Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22 martie 2012, sub nr. 9511/245/2012, creditoarea S.C. A. S.A. a solicitat învestirea cu formulă executorie a sentinţei arbitrale nr. 2/2010, pronunţată de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. nr. 1/2010 rămasă definitivă şi obligatorie.
Cererea a fost legal timbrată.
Cererea este formulată în baza art. 376 ind. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 342 şi art. 374-276 C. proc. civ.
La prima zi de înfăţişare, şedinţa publică din data 23.04.2012, instanţa a procedat la verificarea competenţei generale, materiale şi teritoriale şi, în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, a înţeles să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, instanţa reţine următoarele aspecte:
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanţa se va pronunţa asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Având în vedere faptul că la termenul de azi a fost invocată din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra acestei excepţii.
Instanţa competentă să învestească cu formulă executorie o sentinţă arbitrală este instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece în fond în primă instanţă, acel litigiu, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
O astfel de soluţie se desprinde din coroborarea dispoziţiilor art. 3671 alin.2 C. proc. civ. cu cele ale art. 354 C. proc. civ. şi cele ale art. 365 alin.1 C. proc. civ..
Competenţa de soluţionare a unei cauze pe calea arbitrajului reprezentând o competenţă alternativă, faţă de competenţa de drept comun, ce revine instanţelor judecătoreşti, aşa cum se prevede în art. 3433 alin.1 C. proc. civ., părţile stabilind prin convenţia arbitrală şi locul arbitrajului, expres – potrivit art. 354 C. proc. civ., sau implicit – prin încredinţarea arbitrajului unei instituţii permanente (art. 3531 C. proc. civ.).
Prin dispoziţiile art. 365 alin.1 C. proc. civ., cu referire la competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, se precizează că aceasta revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute de art.342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Rezultă astfel că prin dispoziţiile art. 342 C. proc. civ. se stabileşte instanţa competentă material să intervină pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, iar prin dispoziţiile art. 365 alin.1 C. proc. civ. se stabileşte că această instanţă competentă material este, din unghiul de vedere al competenţei teritoriale, instanţa în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, loc ales de părţi prin convenţia arbitrală, sau unde se găseşte sediul instituţiei permanente de arbitraj căreia i s-a încredinţat arbitrajul.
Din analiza argumentelor mai sus-invocate se desprinde concluzia că art. 342 C. proc. civ. stabileşte competenţa materială a instanţei, iar art. 367 ind. 1 C. proc. civ. trimite la art. 342 C. proc. civ. numai cu referire la competenţa materială.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, instanţa competentă să soluţioneze cererea de învestire cu formulă executorie a unei sentinţe arbitrale este aceea în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Rezolutia Camerei de Comert si Industrie a Romaniei nr. 17/2012 pentru aprobarea Regulilor de procedura arbitrala ale Curtii de Arbitraj Comercial International (publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2012), potrivit cu care „cererea de învestire se introduce la instanţa judecătorească competentă de la sediul Curţii de Arbitraj”.
Având în vedere aspectele mai sus-menţionate, instanţa urmează să admită excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi şi să decline competenţa de soluţionare a prezentei cereri de învestire cu formulă executorie către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
