Litigiu comercial. Competenţă teritorială alternativă. Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente
C.proc.civ., art. 10 pct. 4 şi art. 12
Deşi, ca regulă, în conformitate cu prevederile art. 5 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului pârâtului, dispoziţiile art. 10 din acelaşi cod reglementează competenţa teritorială alternativă în cadrul litigiilor comerciale.
Punctul 4 al acestui din urmă articol stipulează expres faptul că în cererile privitoare la obligaţiile comerciale este competentă, în afara de instanţa domiciliului pârâtului, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, iar potrivit art. 12 Cod procedură civilă, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 884/R din 10 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 866 din 27 aprilie 2007 pronunţată în dosarul nr. 1927/30/2007 Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cerere în anulare, privind pe reclamanta S.C. „C.” S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta S.C. „B.” S.A. Timişoara, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a-VI-a comercială, reţinând că reclamanta a chemat în judecată societatea pârâtă solicitând anularea Ordonanţei nr. 87/PI din 16 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4267/30/2007, emisă pentru suma de 583.785,03 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate şi penalităţi de întârziere conform contractului încheiat între părţi.
Cu toate că prin întâmpinare, reclamanta debitoare a ridicat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş cerând trimiterea dosarului spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, invocând prevederile art. 2 din O.G. nr. 5/2001, modificată, în conformitate cu care cererea privind somaţia de plată se face la instanţa competentă pentru judecarea fondului, dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului, precum şi cele ale art. 7 alin. (1) din acelaşi cod, care arată că cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal, în speţă fiind vorba de instanţa judecătorească de pe raza sectorului 2 Bucureşti, instanţa de fond a respins doar excepţia de necompetenţă, fără a-şi motiva această decizie.
Prin cererea în anulare formulată împotriva ordonanţei conţinând somaţia de plată reclamanta a reiterat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş de a soluţiona acest litigiu, deoarece, potrivit art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 5/2001, o astfel de acţiune se soluţionează de către instanţa competentă pentru soluţionarea fondului în primă instanţă.
Faţă de susţinerile părţilor şi văzând probele din dosar, prima instanţă a constatat că litigiul este unul comercial, situaţie în care în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 4 C.proc.civ., competenţa teritorială fiind o competenţă alternativă, potrivit art. 12 din acelaşi cod reclamantul fiind acela care are posibilitatea alegerii uneia dintre instanţele competente teritorial, clauza prevăzută la art. 36 din contract, şi la care pârâta face trimitere, referindu-se la situaţia în care între părţi apar neînţelegeri cu privire la derularea contractului, acestea convenind ca astfel de neînţelegeri să fie soluţionate pe cale amiabilă în termen de maximum 10 zile, la sediul furnizorului. Articolul mai sus citat nu se referă la soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată, ci la soluţionarea de către părţi a neînţelegerilor, în mod amiabil, în speţă nefiind vorba de vreuna dintre situaţiile prevăzute de această clauză contractuală, reclamanta având posibilitatea alegerii instanţei competente.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta S.C. „B.” S.A. solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul de a se constata că instanţa competentă din punct de vedere teritorial de a soluţiona prezenta cauză este Tribunalul Timiş, arătând în motivare că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia necompetenţei teritoriale reţinând cauza spre judecare şi admiţând acţiunea astfel cum a fost ea formulată, iar Tribunalul Timiş, învestit fiind cu soluţionarea cererii în anulare formulată de reclamantă, în mod greşit a admis excepţia invocată, neobservând faptul că facturile restante neachitate de către această societate, care fac dovada debitului existent, sunt emise în baza contractului de reparaţii nr. 455/0109/13.02.2006, semnat de ambele părţi, contract prin care, la capitolul XII – Clauze finale, art. 36/5, părţile au convenit ca obiecţiunile sau litigiile ce pot apărea în derularea contractului să fie soluţionate la sediul furnizorului, fiind de acord astfel, în mod expres, ca litigiile să fie soluţionate de către instanţa de la sediul furnizorului, adică la sediul pârâtei. Mai mult, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 4 din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 12 din acelaşi cod, reclamantul având alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Prin decizia civilă nr. 884/R din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de creditoarea S.C. B S.A. Timişoara împotriva sentinţei susmenţionate şi a modificat hotărârea atacată în sensul că a respins excepţia de necompetenţă teritorială invocată de către debitoare, trimiţând dosarul la aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:
Tribunalului Timiş, în soluţionarea cererii în anulare formulată de debitoarea S.C. „C.” S.A. Bucureşti, a considerat în mod greşit că nu el este competent teritorial să judece acest litigiu, ci Tribunalul Bucureşti, şi a admis în mod nejustificat excepţia invocată, instanţa care a judecat cererea de emitere a somaţiei de plată respingând în mod corect excepţia necompetenţei teritoriale ridicată de societatea debitoare.
Facturile restante de care s-a prevalat creditoarea au fost emise în baza contractului de reparaţii nr. 455/0109/13.02.2006, act semnat şi acceptat de către ambele părţi. Prin acest contract, la capitolul XII – Clauze finale, art. 36, cele două societăţi au convenit ca obiecţiunile sau litigiile ce pot apărea în derularea acestui contract să fie soluţionate la sediul furnizorului. Deci, părţile au convenit în mod expres ca litigiile să fie soluţionate de către instanţa de la sediul furnizorului, adică la sediul societăţii pârâte.
Chiar dacă s-ar face abstracţie de aceste prevederi contractuale, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 C.proc.civ. care reglementează competenţa teritorială alternativă în cadrul litigiilor comerciale, pct. 4 din acest articol stipulând faptul că în cererile privitoare la obligaţiile comerciale este competentă şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii, iar potrivit art. 12 C.proc.civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe, deopotrivă competente.
Astfel, predarea vagoanelor reparate de către creditoare societăţii debitoare s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din contract, la sediul furnizorului, adică în localitatea Timişoara. De asemenea, potrivit art. 6 din convenţie, locul plăţii obligaţiilor de către debitoare trebuia efectuat tot în Timişoara, în contul bancar indicat de către părţi în preambulul contractului.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că instanţa competentă pentru soluţionarea cererii în anulare formulată de debitoare, din punct de vedere teritorial, este Tribunalul Timiş, în baza competenţei teritoriale alternative prevăzute de art. 10 pct. 4 C.proc.civ., coroborat cu art. 12 din acelaşi cod.
