Supremaţia dreptului Uniunii Europene. Conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa în materia divorţului şi a încredinţării copiilor, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acel stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Decizia civila nr. 230/19.08.2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci sub nr. 2xxx/324/2016, reclamanta MP a chemat în judecată pe pârâtul SP pentru ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să se dispună suplinirea consimţământului pârâtului pentru deplasarea minorelor SS şi SD din Italia în România, intocmirea paşapoartelor minorelor si deplasarea acestora la locuinţa mamei, până la soluţionarea dosarului de fond.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată pentru a formula apărări.
Instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei generale a instanţei române. Prin sentinţa civilă nr. 1xxx/2x.0x.2016, pronunţată de Judecătoria Tecuci, s-a respins cererea ca nefiind de competenţa generală a instanţei române.
S-a reţinut în motivarea hotărârii că prin sentința nr. 1xxx/2014 a Tribunalului V. Din Italia s-a stabilit separarea în fapt a soților, s-a stabilit custodia comună faţă de minore, s-a stabilit ca locuința minorelor să fie la mamă, s-a stabilit un program de vizitare a minorelor de către tată, precum şi faptul că ambele minore sunt înscrise la școala în Italia.
Cum din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că minorele, dar şi părinţii acestora sunt în Italia, ba mai mult s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în Italia cu privire la custodia şi locuința minorelor, instanţa a admis excepția şi a respins acțiunea ca nefiind de competenţa instanțelor române.
Împotriva sentinţei civile pronunţată de Judecătoria Tecuci a declarat recurs reclamanta MP, criticând faptul că s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei române.
În motivarea cererii, s-a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 1080 alin. 2 pct. 1 C.pr.civ., precum şi faptul că reclamantei nu i se poate refuza aplicarea legii române, atât timp cât ea şi copiii sunt cetăţeni români, cu domiciliul în România şi reşedinţa în Italia.
A mai aratat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 trebuie prezentate documente de călătorie valabile, emise de autorităţile competente române din ţară sau din străinătate, iar dreptul la liberă circulaţie a minorelor nu poate fi restricţionat printr-un refuz nejustificat al pârâtului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 alin. 4, art. 999, art. 483 şi urm. C.pr.civ.
Legal citat, intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată pentru a formula apărări.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile pronunţată de Judecătoria Tecuci, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa de control judiciar a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a stabilit din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (respectiv, atestatele de regularitate a șederii pentru cetățenii din Uniunea Europeană eliberate de autoritățile italiene), coroborate cu susţinerile recurentei-reclamante că atât mama, cât şi minorii, au reşedinţa în Italia de mai mult de un an, că aceştia urmează cursurile şcolare în Italia, precum şi faptul că tot în Italia a fost iniţiată şi soluţionată şi procedura de divorţ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa în materia divorţului şi a încredinţării copiilor, instanţa a reţinut că dispoziţiile acestuia au fost avute în vedere în mod corect de către instanţa de fond, întrucât la acesta a fost emis la data de 27.11.2003 de către Consiliul Uniunii Europene.
Prin urmare, în conformitate cu principiile dreptului comunitar, acest regulament are pentru instanţa româna forţă obligatorie, dispoziţiile sale aplicându-se direct şi cu prioritate faţă de prevederile legislaţiei naţionale.
În acest sens, s-au avut in vedere dispoziţiile art. 1 al Regulamentului (CE) nr. 2201/ 2003, care reglementează domeniul de aplicare al acestuia şi stabileşte că regulamentul se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, in special încredințarea și dreptul de vizită.
Art. 8 din acelaşi Regulament stabileste că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acel stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
Totodată instanţa a reţinut că luarea unei măsuri faţă de un copil a cărui reşedinţă nu se află în ţară de către instanţa română, ar însemna violarea drepturilor conferite atât de către legile speciale în domeniu, cât şi încălcarea convenţiilor la care România este parte (Convenţia de la Haga, art. 5, care reglementează această situaţie, apreciindu-se că soluţia pronunţată de o instanţă din România, pe lângă încălcarea normelor de competenţă materială şi teritorială imperative, ar reprezenta o judecată formală).
În aceste condiţii, nu au relevanţă susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că minorii au domiciliul în România, atât timp cât legislaţia face distincţie între domiciliu şi reşedinţa obişnuită, iar în cauză minorii au reşedinţa obisnuita în Italia.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor legii interne în materie, respectiv art. 1080 alin. 2 pct. 1 din noul C.pr.civ., s-a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 şi ale art. 4 din noul C.pr.civ., potrivit cărora sunt obligatorii normele dreptului Uniunii Europene şi se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statul părţilor.
Constatând că instanţa de fond a făcut o analiză corespunzătoare a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, reţinând că în cauză competenţa este reglementata de norme de ordine publică ce nu pot fi încălcate de către părţi sau ignorate de către instanţă, în temeiul art. 496 C.pr.civ., tribunalul a respins recursul ca fiind nefondat.
