a Tribunalului Bucuresti- sectia a III-a civila – motiv pentru care prima instanta a gasit nejustificata sustinerea reclamantei din actiune ca „in urma intelegerii avute cu pârâtul, si-a stabilit domiciliul impreuna cu cei doi minori in Romania, la părinţii săi”, in conditiile in care aceasta, după expirarea datei de intoarcere, „a invocat diverse pretexte, pentru ca in final sa declare expres ca doreste sa ramana in Romania” – imprejurari fata de care, paratul a demarat demersuri pentru obtinerea inapoierii minorilor in Italia .
Urmare a acestor demersuri, Ministerul Justitiei, in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, a chemat-o in judecata pe reclamanta, la Tribunalul Bucuresti, solicitand instantei sa dispuna “inapoierea minorilor la reşedinţa obişnuita din Italia, Isernia, via Dante Alighieri, nr. 16” – cerere admisa ca atare prin Sentinta civila nr. 1416/7.10.2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia civila, care a dispus expres inapoierea minorilor la reşedinţa obişnuită din Italia, stabilind termen pentru executarea obligatiei de inapoiere a copiilor o luna de la ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii, sub sanctiunea unei amenzi civile in favoarea statului roman, in cuantum de 20 milioane lei – retinandu-se in acest sens ca deplasarea minorilor in Romania si neînapoierea acestora sunt ilicite, in raport de dispozitiile art. 3 din Conventie.
S-a mai retinut ca reclamanta a declarat recurs impotriva sentintei astfel pronuntate, recurs ce i-a fost admis prin decizia civila nr. 244/5.02.2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si familie, care a modificat in tot sentinta recurata si pe fond a respins ca nefondata cererea formulata de Ministerul Justitiei – insa din considerentele deciziei astfel pronuntate, reiese cu claritate faptul ca justificarea solutiei se baza exclusiv pe considerente de ordin moral si umanitar, privind „integrarea minorilor in noul mediu” si nicidecum pe inexistenta detinerii ilicite a minorilor de catre reclamanta – in motivarea deciziei 244/2009 aratandu-se expres ca se apreciaza ca „reţinerea minorilor a fost ilicita in inţelesul dispoziţiilor art. 13 din Conventie” (fila 4 decizie – fila 86 dosar).
S-a precizat de catre instanta de fond ca daca in solutionarea fondului cauzei, se pot avea in vedere si aspecte ce vizeaza „interesele vitale ale copiilor”, stabilirea competentei teritoriale a instantei este o problema mult mai stricta, ce tine de tehnica juridica si care trebuie sa se raporteze doar la prevederile legale exprese.
Astfel, s-a concluzionat ca in cauza rămân incidente dispoziţiile art. 10 din Regulamentul CE nr.2201/2009 denumit “competenta în caz de sustragere de minori”, care stabileşte ca: “în caz de mutare ilegală sau neîntoarcere a minorului, autoritatea jurisdicţională a Statului membru în care îşi avea domiciliul obişnuit minorul, înainte de mutarea sau neîntoarcerea acestuia, îşi menţine componenta jurisdicţională până când minorul nu va fi obţinut rezidenţa într-un alt Stat membru” retinandu-se ca instanţa română nu este competentă să judece, întrucât minorii G.şi M. sunt încă rezidenţi în Italia, in Isernia, competent fiind judecătorul italian şi, în special, Tribunalul din Isernia este competent să decidă cu privire la modificarea reşedinţei minorilor.
S-a mai observat din actele dosarului, ca Tribunalul din Isernia a continuat la randul sau procedurile legale in legatura cu care a fost sesizat privind pe minorii in cauza, revocand incredintarea initiala a acestora ambilor părinti si incredintandu-i exclusiv tatalui – apelul mamei fiind respins ca inadmisibil, astfel cum rezulta din copia hotararii depusa – informativ – de parat la 7.06.2010.
Avand in vedere considerentele aratate, instanţa de fond a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Ploieşti şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţelor Republicii Italiene, respectiv a Tribunalului Civil din Isernia.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta reclamanta R.A.G., aratand ca in mod nelegal s-a admis exceptia de necompetenta a instantelor romane invocata de parat, intrucat, potrivit art.150 al.2 din Legea 105/1992, instantele romana sunt competente sa judece procesele referitoare la ocrotirea minorilor, cetateni romani, cu domiciliul in strainatate, iar minorii G. si M. au cetatenie romana si, in prezent, locuiesc in Ploieşti, astfel incat Judecatoria Ploieşti este competenta sa solutioneze toate cererile avand ca obiect ocrotirea lor, inclusiv cea de stabilire domiciliu, in acest sens fiind si disp.art.149 pct.3 din Legea nr.105/1992, potrivit carora instantele romane sunt competente, daca reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania, cum este reclamanta din cauza de fata.
Se mai arata ca, in conditiile in care partile s-au casatorit in Italia, insa, casatoria a fost transcrisa in Registrul de Stare Civila al primariei municipiului Ploieşti sub nr.1690/12.11.2008, fiind eliberat Certificatul de casatorie seria CE nr.536362/12.11.2008 si ca, desi cei doi minori s-au nascut in Italia, insa, nasterile au fost inregistrate si in Registrul Serviciului Public de Evidenta a Persoanelor Ploieşti, iar pe rolul instantelor romane se afla actiunea de divort, in cauza sunt incidente dispozitiile Regulamentului CE nr.2201/2003, respectiv art.1, 3, 8 si 12 din acest regulament.
In sprijinul acestor sustineri este invocata decizia nr.244/05.02.2009 a Curtii de Apel Bucuresti.
Recurenta subliniaza ca avand in vedere art.22 din Legea 105/1992, se justifica promovarea actiunii de divort in Romania, aspect care determina competenta instantelor romane, in baza textelor de lege de mai sus si in cererile privind minorii.
Se mentioneaza ca aceeasi opinie a fost exprimata si de fosta Curte Suprema de Justitie prin decizia nr.3295/03.09.2003, precum si de Tribunalul Prahova prin decizia nr.1797/04.12.2009, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca instantele romane sunt competente sa solutioneze actiunea de divort dintre parti, astfel incat este inadmisibil a se concluziona ca instantele italiene sunt competente pentru stabilirea domiciliului minorilor, concluzie cu consecinte negative asupra celor doi copii si care ar da posibilitatea favorizarii tatalui parat, de catre instantele din tara sa natala.
In final se solicita admiterea recursului, casarea sentintei recurate, respingerea exceptiei de necompetenta a instantelor romane si trimiterea cauzei pentru solutionarea pe fond, la Judecatoria Ploiesti.
Intimatul parat F.M.a formulat intampinare si concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat si mentinerea ca legala si temeinica a hotararii primei instante.
In recurs, s-a administrat proba cu acte.
Examinand sentinta atacata, prin prisma motivelor de recurs mentionate anterior, a textelor de lege incidente in cauza, si avand in vedere disp. art. 3041 C. pr. civ., Tribunalul constata ca recursul este nefondat, urmand a fi respins, asa cum se va arata in continuare :
Chestiunea principala a recursului dedus judecatii, de la care trebuie demarata analiza motivelor acestei cai de atac, consta in aprecierea, in raport de actele de la dosar, a caracterului legal sau nelegal a detinerii minorilor de catre recurenta-reclamanta, aspect ce se impune a fi constatat, fata de prevederile art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, potrivit carora “Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată”, intrucat, asa cum a retinut si instanta de fond, sa se poata stabili daca cei doi minori au resedinta obisnuita in Romania sau in Italia, iar sederea lor in Romania este consecinta unei actiuni legale sau nelegale.
Este esential, in cauza de fata, in raport de specificul acesteia, de dispozitiile legale incidente, invocate de ambele parti, in vederea determinarii instantei competente sa o solutioneze, sa se stabileasca care este resedinta obisnuita a celor doi minori.
Pe cale de consecinta, s-a apreciat in mod corect de catre prima instanta ca prin “reşedinta obisnuita” a minorului, nu se poate intelege decat o “reşedinta legala”- si nu una stabilita in mod abuziv, intrucat in caz contrar se poate determina instaurarea arbitrariului si a relei-credinte, in conditiile in care s-ar accepta stabilirea competentei unei instante intr-o asemenea materie, doar urmare a luarii si detinerii abuzive a minorilor intr-o alta locuinta decat resedinta lor legala obisnuita.
Asadar, instanta de recurs retine pe situatia de fapt imprejurarea mentionata anterior, in sensul cei doi minori, rezultati din casatoria dintre recurenta-reclamanta si intimatul-parat, incheiata in localitatea Isernia, din Italia, unde acsetia s-au si nascut si unde au avut si domiciliul inca de la inceput – respectiv in Isernia, au sosit in august 2007 însoţiţi de mama lor si bunica materna, in Romania, scopul declarat al acestei călătorii fiind petrecerea vacanţei de vara in Romania, urmand ca, potrivit intelegerii de divort consensual dintre soti, cuprinsa in decretul din data de 25.05.2007, pronuntat de Tribunalul din Isernia, prin care s-a luat act de acordul sotilor de separare pana la pronuntarea hotararii de divort definitive, acord consemnat in “memoriul comun in cauza RGN 236/07”, in care se preciza ca „minorii sunt incredintati ambilor parinti care vor exercita impreuna autoritatea parinteasca”, si prin care in privinta perioadelor si modalitatilor de sedere la fiecare parinte, s-a stabilit ca „minorii vor sta de luni pana sambata cu mama si duminica cu tatăl”, soţii putand stabili uneori „alte zile in functie de zilele libere”, iar „minorii nu vor putea parasi teritoriul italian fara consimţământul ambilor părinţi”, recurenta si copiii sa revina in Italia la data de 17.09.2007.
Acest fapt este atestat de biletul de avion dus-intors, si a fost retinut in sentinta civila nr. 1416/7.10.2008 a Tribunalului Bucuresti- sectia a III-a civila prin care a fost admisa cererea Ministerul Justitiei, in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, de chemare in judecata a reclamantei, si prin care s-a solicitat instantei sa dispuna “inapoierea minorilor la reşedinţa obişnuita din Italia, Tribunalul Bucuresti dispunand expres inapoierea minorilor la reşedinţa obişnuită din Italia, stabilind termen pentru executarea obligatiei de inapoiere a copiilor o luna de la ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii, sub sanctiunea unei amenzi civile in favoarea statului roman, in cuantum de 20 milioane lei – retinandu-se in acest sens ca deplasarea minorilor in Romania si neînapoierea acestora sunt ilicite, in raport de dispozitiile art. 3 din Conventie.
In consecinta, sustinerea recurentei-reclamante in sensul ca in urma intelegerii avute cu intimatul-pârât, si-a stabilit domiciliul impreuna cu cei doi minori in Romania, la părinţii săi, nu poate fi retinuta ca reala, in conditiile in care aceasta, după expirarea datei de intoarcere, „a invocat diverse pretexte, pentru ca in final sa declare expres ca doreste sa ramana in Romania” – imprejurari fata de care, intimatul-parat a demarat demersuri pentru obtinerea inapoierii minorilor in Italia .
Chiar daca recursul impotriva sentintei astfel pronuntate, declarat de catre mama minorilor a fost admis prin decizia civila nr. 244/5.02.2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si familie, care a modificat in tot sentinta recurata si pe fond a respins ca nefondata cererea formulata de Ministerul Justitiei, nu se poate eluda faptul retinut cu putere de lucru judecat, de catre ambele instante, Tribunalul Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti, constand in aceea ca reţinerea minorilor a fost ilicita in inţelesul dispoziţiilor art. 13 din Conventie, solutia instantei de recurs avand la baza argumente de ordin moral si umanitar, privind integrarea minorilor in noul mediu si nicidecum inexistenta detinerii ilicite a minorilor de catre reclamanta.
Drept urmare, Tribunalul ca si prima instanta concluzioneaza ca in cauza sunt incidente, in aceste conditii dispoziţiile art. 10 din Regulamentul CE nr.2201/2009 denumit “competenta în caz de sustragere de minori”, care stabileşte ca: “în caz de mutare ilegală sau neîntoarcere a minorului, autoritatea jurisdicţională a Statului membru în care îşi avea domiciliul obişnuit minorul, înainte de mutarea sau neîntoarcerea acestuia, îşi menţine componenta jurisdicţională până când minorul nu va fi obţinut rezidenţa într-un alt Stat membru” motiv pentru care se apreciaza ca instanţa română nu este competentă să judece, întrucât minorii G. şi M. sunt încă rezidenţi în Italia, in Isernia competent fiind judecătorul italian şi, în special, Tribunalul din Isernia care trebuie să decidă cu privire la modificarea reşedinţei minorilor, cu atat mai mult cu cat Tribunalul din Isernia a continuat la randul sau procedurile legale in legatura cu care a fost sesizat privind pe minorii in cauza, revocand incredintarea initiala a acestora ambilor părinti si incredintandu-i exclusiv tatalui – apelul mamei fiind respins ca inadmisibil, astfel cum rezulta din copia hotararii depusa – informativ – de parat la 7.06.2010, in fata primei instante.
Asadar, in raport de cele retinute de Tribunal, in cele de mai sus, este evident ca sustinerile recurentei-reclamante, in sensul ca in cauza sunt incidente disp. art. 150 al. 2 si art. 149 pct. 3 din legea nr. 105/1992, nu pot fi retinute, intrucat, asa cum se prevede si in legea fundamentala, respectiv in Constituţia din 1991 care reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice, asa cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, la art. 11 alineatul (2) : ” Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”, iar la art. 20 se arata ca : “(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Mai mult invocarea de catre recurenta a tezei potrivit careia, avand in vedere disp.art.149 pct.3 din Legea nr.105/1992, conform carora instantele romane sunt competente, daca reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania, cum este recurenta-reclamanta din cauza de fata, este nerelevanta, intrucat, cererea de pensie de intretinere are caracter subsidiar fata de capatul principal al actiunii deduse judecatii, care consta in stabilirea domiciliului minorilor G. si M. la domiciliul recurentei-reclamante din Ploiesti, astfel incat competenta se determina in raport de capatul principal de cerere, potrivit regulii ca „specialul deroga de la general” sau „specialia generalibus derogant”.
Totodata, imprejurarea mentionata in motivele de recurs referitoare la faptul ca Tribunalul Prahova prin decizia nr.1797/04.12.2009, a stabilit cu putere de lucru judecat, ca instantele romane sunt competente sa solutioneze actiunea de divort dintre parti, astfel incat, aceleasi instante sunt competente si in cererile privind ocrotirea minorilor, de asemenea nu poate fi retinuta, intrucat, situatia din speta de fata este una speciala, care determina incidenta unor dispozitii cu caracter special, respectiv art. 10 din Regulamentul CE nr.2201/2009 denumit “competenta în caz de sustragere de minori”, apreciat ca aplicabil in cauza fata de situatia de fapt retinuta anterior, iar imprejurarea ca minorii au domiciliul legal in Italia, a fost recunoscuta chiar de catre recurenta-reclamanta atat in actiunea introductiva, cat si in motivele de recurs.
Mai trebuie aratat ca notiunile de domiciliu sau resedinta obisnuita a minorilor, precum si notiunea de sustragere sau retinere nelegala a minorilor de catre unul din parinti, in situatii de genul celei in cauza, in care parintii sunt cetateni ai unor state diferite, fiecare avand domiciliul in statul al carui cetatean este, au fost pe larg analizate si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cauzele Ignaccolo-Zenide împotriva României si Monory impotriva Romaniei si Ungariei, in ultima dintre aceste doua cauze, Curtea Europeana retinand ca „Ministerul român, în calitate de autoritate centrala în sensul Conventiei de la Haga, privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii, a ales sa actioneze la cererea reclamantului de înapoiere a copilului sau. Reiese ca autoritatile au actionat având convingerea sincera ca deplasarea fusese ilicita.”, Curtea reamintind de asemenea ca „art. 13 din Conventia de la Haga permite autoritatii centrale sa respinga cererile care sunt în mod vadit nefondate. O astfel de decizie a fost deja considerata compatibila cu art. 8 din Conventie în Cauza Guichard. Cu toate acestea, în prezenta cauza organele statului nu au respins cererea reclamantului ci, dispunând initierea procedurii judiciare, se prezuma ca au consimtit la toate obligatiile care le reveneau în baza acelei conventii. În consecinta, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului ca obligatiile acestuia se limitau la initierea procedurii judiciare de înapoiere a copilului în fata instantelor competente. „
Asadar, coroborand situatia de fapt din speta de fata cu aceste aprecieri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul reitereaza opinia sa in sensul ca, chiar daca prin decizia civila nr. 244/5.02.2009 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si familie, care a modificat in tot sentinta civila nr. 1416/7.10.2008, a Tribunalului Bucuresti – Sectia civila, si pe fond a respins ca nefondata cererea formulata de Ministerul Justitiei, de inapoiere a minorilor la reşedinţa obişnuită din Italia, reţinerea minorilor a fost ilicita in inţelesul dispoziţiilor art. 13 din Conventie, astfel incat sunt incidente disp. art. 10 din Regulamentul CE nr.2201/2009 denumit “competenta în caz de sustragere de minori”, in raport de care, competenta sa se pronunte asupra cererii de fata este instanta italiana si nu instanta romana, asa cum a incercat sa acrediteze ideea, recurenta-reclamanta.
In consecinta, fata de toate aceste considerente, Tribunalul, in baza art. 312 C. pr. civ., va respinge recursul ca nefondat si va lua act ca intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecata
