Prin cererea introdusă la această instanţă şi înregistrată la nr. 2291/292 din 13 iunie 2013, reclamantul Municipiul Roşiorii de Vede prin Primar a chemat în judecată pe pârâta S.C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună evacuarea acesteia din spaţiul comercial situat în Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman, în suprafaţă de 87,2 mp şi terenul aferent acestuia, pe care o folosesc în prezent fără drept, obligarea acesteia la plata sumei de 21.194,55 lei daune interese pentru repararea voluntară a prejudiciului prin lipsirea de folosinţa bunului concesionat; cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat că la data de 15 august 2003 a încheiat cu pârâta contractul de cesiune nr. 80 cu privire la spaţiul comercial mai sus arătat, pentru o perioadă de 25 ani . Ulterior, prin hotărârea nr.49/29.04.2011 a Consiliului Local al municipiului Roşiorii de Vede s-a dispus încetarea la data de 1.05.2011 a contractelor de cesiune având ca obiect folosirea unor spaţii comerciale aparţinând domeniului public al municipiului situate în zona respectivă, între care şi cel concesionat de pârâtă, în temeiul art.9 lit.b din contract, respectiv în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului. Hotărârea consiliului local a fost atacată la instanţa de contencios administrativ de către societatea pârâtă, privitor la art.2,3,4,5 iar prin sentinţa nr.1056/21 noiembrie 2011 instanţa a admis în parte acţiunea formulată de aceasta, respingând capătul de cerere referitor la acordarea unui drept de retenţie pentru pârâtă, ulterior sentinţa devenind irevocabilă prin nerecurare. Menţionează reclamantul că pârâta nu a înţeles să conteste şi art.1 referitor la încetarea contractelor de concesiune încheiate între părţi, ci doar articolele mai sus menţionate.
Mai arată reclamantul că, urmare adoptării hotărârii Consiliului Local, societatea era obligată la predarea pe bază de proces verbal a spaţiului ce a făcut obiectul contractului de concesiune, lăsându-l liber de orice sarcini, precum şi de a plăti integral debitul datorat, însă aceasta refuză, aşa încât a chemat-o la conciliere directă, iar în data de 27.03.2013 s-a prezentat administratorul societăţii, care a refuzat predarea spaţiului concesionat, încheindu-se un procesul verbal nr.6927 în acest sens. Hotărârea consiliului, art.1, îşi produce efectele, nefiind suspendată sau anulată prin nici o hotărâre a instanţei de judecată, aşa încât pârâta refuză în mod nejustificat şi deţine în mod abuziv spaţiul comercial , deşi avea obligaţia ca la încetarea concesiuni, să restituie autorităţilor administraţiei publice locale bunurile de retur pe care le deţine în temeiul contractului de concesiune şi să ridice bunurile proprii şi pe cele de preluare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 866, 868, 869, 870, 871 şi urm. art.1430, 1530 Cod civil, art.1 din HCL 49/2011
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 21.194,55 lei reprezentând daune interese, arată reclamantul că este scutit de plata taxei judiciare de timbru conform art.17 din legea 146/1997 actualizată, fiind vorba de o acţiune a unei instituţii publice.
În dovedire, reclamantul a depus la dosar înscrisuri (filele 7 – 20).
În temeiul art. 223 alin.3 Cod procedura civila s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
La data de 27 iunie 2013, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat: admiterea excepţiei lipsei calităţii active a reclamantului Municipiul Roşiorii de Vede, în baza art.32 alin.(1) lit. b) şi art.36 C.p.c.; suspendarea cauzei, în baza art.413 C.p.c. până la soluţionarea dosarului nr.3072/87/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi, în subsidiar, respingerea cererii formulate de reclamant ca netemeinică şi nelegală şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Cu privire la excepţia invocată, arată că reclamantul nu a depus la dosar nici o dovadă care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici extras de carte funciară a acestuia, prin urmare instanţa este sesizată cu o cerere de evacuare dintr-un imobil fără ca reclamantul să facă dovada calităţii de proprietar a acestuia, ci doar calitatea de concedent, care nu poate fi asimilată calităţii de proprietar şi nu justifică titlul de proprietate asupra imobilului respectiv. Printre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, codul de procedură civilă enumără şi existenţa calităţii procesuale care, potrivit art.36 din acest act normativ, rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este dedus judecăţii, dovada acestei calităţi revenind reclamantului, care este obligat să probeze şi calitatea procesuală a pârâtului. Mai mult, instanţa are obligaţia de a verifica din oficiu dacă părţile din proces au calitate procesuală activă sau pasivă, oricare din părţi putând invoca excepţia lipsei calităţii procesuale.
Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea cauzei, arată că a încheiat contractul de concesiune cu reclamantul pentru o perioadă de 25 de ani iar prin hotărârea nr.49 a Consiliului Local Roşiorii de Vede reclamantul şi-a încălcat obligaţiile contractuale, dispunând în mod unilateral încetarea acestuia, încălcând disp. Art.5.3. din contract conform căruia avea dreptul să modifice unilateral clauzele doar din motive excepţionale legate de interesul naţional, înainte fiind obligat la notificarea pârâtei. A formulat acţiune pentru anularea hotărârii nr.49, suspendarea acesteia, obligarea reclamantului la plata despăgubirilor provizorii şi achitarea unui drept d e retenţie pârâtei până la achitarea efectivă şi integrală a despăgubirilor solicitate, care urmau a fi majorate conform unor expertize contabile şi tehnice.
Tribunalul Bucureşti, potrivit legii 554/2004, în mod corect, a dispus suspendarea hotărârii nr.49/29.04.2011, deoarece am arătat şi dovedit în faţa instanţei de fond că aceasta este contrară legii şi contractului de concesiune pe care l-am încheiat, care are putere de lege şi numai pentru motive de interes naţional sau local putând fi reziliat unilateral. Instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor majorate şi nu ne-a învederat să achităm diferenţa de timbraj şi cuantumul acesteia, astfel încât în prezent dosarul se află pe rolul Curţi de Apel Bucureşti, în recurs. Referitor la capătul de cerere privind suspendarea cauzei, pârâta arată că disp. art.413 C.p.c. îşi au aplicabilitatea în cauza de faţă în sensul că nu se poate soluţiona o cerere de evacuare care este întemeiată pe un act administrativ atâta vreme cât acesta constituie obiectul unui alt proces, respectiv anularea acestuia.
În subsidiar, pârâta solicită respingerea cererii principale formulate de reclamant ca netemeinică şi nelegală, întrucât solicitarea de evacuare a sa nu este justificată având în vedere că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale izvorâte din contractul de concesiune, a achitat lunar redevenţa la valoare şi în modul stabilit în contract, a exploatat eficace, în regim de continuitate şi permanenţă, bunul ce face obiectul contractului, neputându-se dispune evacuarea sa cât timp contractul îşi produce pe deplin efectele juridice şi reclamantul încasează lunar redevenţa. În altă ordine de idei, pârâta arată că actul administrativ pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia de evacuare a sa este actul juridic unilateral emis în cadrul activităţi executive a autorităţii publice în calitatea lui de subiecte special investite cu atribuţii de realizare a puteri în stat, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ iar trăsăturile acestui act reprezintă acel ansamblu de însuşiri ce determină includerea lui în categoria actelor juridice şi în mod concomitent le diferenţiază de alte specii de acte juridice aparţinând diferitelor ramuri de drept, elementele esenţiale fiind acele trăsături fără de care manifestarea de voinţă nu se poate constitui ca act juridic. Condiţiile de valabilitate reprezintă acel ansamblu de cerinţe care asigură actelor de drept administrativ producerea integrală şi în mod valabil a efectelor juridice. Caracteristicile specifice actelor administrative reprezintă acele însuşiri care, rezultând din reunirea cumulativă a elementelor esenţiale şi a condiţiilor de valabilitate, diferenţiază aceste acte de alte categorii de acte juridice. Actele administrative fiind emise pe baza şi în executarea legii, nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, dar printr-o lege se poate oricând modifica sau anula un act administrativ, aceste acte fiind supuse regim,ului juridic administrativ, având în acest sens un regim juridic propriu, distinct de al altor acte juridice, regim ce se manifestă cu privire la legalitatea actelor administrative, forţa lor juridică, puterea lor probantă, modul de intrare în vigoare, modul de executare şi de încetare a efectelor juridice. În fine, pârâta arată că hotărârii nr.49 a Consiliului Roşiorii de Vede îi lipsesc elementele mai sus enumerate, astfel că simpla voinţă a reclamantului, lipsită de temei legal, ca şi de interes naţional, urmează să fie anulată de Curtea de Apel Bucureşti, aşa încât până la soluţionarea dosarului mai sus menţionat nu se poate dispune evacuarea sa , contractul de concesiune având putere de lege între părţi.
În speţă – mai arată pârâta – efectele juridice ale actului administrativ sunt ilicite şi au la bază intenţia directă de evacuare a sa din spaţiul concesionat pe 25 de ani, fără ca această evacuare să fi fost justificată şi fără ca în speţă să existe o dovadă a existenţei unui interes naţional în acest sens. Atât intenţia, cât şi efectele urmărite şi produse, trebuie să fie în concordanţă cu legea, întrucât legalitatea constituie o caracteristică esenţială pentru existenţa actului juridic, în special a celui administrativ iar în speţă intenţia autorului actului administrativ atacat nu este în concordanţă cu efectele pe care legea le recunoaşte acestei categorii de acte, dreptul obiectiv determinând conţinutul voinţei interne, stabilind condiţiile în care actul juridic produce efectele scontate.
Atunci când emit acte, organele administraţiei publice trebuie să indice întotdeauna actul normativ superior care constituie temeiul lor legal, în speţă un astfel de temei legal neexistând sau, în condiţiile în care s-ar fi invocat un astfel de temei, acesta ar fi trebuit să fie dovedit.
Prin urmare, solicitarea de evacuare a reclamantului este inadmisibilă, conform admiterii excepţiei prematurităţii acesteia, în lipsa unei despăgubiri juste şi prealabile, aşa cum arată textul legii 219/1998.
În continuare, pârâta arată că încetarea de îndată a efectelor juridice ale contractului de cesiune i-ar crea prejudicii incomensurabile , ea aflându-se în pragul pierderii spaţiului concesionat cât şi în cel al pierderii despăgubirilor la care este îndreptăţită, evacuarea ei din spaţiu având consecinţe grave asupra societăţii prin pagube iminente din cauza investiţilor făcute corespunzător cu perioada concesiunii, lipsirea d e profit realizat anual pe care ar urma să-l obţină în urma activităţii ce urma să o desfăşoare până la împlinirea termenului de 25 de ani, conform contractului; pierderea unui vad comercial bun; perioada de inactivitate până la găsirea unui alt spaţiu asemănător, care ar duce, implicit, la concedierea unor salariaţi, situaţie care ar putea duce la falimentul societăţii, la o executare silită de nedorit, fiind în imposibilitatea de a-şi onora contractele de credit. De asemenea, nu a avut loc despăgubirea justă şi prealabilă, reclamantul urmărind doar evacuarea spaţiului, în mod ilegal şi abuziv.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile legii 219/1998, ale codului de procedură civilă şi ale legii 554/2004, înţelegând să se folosească de proba cu înscrisuri şi de alte probe a căror necesitate ar reieşi din dezbateri, depunând la dosar un set de înscrisuri doveditoare (filele 35 – 45).
La data de 12 iulie 2013 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, ca nefondată, motivat de aspectul că între părţi s-a încheiat un contract de concesiune al căror obiect, potrivit art.3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul acestor contracte, o fac bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale potrivit constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică, astfel că acest contract nu ar fi putut lua fiinţă dacă bunul concesionat nu ar aparţine domeniului public al municipiului Roşiorii de Vede. Faptul că pentru bunul boxe situate în Roşiorii de Vede, aparţinând de asemenea, domeniului public al municipiului Roşiorii de Vede, nu deţine carte funciară nu este o condiţie esenţială a dreptului de proprietate.
În cea ce privire suspendarea cauzei, solicită respingerea acestei cereri, ca nefondată, întrucât faptul că pârâta a introdus la Curtea de Apel Bucureşti cerere de repunere în termenul de recurs nu are nici o legătură cu obiectul prezentei cauze, curtea fiind investită cu reanalizarea HCL 49/2011 iar Judecătoria Roşiorii de Vede cu o cerere de evacuare, pârâta încercând doar să amâne eliberarea spaţiului prin introducerea unei contestaţii în anulare sau alte cereri, cu scopul clar de a tergiversa soluţionarea cauzei.
Referitor la fondul cauzei, consideră cererea pe care a formulat-o ca fiind admisibilă, contractul de cesiune nu mai poate produce efecte juridice din moment ce a încetat prin HCL 49/2011 iar pârâta îşi desfăşoară activitatea în acest spaţiu fără drept, motiv pentru care a fost nevoit să introducă cererea de evacuare. De asemenea, încetarea contractului de cesiune a fost comunicată pârâtei ar faptul că aceasta s-ar putea confrunta cu lipsuri financiare este total nejustificat atâta vreme cât aceasta a avut suficient timp pentru a-şi găsi un alt spaţiu în care să-şi desfăşoare activitatea, reaua credinţă fiind cea care a determinat-o pe pârâtă să refuze eliberarea spaţiului. Legalitatea HCL 49/2011 şi faptul că îndeplineşte anumite criterii impuse, sunt aspecte care au fost analizate de Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiorii de Vede neputând analiza aceste aspecte.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că acţiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În fapt, din înscrisurile de le filele 7-11, instanţa reţine că între părţi, la data de 15 august 2003, a intervenit contractul de concesiune nr. 80/15.08.2013, prin care reclamanta a concesionat spaţiul comercial situat în Roşiorii de Vede, în suprafaţă de 87,2 mp. şi a terenul aferent, aflat în domeniul public al reclamantei, în favoarea pârâtei pe o perioadă de 25 de ani începând, cu data de 15 august 2003.
Prin Hotărârea nr. 49/29.04.2011, Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede, la art. 1 a constatat , în temeiul art. 9 lit. b din contracte, încetarea la data de 01.05.2011 a mai multor contracte de concesiune, inclusiv contractul de concesiune nr. 80/15.08.2013.
Totodată, ca urmare a dispoziţiilor art. 1 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011, articolele 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 din Hotărâre au prevăzut condiţiile de aplicare şi executare a prevederilor art. 1.
Prin sentinţa civilă nr.1056 din 21.11.2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr.3072/87/2011 rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus anularea art. 2, 3, 4, şi 5 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede ca fiind nelegale şi s-a respins ca nedovedit capătul de cerere referitor la obligarea mun. Roşiorii de Vede la plata despăgubirilor.
Instanţa reţine că art. 1, 6 şi 7 din din Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede nu au fost anulate.
În drept,
I. Cu privire la excepţia de nelegalitate Hotărârii nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 554/2004 legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
Conform art. 4 alin. 3 din Legea 554/2004 în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Instanţa reţine că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea 554/2004 actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Actul administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, formulate în abstract, şi sunt destinate unui număr nedeterminat de persoane.
Actul administrativ individual este manifestarea de voinţă care produce efecte juridice cu privire la persoane determinate, sau, într-o formulă mai explicită, care creează, modifică sau desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina unor persoane dinainte determinate.
În aceste condiţii, instanţa reţine că Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede produce efecte juridice cu privire la persoane determinate – părţile din contractele de concesiune menţionate, astfel încât reprezintă un act administrativ cu caracter individual, care poate fi suspus controlului instanţei prin intermediul excepţiei de nelegalitate în condiţiile art. 4 din Legea 554/2004.
Excepţia nelegalităţii actului administrativ invocată în temeiul art. 4 din Legea 554/2001 de către instanţă nu este o veritabilă excepţie procesuală ci doar o modalitate specifică de cercetare pe cale incidentală a legalităţii unui act administrativ individual de care depinde soluţionarea cauzei.
În cazul în care instanţa admite excepţia de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, aşa cum prevede art. 4 alin. 3 din Legea 554/2004.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că admiterea excepției de nelegalitate nu afectează validitatea actului, ci actul declarat nelegal devine inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat, rămânând inoperant în cadrul litigiului respectiv. (Decizia nr. 1080 din 28 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect excepția de nelegalitate a unui act administrativ)
Potrivit art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, legea aplicabilă litigiului având în vedere data încheierii contractului încheiat între părţi, contractele de concesiune încetează în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului.
De asemenea, potrivit art. 9 alin. 1 lit. b din contractul de concesiune nr. 80/15.08.2013, părţile au stabilit că poate înceta contractul dintre ele în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului.
Având în vedere aceste dispoziţii, instanţa consideră că dispoziţiile legale şi convenţionale enunţate, instituie o excepţie de principiile irevocabilităţii şi forţei obligatorii a contractelor, excepţie justificată tocmai de natura şi specificul contractului de concesiune.
Astfel, s-a recunoscut posibilitatea concedentului, ca în cazul în care interesul naţional sau local o impune, să dispună denunţarea unilaterală a contractului de concesiune, însă această denunţare unilaterală este condiţionată de plata către concesionar a unei despăgubiri juste şi prealabile.
Aşadar, legalitatea şi efectele juridice ale denunţării unilaterale a contractului de concesiune sunt subordonate plăţii către concesionar, înainte ca denunţarea să aibă loc, a unei juste despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin încetarea prematură a contractului.
Rezumând, instanţa reţine că pentru ca denunţarea unilaterală a contractului de concesiune să fie una legală şi să producă efecte juridice, concedentul trebuia să îi achite în prealabil concesionarului o despăgubire justă, plată ce trebuia să aibă loc înainte de efectuarea denunţării unilaterale prin art. 1 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede.
În aceste condiţii, instanţa constată că art. 1 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede este nelegal întrucât denunţarea unilaterală a contractului de concesiune nr. 80/15.08.2013 s-a efectuat cu încălcarea flagrantă a art. 9 alin. 1 lit. b din contract şi a art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, în sensul că denunţarea a avut loc în lipsa plăţii către concesionar a unei juste şi prealabile despăgubiri.
Având în vedere că articolele 2-7 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011 reprezintă doar consecinţele fireşti ale dispoziţiei de la art. 1, instanţa consideră că şi acestea sunt nelegale, majoritatea acestora fiind deja anulate prin sentinţa civilă nr.1056 din 21.11.2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr.3072/87/2011 rămasă definitivă şi irevocabilă.
Dreptul la despăgubirea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b din contract şi a art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, este total diferit de un eventual drept la despăgubiri izvorât din faptul efectuării de către concesionar a unor lucrări de modernizare a spaţiilor comerciale primite în concesiune, despăgubiri la care se referă art. 5 din Hotărârea nr. 49/29.04.2011.
Instanţa reţine că despăgubirea justă şi prealabilă la care se referă art. 9 alin. 1 lit. b din contract şi a art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, este recunoscută în favoarea concesionarului tocmai pentru a se asigura repararea prejudiciului evident suferit de către acesta prin încetarea contractului înainte de termenul stabilit (25 de ani).
Aşadar, dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire pe care îl are concesionarul împotriva concedentului, reprezintă o încercare de restabilire a echilibrului contractual dintre părţi şi de atenuare a efectelor negative a excepţiei de la principiile irevocabilităţii şi forţei obligatorii a contractelor, excepţie incidentă în materia contractelor de concesiune.
Totodată, dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire pe care îl are concesionarul împotriva concedentului, reprezintă în aceeaşi măsură şi o garanţie recunoscută concesionarului împotriva unei eventuale denunţări unilaterale abuzive provenită din partea concedentului.
Faptul că prin sentinţa civilă nr.1056 din 21.11.2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr.3072/87/2011 rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a respins ca nedovedit capătul de cerere referitor la obligarea mun. Roşiorii de Vede la plata despăgubirilor, nu înseamnă că reclamanta a fost scutită de obligaţia prevăzută art. 9 alin. 1 lit. b din contract şi a art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998, întrucât plata către concesionar a unei despăgubiri juste şi prealabile este o condiţie de legalitate şi eficacitate a denunţării unilaterale a contractului de concesiune.
În aceste condiţii, instanţa constată că Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede prin care s-a denunţat unilateral contractul de concesiune, este nelegală întrucât a fost dispusă cu încălcarea flagrantă a art. 9 alin. 1 lit. b din contract şi a art. 35 alin. 1 lit. b din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, în sensul că denunţarea a avut loc în lipsa plăţii către concesionar a unei juste şi prealabile despăgubiri.
În consecinţă, instanţa urmează să admită excepţia de nelegalitate invocată din oficiu şi va soluţiona cauza, fără a ţine seama de Hotărârea nr. 49/29.04.2011 a Consiliului Local al Municipiului Roşiorii de Vede a cărui nelegalitate a fost constatată.
II. Cu privire la cererea de evacuare şi celelalte cereri accesorii
Potrivit art. 11 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor, contractul de concesiune este contractul prin care o persoană, denumită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun în schimbul unei redevenţe.
Potrivit art. 969 alin. 1 Cod Civil (în vigoare la data încheierii contractului), convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Având în vedere soluţia dată excepţiei de nelegalitate, instanţa reţine că nu există nicio dovadă a încetării contractului de concesiune nr. 80/15.08.2013 încheiat între părţi, astfel încât acesta produce efecte juridice şi în prezent în condiţiile stabilite prin clauzele contractuale.
Aşa fiind, instanţa consideră că reclamanta nu a dovedit nici un motiv pentru care pârâta să fie evacuată din imobilul pe care în exploatează în temeiul contractului de concesiune şi nici pentru obligarea acesteia la plata sumei de 21.194,55 lei.
Instanţa consideră ca fiind neîntemeiată cererea formulată de către reclamantă de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 453 Cod procedură civilă.
De asemenea, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către pârâtă de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada niciunei cheltuieli efectuate cu ocazia judecării cauzei.
