Normele de competenţă teritorială , instituite de art. 2 alin 3 din OG 5/2001 privind somaţia de plată au caracter imperativ
Potrivit art. 59 cod comercial, orice obligaţiune comercială trebuie să fie executată la locul arătat în contract, la cel care rezultă din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor contractante. „În lipsă de o clauză expresă, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul său comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa la formarea contractului”.
Decizia nr. 22/RC/29.11.2009 a Tribunalului Comercial Argeş în dosar nr.5094/1259/2008
Prin sentinţa comercială nr.4523/23.07.2007, Judecătoria Piteşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găeşti .
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că la data de 25.06.2008 creditoarea SC P P S.A. a solicitat emiterea somaţiei de plată împotriva debitorului V I pentru suma de 258,46 lei .
În motivarea acţiunii , creditoarea a arătat că în anul 2005 a executat lucrări de branşare la alimentarea cu apă a localităţii Valea Mare, jud. Dâmboviţa , în folosul debitorului. Pentru aceste lucrări s-a emis factura fiscală pentru care s-a cerut emiterea ordonanţei. Factura a fost acceptată la plată de beneficiar dar nu a fost achitată .
Împotriva sentinţei în termen legal a declarat recurs S.C PP SA în temeiul disp. art. 304 pct.9 c.pr.civ. .
În criticile formulate recurenta a apreciat că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât dreptul de a alege între mai multe instanţe competente conf. art. 12 c.pr.civ. aparţine reclamantului în virtutea principiului disponibilităţii.
Art. 10 pct.4 c.pr.civ. trebuie înţeles în sensul că se instituie o competenţă alternativă în cererile având ca obiect obligaţii comerciale, în raport de care acţiunea poate fi introdusă la instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii . Instanţa sesizată nu este îndreptăţită să analizeze din oficiu competenţa teritorială întrucât este relativă şi prin urmare numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei .
În raport de aceste considerente se solicită admiterea recursului casarea sentinţei şi stabilirea competenţei în favoarea Judecătoriei Piteşti .
Intimata debitoare nu a formulat întâmpinare .
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, cât şi din oficiu, conf. art. 306 alin. 2, c.pr.civ., Tribunalul Comercial constată că este nefondat.
Critica privind imposibilitatea instanţei de a invoca din oficiu competenţa teritorială este neîntemeiată .
La data de 25/iunie/2008, reclamanta creditoare a sesizat Judecătoria Piteşti cu o cerere de emitere a somaţiei de plată pentru suma de 297,46 lei în sarcina debitorului Voicu Ion.
La termenul de judecată din data de 23/07/2008, în baza art. 137 c.pr.civ., coroborat cu art. 158 c.pr.civ. instanţa a admis excepţia privind necompetenţa teritorială a Judecătoriei Piteşti în soluţionarea cauzei, faţă de dispoziţiile art.2 alin. 3 din O.G. 5/2001 şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Găeşti.
Sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică.
Potrivit art.2 alin.1 din O.G.5/2001, cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Aşadar, în privinţa competenţei materiale, sunt aplicabile regulile de drept comun prevăzute de art.1 şi 2, pct.1 lit.a şi b c.pr.civ., referitoare la judecata în primă instanţă.
În soluţionarea cererii prin care creditorul a declanşat procedura somaţiei de plată, instanţa va verifica din oficiu nu numai competenţa materială, ci şi competenţa teritorială, faţă de dispoziţiile art.2 alin.3 din O.G. 5/2001, chiar dacă, potrivit dreptului comun, competenţa teritorială ar avea caracter relativ. Aceasta deoarece textul din legea specială nu distinge şi prin urmare nici instanţa nu trebuie să distingă.(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)
Regula de interpretare conform căreia, în situaţia în care un text de lege are o formulare generală, atunci şi aplicarea lui va fi generală, trebuie înţeleasă în sensul că instanţa nu poate face distincţii, dacă legea nu le încorporează.
Interpretând restrictiv dispoziţiile art.2 alin.3 din O.G. 5/2001, concluzia care se impune este că textul normei juridice este mai larg decât în dreptul comun, astfel că, în materia O.G. 5/2001 normele de competenţă teritorială sunt de ordine publică, instanţa putând să le invoce şi din oficiu.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.12 c.pr.civ şi a principiului disponibilităţii, se reţine că, într-adevăr, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, revine reclamantului. Însă, aceste dispoziţii trebuie privite în strânsă corelaţie cu art. 10 alin.1 şi alin.2 pct.4, în raport de care în cererile privitoare la obligaţii comerciale, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
În mod nelegal, reclamanta a sesizat instanţa de la domiciliul său – Judecătoria Piteşti, deşi alegerea de competenţă putea opera numai între instanţa de la domiciliul pârâtului sau de la locul executării obligaţiei ori a locului plăţii.
Din înscrisurile aflate la dosar(factura fiscală nr. 4949002/2005, cererea de chemare în judecată) nu rezultă locul unde obligaţia a luat naştere, iar în ceea ce priveşte locul plăţii, în absenţa unui contract între părţi care să stipuleze locul executării obligaţiei, devin incidente dispoziţiile art. 59 c. com. şi 1104 c.civ.
Plata trebuie să fie efectuată la locul convenit de părţi, iar dacă părţile nu au stabilit expres locul plăţii, Codul Civil prevede că plata se efectuează la domiciliul debitorului – art. 1104 alin. 2, în acest caz plata este cherabilă.
Aceste dispoziţii sunt prevăzute şi in art. 59 din c. com. potrivit cărora orice obligaţie comercială trebuie să fie executată în locul arătat în contract sau în locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor.
În prezenţa caracterului imperativ al normelor de competenţă teritorială, instituit de art.2 alin.3 din O.G. 5/2001 privind somaţia de plată, instanţa competentă privind soluţionarea cauzei este Judecătoria Găeşti.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 c.pr.civ Tribunalul Comercial Argeş a respins recursul ca nefondat .
