În situaţia în care între părţi nu există un raport juridic în conţinutul căruia să intre obligaţia pârâtului de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său şi nici nu există un text legal care să impună pârâtului o asemenea obligaţie, acesta nu poate fi obligat la încheierea contractului de concesiune.
Art. 1131, 1132-1133 C.civ., art. 40 alin. 2 şi art. 41 din Legea nr. 50/1991.
Curtea are in vedere ca obiectul judecatii nu l-a constituit obligarea paratului la plata taxei de concesiune sau obligarea paratului la plata unei contravalori a folosintei terenului aferent apartamentului proprietatea sa, ci obligarea acestuia la incheierea contractului de concesiune, situatie in raport de care trebuia, pentru a fi admisa cererea, a se stabili existenta unei obligatii a paratului de a incheia un asemenea contract de concesiune.
Or, între părţi nu exista un raport juridic în conţinutul căruia să intre obligaţia pârâtului de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său si nici nu exista un text legal care sa impuna paratului o asemenea obligatie.
In ce priveste dispoziţiile legale invocate de recurentul reclamant ca temei al acţiunii sale, anume art. 40 alin. 2 şi art. 41 din Legea nr. 50/1991, Curtea constata ca textele menţionate nu se referă la obligatia de a incheia un contract de concesiune sau la transmiterea obligaţiei de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, fiind o aplicare a principiului accesorium sequitur principale, dreptul de concesiune aparand ca drept accesoriu fata de dreptul de proprietate asupra apartamentului.
Însă aceste texte nu reglementeaza si o transmitere a obligaţiei de plată a taxei de concesiune sau a obligatiei de incheiere a contractului de concesiune. Or, in conditiile Codului civil transmiterea unui drept care intră în conţinutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar şi transmiterea obligaţiei corelative.
Pe de alta parte, potrivit regulilor dreptului comun, obligaţia nu poate fi opusa decat celui care s-a obligat, potrivit principiului relativitatii obligatiilor. Iar transmiterea obligaţiile civile se face numai prin delegaţie sau novaţie prin schimbare de debitor, acte juridice care presupun în mod obligatoriu acordul de voinţă al noului debitor, conform dispozitiilor art. 1131, 1132-1133 C.civ..
În cauză, raportul juridic obligaţional în conţinutul căruia a intrat obligaţia de plată a unei taxe denumite de părţi de concesiune cu privire la terenul pe care se află blocul K4 s-a născut între X şi Y. La momentul vanzarii de catre Y catre parat a apartamentului nu s-a operat insa si o transmitere a acestei obligaţii către pârâtul din prezenta cauză prin încheierea unei delegaţii sau novaţii cu schimbarea de debitor.
Curtea constata corecta analiza tribunalului si atunci cand arata ca obligaţia de plată a taxei de concesiune s-ar transmite odată cu cea de a dreptului de proprietate asupra apartamentului, doar dacă această obligaţie ar fi o obligaţie scriptae in rem sau propter rem, insa, în cauză, obligaţia de plată a taxei de concesiune nu prezintă caracteristicile unor asemenea obligatii.
Curtea nu neaga ca ar putea fi analizata raspunderea paratului cu despagubiri catre reclamant pentru folosinta terenului aferent apartamentului sau, insa aceste despagubiri nu ar reprezenta o taxa de concesiune- concesiune care presupune relatii contractuale – si nu s-ar putea datora in baza raspunderii contractuale, ci pe taram extracontractual. Cum in cauza insa nu s-a dedus judecatii o pretentie de asemenea natura – anume de obligare a paratului la plata de despagubiri pentru folosinta terenului, ci s-a solicitat direct obligarea acestuia la incheierea unui contract de concesiune, Curtea nu poate constata decat ca nu exista o obligatie ex lege sau de alta natura a paratului de a incheia cu reclamantul contractul de concesiune a carei incheiere se solicita in cauza.
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 460 R din 26.04.2011
2
