Contract de concesiune. Valabilitate.
Codul Comercial recunoaşte valabilitatea unui contract comercial, chiar dacă preţul nu este prevăzut, dacă părţile s-au înţeles să se refere la adevăratul preţ ori la preţul curent (art.61 Cod comercial)
(Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială; decizia comercială nr. 458 din 17 Octombrie 2008)
Prin sentinţa comercială nr.5662/17.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A A I P C în contradictoriu cu pârâta A.D.S., constatându-se nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.72/16.XI.2000 precum şi inexistenţa obligaţiei reclamantei de plată a redevenţei şi a penalităţilor de întârziere aferente stabilite unilateral de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În fapt, între reclamanta A A I P C în calitate de concesionar şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului în calitate de concedent s-a încheiat contractul de concesiune nr.72/16.11.2000 privind exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 2538 ha în perimetrul localităţii Verguleasa, judeţul Buzău, teren aflat în patrimoniul ADS.
Preţul concesiunii a fost stabilit, la art. 4.1 din contract, drept echivalentul în lei a 470 kg grâu STAS 813/68 anual pentru arabil, vii şi livezi 445 kg STAS 813/68/ha anual pentru păşuni, determinat după cotaţia grâului la Bursa Română de Mărfuri la momentul plăţii.
Din susţinerile reclamantei, care sunt confirmate de cele ale pârâtei din cuprinsul întâmpinării (filele 56 – 60 dosar 47445/3/2007), ca şi din corespondenţa purtată între părţi anterior introducerii prezentei acţiuni, reiese că Bursa Română de Mărfuri nu tranzacţionează grâu.
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor (text în vigoare la data încheierii contractului de concesiune), concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de concesiune dă naştere la două obligaţii reciproce în sarcina părţilor; obligaţia concedentului are ca obiect bunul transmis în concesiune, iar cea a concesionarului are ca obiect redevenţa.
În lipsa acestor elemente sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, contractul de concesiune nu poate fi considerat valabil încheiat.
Mai reţine instanţa că una dintre condiţiile de valabilitate ale obiectului , actului juridic civil este cea de a fi determinat sau determinabil, cerinţă ce este impusă de art.948 pct.3 şi art. 964 Cod civil, precum şi că nevalabilitatea obiectului actului juridic civil este sancţionată cu nulitatea absolută.
În cauză, tribunalul a constatat că redevenţa nu este determinată sau, determinabilă, deoarece ea a fost convenită de către părţi ca fiind echivalentul în lei a unei cantităţi de grâu STAS 813/68/ha anual, preţul fiind stabilit după cotaţia de la Bursa Română de Mărfuri în momentul plăţii.
Or, cum din actele dosarului rezultă că Bursa Română de Mărfuri nu tranzacţionează grâu rezultă că există o imposibilitate obiectivă de stabilire a cuantumului redevenţei şi deci obiectul contractului de concesiune nu este valabil.
Pe de altă parte, nu se poate considera că în lipsa unei cotaţii la Bursa Română de Mărfuri redevenţa ar trebui calculată prin referire la Bursa Internaţională de Tranzacţii Financiare Futures de la Londra sau ar trebui plătită, prin predarea în natură a cantităţii respective de grâu, deoarece voinţa părţilor rezultă clar din cuprinsul contractului de concesiune – redevenţa reprezintă echivalentul în lei a unei cantităţi de grâu STAS 813/68/ha anual după cotaţia de la Bursa Română de Mărfuri în momentul plăţii – şi nu a fost prevăzută nici clauză subsidiară cu privire la acest aspect.
Împotriva acestei sentinţe formulează apel pârâta, în esenţă pentru următoarele motive:
Instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile imperative ale art.978 Cod civil potrivit căruia clauzele contractuale trebuie interpretate în sensul în care ar produce efecte juridice, şi nu în acela în care ar lipsi convenţia de efecte. Mai mult, instanţa de fond a apreciat asupra nevalabilităţii clauzei privind redevenţa, pentru motivul menţionat, deşi această clauză este perfect valabilă, ea doar a devenit îndoielnică ca urmare a lipsei tranzacţionării grâului la Bursa Română de Mărfuri, pe perioada derulării contractului.
În opinia apelantei, este evidentă nerespectarea obligaţiei contractuale ce incumba reclamantei în temeiul relaţiei contractuale perfectate, întrucât, deşi a exploatat terenul cu destinaţie agricolă, fără să achite c/val. corespunzătoare folosinţei, reclamanta, de abia după notificarea rezilierii contractului din partea A.D.S., a găsit de cuviinţă să invoce nulitatea absolută a contractului de concesiune şi să solicite constatarea inexistenţei obligaţiei de plată a redevenţei şi a penalităţilor de întârziere aferente.
Apelanta apreciază că, în cadrul unui contract de cesiune, contract sinalagmatic, cesionarul nu se poate prevala de inexistenţa unei citaţii la Bursa Română de Mărfuri în nerespectarea executării obligaţiei de plată a redevenţei corespunzătoare exploatării terenului proprietate de stat, aceasta dovedind cu certitudine reaua credinţă a acestuia în executarea obligaţiilor contractuale.
În apel părţile nu au administrat alte probe, apelanta depunând doar practică judiciară.
Analizând actele dosarului, Curtea constată că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.4.1 din contractul de concesionare nr.72/16.XI.2000 încheiat de către părţi, redevenţa a fost stabilită ca fiind echivalentul în lei a unei cantităţi de grâu de un anumit STAS, preţul stabilindu-se după cotaţia de la Bursa Română la momentul plăţii.
În opinia instanţei de fond, întrucât Bursa Română de Mărfuri nu tranzacţionează grâu, există o imposibilitate obiectivă de stabilire a cuantumului redevenţei şi, deci, obiectul contractului de cesiune nu este valabil, deşi reţine că una dintre condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil este aceea de a fi determinat sau determinabil.
Interpretarea instanţei de fond este simplistă şi rigidă nefiind raportată şi coroborată cu celelalte dispoziţii legale ce guvernează regulile de interpretare a convenţiilor.
Nu se poate reţine că redevenţa stabilită de către părţi nu este determinată. Astfel, această redevenţă o reprezintă o anumită cantitate de grâu, de un anumit STAS, pentru fiecare hectar de teren, cantitate ce urmează a fi evaluată în lei, în funcţie de cotaţia grâului de la Bursa Română de Mărfuri, preţul astfel stabilit reprezentând redevenţa.
Atunci când părţile au stabilit redevenţa pe care urma să o achite concesionarul, s-au raportat la un obiect bine determinat – preţul grâului, preţ care poate varia de la un an agricol la altul.
Având în vedere faptul că acest contract de concesionare a fost încheiat pe o durată de 49 de ani, deci o perioadă foarte mare de timp, părţile au stabilit un criteriu obiectiv în raport de care să se determine c/val. redevenţei, cotaţia grâului de la Bursa Română de Mărfuri, ştiut fiind fluctuaţiile de preţ ale acestui produs.
Faptul că Bursa Română de Mărfuri nu a tranzacţionat grâu, nu afectează valabilitatea clauzei prev. la art.4.1 din contract, atâta vreme cât referirea la cotaţia bursei nu era singurul element în raport de care preţul să fie stabilit. Chiar şi în această ultimă ipoteză nu se poate afirma că obiectul contractului nu este valabil.
Astfel cum a opinat şi apelanta, conform art.978 Cod civil clauzele contractuale trebuie interpretate în sensul în care ar produce efecte juridice, şi nu în acela în care ar lipsi convenţia de efecte.
Codul comercial recunoaşte valabilitatea unui contract comercial, chiar dacă preţul nu este prevăzut, dacă părţile s-au înţeles să se refere la adevăratul preţ ori la preţul curent (art.61 Cod comercial).
Prin adevăratul preţ se înţelege preţul stabilit prin listele bursei sau prin mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după a celui mai apropiat loc sau după orice fel de probe.
Concluzionând, atâta vreme cât părţile au stabilit, prin contract, elemente cu ajutorul cărora preţul să poată fi determinat, nu putem vorbi de inexistenţa acestuia.
Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art.296 C.pr.civ., Curtea urmează să admită apelul, să schimbe în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii ca nefondată. (R.Z)
