Invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor art. 998 şi 999 din Codul civil, nu poate imprima caracter civil acţiunii exercitate de persoana vătămată în contra asigurătorului, atâta vreme cât această acţiune, îşi are temeiul în contractul de asigurare.
Invocarea răspunderii civile delictuale a terţului, în baza dispoziţiilor art. 998 şi 999 din Codul civil, nu poate imprima caracter civil acţiunii exercitate de persoana vătămată în contra asigurătorului, atâta vreme cât această acţiune, îşi are temeiul în contractul de asigurare.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. com., de cont. adm. şi fisc., sent. nr. 4219/13 noiembrie 2008, prin regulatorul de competenţă din dosarul nr. 1940/33/2008 al Curţii de Apel Cluj stabilindu-se la data de 23.12.2008 competenţa în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s.com.)
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial sub nr. 614/112/2008 din 27.03.2008 la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, reclamanţii AV şi AC au chemat în judecată pe pârâta SC Asigurarea Reasigurarea ARDAF SA solicitând instanţei să o oblige pe aceasta la plata către reclamanta AV a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata către reclamantul AC a sumei de 200 lei, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa comercială nr. 725/2008 din 19.09.2008, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, admiţând excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
În considerentele sentinţei comerciale menţionate se reţine că revine Judecătoriei Bistriţa competenţa de soluţionare, prin prisma disp. art. l alin. l rap. la art. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 2 alin. l lit. b C.pr.civ, apreciindu-se că cererea în despăgubiri formulată de victimele unui accident de circulaţie, chiar îndreptată direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto în temeiul dispoziţiilor din Legea nr. 136/l995 rep., privind asigurările şi reasigurările din România, este un litigiu de natură civilă ce se fundamentează pe săvârşirea unui fapt ilicit, respectiv producerea unui accident de circulaţie din culpa asiguratului de răspundere civilă auto.
Un astfel de litigiu a cărui valoare este sub 5 miliarde lei vechi, nu poate avea decât natura civilă şi se judecă de către judecătorie în primă instanţă, potrivit disp. art. l alin. l C.pr.civ.
Se mai subliniază că, de altfel, chiar reclamanţii şi-au intitulat cererea ca fiind o „acţiune civilă” şi în drept au invocat prev. art. 998 şi urm. C.pr.civ, rap. la art. disp. Legii nr. 136/1995 rep.
Se apreciază că doar litigiile dintre asigurat şi asigurator ar putea fi de natură comercială atunci când litigiul izvorăşte din raporturile de asigurare, însă litigiul între terţul vătămat şi asigurator îşi are fundamentul în faptul ilicit chiar dacă pârâtul este asiguratorul de răspundere civilă auto şi care poate să plătească despăgubiri direct persoanelor vătămate, în condiţiile legii.
Urmare a declinării, cauza s-a înregistrat la Judecătoria Bistriţa sub nr. de mai sus, iar la termenul de judecată din data de 06.11.2008, instanţa a invocat din oficiu necompetenţa materială a acestei instanţe în soluţionarea cauzei şi constatarea ivirii unui conflict negativ de competenţă.
Toate părţile litigante prezente în faţa instanţei prin mandatarii lor au apreciat că natura acţiunii introductive este civilă, iar în privinţa cererii de chemare în garanţie întemeiată pe dreptul de regres al asigurătorului în condiţiile art. 58 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 136/1995, chiar dacă aceasta are, în lumina Deciziei nr. XXIII din 19.03.2007 a Î.C.C.J., caracter comercial, potrivit prev. art. 17 C.pr.civ., operează prorogarea de competenţă, în speţă, în favoarea Judecătoriei Bistriţa, competentă a soluţiona acţiunea principală.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma excepţiei invocate, instanţa reţine următoarele:
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea atât pe prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 998, 999 Cod civil), dar şi pe prevederile Legii nr. 136/1995 (art. 50, 54), invocând obligaţia asigurătorului de răspundere civilă de a plăti dezdăunări şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În atare condiţii, limitele cadrului procesual au fost statornicite de reclamanţi, care au înţeles să cheme în judecată societatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru a obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier provocat de asiguratul acesteia, optând între această variantă şi cea potrivit cu care se putea îndrepta direct împotriva persoanei culpabile (în speţă moştenitorii acesteia). În această din urmă ipoteză, incontestabil, acţiunea întemeiată pe prevederile art. 998, 999 C.civ., are natură civilă, având drept scop antrenarea răspunderii civile a persoanei vinovate de săvârşirea faptei delictuale, în mod direct.
Cum însă reclamanţii au înţeles să se prevaleze de raporturile juridice generate de încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru daunele produse prin accidente de circulaţie, instanţa urmează a aprecia în ce măsură aceste raporturi sunt guvernate de prevederile codului civil, respectiv ale codului comercial.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 17 din Codul comercial, sunt considerate ca fapte de comerţ “asigurările, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii”, iar, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 1 din acelaşi cod, “asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe asigurător”.
Desigur, statuările Deciziei nr. XXIII mai sus invocată, vizează în exclusivitate acţiunea în regres exercitată de asigurător ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului, decizie în considerentele căreia se apreciază că, în raport cu prevederile art. 56 din Codul comercial, potrivit cărora “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”, se impune ca o astfel de acţiune să fie supusă legii comerciale, cu privire la toţi contractanţii, deoarece asigurarea ce a fost încheiată constituie faptă de comerţ în ceea ce îl priveşte pe asigurător.
În speţă, acţiunea reclamanţilor îndreptată împotriva asigurătorului, aşa cum a fost formulată, derivă din contractul de asigurare de răspundere obligatorie, contract care, chiar dacă instituie drept cauză generatoare a obligaţiei asigurătorului de plată a despăgubirilor, săvârşirea unei fapte delictuale, nu dobândeşte natură civilă, fiind supus prevederilor art. 3 pct. 17 din Codul comercial, anterior citate.
În atare condiţii, sub aspectul competenţei de soluţionare a cauzei sunt incidente prevederile art. 893 C.comercial, potrivit cu care, „chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale”.
Aşadar, litigiul dedus judecăţii are natură comercială, astfel încât, competenţa de soluţionare urmează regulile statornicite de art. 1pct. 1 şi 2 pct. 1 lit.a C.pr.civ. Conform criteriului valoric reglementat de aceste texte de lege, judecătoria este competentă a soluţiona procesele şi cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare mai mică de 100.000 lei, peste această valoare, competenţa de soluţionare revenind tribunalului.
Ţinând seama de aceste considerente, instanţa apreciază că soluţionarea acţiunii formulate de reclamanţi este de competenţa materială a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, motiv pentru care, în baza art. 158 C.pr.civ., se va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
În baza art. 20 pct. 2 C.pr.civ. se va constata ivirea conflictului negativ de competenţă, astfel încât, în baza art. 21 C.pr.civ., va dispune suspendarea din oficiu a oricărei alte proceduri şi înaintarea dosarului Curţii de Apel Cluj, în drept să hotărască asupra conflictului, potrivit art. 22 alin. 2 C.pr.civ.
