Procedura insolvenţei. Încălcarea competenţei teritoriale exclusive. Consecinţe
Legea nr. 85/2006, modificată, art. 6
C.proc.civ., art. 105
Toate procedurile reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.
Norma de competenţă teritorială în materie de insolvenţă este imperativă, ea reglementând unul dintre cazurile de competenţă exclusivă. Necompetenţa absolută poate fi ridicat pe tot parcursul desfăşurării procesului, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, caracterul imperativ al normelor de competenţă absolută justificând posibilitatea invocării excepţiei direct în recurs, chiar dacă ea nu a format obiect de discuţie în primă instanţă.
Pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă care nu era competentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, art. 105 din Codul de procedură civilă arătând că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1021 din 29 septembrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 504 din 19 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9812/30/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a admis cererea formulată de creditoarea S.C. N S.R.L. Arad în contradictoriu cu debitoarea S.C. D S.R.L. Stâlpu şi, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva societăţii debitoare, în calitate de administrator judiciar desemnând practicianul în insolvenţă S.C.P. F S.P.R.L. Timişoara, care urma să îndeplinească atribuţiile prevăzute de art. 20 din lege, stabilindu-i un onorariu de 4.000 lei, a cărui plată se va face din fondurile speciale aflate în administrarea U.N.P.I.R. Timiş. De asemenea, în baza art. 61 şi 62 din Legea insolvenţei, tribunalul a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, asociaţilor, creditorilor şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, în vederea efectuării menţiunii, precum şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a fixat termenul limită pentru depunerea declaraţiilor de creanţă la 1 iunie 2009, termenul limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar la 10 iulie 2009, termenul pentru depunerea eventualelor contestaţii la 10 august 2009 şi cel pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor la 20 august 2009, data şedinţei adunării creditorilor fiind stabilită la 18 iulie 2009, iar primul termen după deschiderea procedurii la 11 iunie 2009, dispunându-se notificarea tuturor creditorilor de către administratorul judiciar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea D.G.F.P. Buzău, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Buzău, cu motivarea că în speţă este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe fiind nelegală. Creditoarea consideră că sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe. Astfel, potrivit art. 16 din Codul de procedură civilă, cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se afla sediul principal al debitorului. Întrucât sediul intimatei debitoare S.C. D S.R.L. se afla în localitatea Stâlpu, judeţul Buzău, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Buzău şi nicidecum Tribunalului Timiş.
Prin decizia civilă nr. 1021 din 29 septembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9812/30/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul instituţiei creditoare şi a casat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Buzău.
În considerente s-a reţinut că judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş în mod nelegal, încălcând competenţa teritorială exclusivă a altei instanţe, a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. D S.R.L. Stâlpu, precum şi stabilirea tuturor măsurilor care rezultă din adoptarea unei asemenea soluţii.
Din analiza textului art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, rezultă atât competenţa materială, cât şi cea teritorială în materie de insolvenţă. Potrivit acestei norme, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.
Norma de competenţă teritorială în materie de insolvenţă este imperativă, ea reglementând unul dintre cazurile de competenţă exclusivă, ceea ce presupune că excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată nu numai de partea interesată, ci şi ridicată din oficiu de către judecător, ştiut fiind faptul că în ceea ce priveşte normele de competenţă absolută instanţa însăşi este obligată să facă verificări în legătură cu acest aspect şi, în cazul în care constată că nu ea este cea competentă, după punerea excepţiei în discuţia contradictorie a părţilor, are datoria să-şi decline competenţa în favoarea instanţei legal competente. Necompetenţa absolută poate fi ridicat pe tot parcursul desfăşurării procesului, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs, caracterul imperativ al normelor de competenţă absolută justificând posibilitatea invocării excepţiei direct în recurs, chiar dacă ea nu a format obiect de discuţie în primă instanţă.
Actuala manieră de reglementare – având la bază un criteriu unitar, atât pentru comerciantul persoană fizică, cât şi pentru debitorii persoane juridice – este una mai precisă şi care nu prea mai oferă posibilităţi de interpretare speculativă a textului, aşa cum oferea formularea uzitată de art. 5 din Legea nr. 64/1995, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 99/1999, potrivit căruia toate procedurile prevăzute de prezenta lege sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul comercial principal al debitorului. Acest text se corobora cu fosta prevedere a art. 16 din Codul de procedură civilă (înainte de modificarea adusă prin O.U.G. nr. 138/2000), care cuprindea, la rândul său, o normă de competenţă teritorială: cererile în materie de faliment sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia comerciantul îşi are principala aşezare comercială, şi întrucât ambele texte de lege se referă la „principala aşezare comercială”, respectiv la „sediul comercial principal al debitorului”, este evident că cele două noţiuni sunt sinonime.
În prezent, ca urmare şi a apariţiei Legii nr. 85/2006, care la art. 152 arată că orice referire, în actele normative existente, la data intrării în vigoare a prezentului act normativ, la Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului şi orice trimitere la actul normativ menţionat se vor considera ca referire/trimitere la prezenta lege şi/sau la secţiunile corespunzătoare din prezenta lege, după caz, textul art. 16 din Codul de procedură civilă are următorul cuprins: cererile în materie de insolvenţă sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.
Prin sediul comercial principal al debitorului se înţelege locul în care comerciantul realizează, în general, activitatea sa comercială, locaţia unde organele sale de conducere îşi exercită principala activitate, locul în care desfăşoară cele mai importante afaceri – ca volum şi ca valoare – şi, totodată, unde se află cele mai importante bunuri din patrimoniul său. Sediul comercial principal al debitorului poate sau nu să coincidă cu sediul social al comerciantului persoană juridică ori cu sediul menţionat de art. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată, care statuează următoarele: comercianţii cer înmatricularea la oficiul registrului comerţului din judeţul sau din municipiul Bucureşti, unde îşi au sediul, determinarea acestui loc, fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanţei.
Astfel cum rezultă fără putinţă de tăgadă din certificatul nr. 2302/11.03.2009 emis, la solicitarea judecătorului-sindic, de către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău şi care se regăseşte la dosarul primei instanţe, societatea debitoare îşi are sediul social în loc. Stâlpu, judeţul Buzău, ceea ce, raportat la prevederile lipsite de echivoc ale art. 6 din noua Lege a insolvenţei, determină ca şi competenţa teritorială privind aplicarea procedurii de executare colectivă să aparţină Tribunalului Buzău, soluţia justificându-se prin aceea că acest tribunal trebuie să se pronunţe dacă persoana juridică se află sau nu în insolvenţă la data soluţionării cererii introductive.
Pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă care nu era competentă constituie, evident, un caz de nulitate a hotărârii, alin. (1) al art. 105 din Codul de procedură civilă arătând că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Dat fiind faptul că textul legal (art. 304 pct. 3) din Codul de procedură civilă) nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte normele de competenţă încălcate, înseamnă că prin intermediul acestui motiv de casare se poate invoca atât necompetenţa generală a instanţei, cât şi necompetenţa materială sau cea teritorială. Condiţiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt diferite, după cum s-au încălcat norme imperative sau norme dispozitive de competenţă. Încălcarea „competenţei absolute” – reglementată prin norme imperative – poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în recurs. În schimb, încălcarea „competenţei relative” – reglementată prin norme dispozitive – trebuie invocată, sub sancţiunea decăderii, in limine litis – deci la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe şi înainte de a se intra în dezbateri – şi numai dacă prima instanţă şi apoi instanţa de apel au respins excepţia de necompetenţă relativă se va invoca aceeaşi excepţie pe calea recursului.
Având în vedere că nu numai competenţa generală şi cea materială au caracter absolut, ci şi competenţa teritorială exclusivă, cum este şi cea referitoare la competenţa teritorială privind aplicarea procedurii, după cum s-a arătat mai sus, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de pct. 3 al art. 304 din Codul de procedură civilă invocat de instituţia creditoare poate fi analizat chiar dacă chestiunea competenţei tribunalului nu a fost pusă în discuţia primei instanţe, şi el este întemeiat. Potrivit art. 312 alin. (6) din cod, în cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, cu excepţia cazului în care s-au încălcat normele de competenţă generală, când instanţa de recurs, casând hotărârea atacată, va respinge cererea ca inadmisibilă, precum şi în situaţia în care instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, când va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.
