Inexistenta unui conflict negativ de competentă între sectiile civile ale tribunalului.


Normele legale din Codul de procedură civilă de la 1865 care reglementează competenţa materială – singura instituţie aplicabilă întrucât se dispută natura litigiului – se referă la instanţă, iar nu la secţii/complete specializate ale instanţei, ceea ce a determinat ca, în majoritate, practica judiciară şi doctrina să aprecieze că nu poate exista un conflict de competenţă propriu-zis între secţiile şi completele specializate ale aceleiaşi instanţe.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr.1359/2008 a arătat că ”În lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe, ci este vorba de o împărţire administrativă, care diferă uneori chiar între instanţe de acelaşi nivel”, iar prin Decizia nr.347/26.01.2011 a arătat că, faţă de dispoziţiile art.20 pct.2 Cod procedură civilă ”În stabilirea competenţei după materie se au în vedere instanţele, organizarea internă a fiecărei instanţe prin împărţirea în secţii specializate neconducând la apariţia unor noi instanţe, respectiv a secţiilor care funcţionează în cadrul unei instanţe. În aceste condiţii, conflictul negativ de competenţă apare numai dacă două instanţe, prin hotărâri irevocabile, se declară necompetente de a judeca aceeaşi cauză, iar nu în cazul în care două secţii ale aceleiaşi instanţe, prin încheieri, s-au declarat necompetente”.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr.1359/2008 a arătat că ”În lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe, ci este vorba de o împărţire administrativă, care diferă uneori chiar între instanţe de acelaşi nivel”, iar prin Decizia nr.347/26.01.2011 a arătat că, faţă de dispoziţiile art.20 pct.2 Cod procedură civilă ”În stabilirea competenţei după materie se au în vedere instanţele, organizarea internă a fiecărei instanţe prin împărţirea în secţii specializate neconducând la apariţia unor noi instanţe, respectiv a secţiilor care funcţionează în cadrul unei instanţe. În aceste condiţii, conflictul negativ de competenţă apare numai dacă două instanţe, prin hotărâri irevocabile, se declară necompetente de a judeca aceeaşi cauză, iar nu în cazul în care două secţii ale aceleiaşi instanţe, prin încheieri, s-au declarat necompetente”.

Art.158 ?i 159 din Codul de procedură civilă

Decizia ICCJ nr.1359/2008

Decizia ICCJ nr.347/26.01.2011

Prin încheierea nr.4793/26.02.2015 Judecătoria Constanţa, în temeiul art.3731 alin.4 pct.3 din Codul de procedură civilă de la 1865, a respins ca nefondată cererea de încuviinţare a executării silite formulată de B.E.J. […] pentru creditoarea S.C. […] S.A. reţinând că, în cauză, creanţa invocată de creditor nu este una certă în sensul art.379 alin.3 şi 4 Cod procedură civilă de la 1865.

Împotriva acestei încheieri creditoarea a declarat recurs, înregistrat pe rolul Secţiei a II-a civilă a Tribunalului Constanţa.

Prin Încheierea nr.224/2.09.2015 s-a constatat necompetenţa funcţională a acestei secţii şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Secţiei I civilă a Tribunalului Constanţa.

În motivare, prima secţie investită a arătat că litigiul presupune aprecierea asupra caracterului de datorie comună astfel că, dacă Secţia I civilă a Tribunalului Constanţa poate primi cererea de încuviinţare a executării silite împotriva celuilalt soţ atunci aceasta rămâne competentă deoarece rezolvarea litigiului presupune aplicarea normelor ce guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi, în timp ce calitatea de profesionist a creditorului rămâne nerelevantă.

Astfel investită, secţia I civilă a invocat, la rândul său, excepţia necompetenţei funcţionale de soluţionare a recursului, excepţie soluţionată prin Încheierea nr.287 din 20 octombrie 2015, prin care s-a constatat necompetenţa funcţională a Secţiei I Civilă şi s-a declinat cauza în favoarea Secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Constanţa. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat cauza la Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi litigii de muncă, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Motivând soluţia astfel pronunţată, Secţia I civilă a Tribunalului Constanţa a reţinut că s-a solicitat încuviinţarea executării silite în cadrul dosarului de executare constituit în anul 2011 şi împotriva numitului […], în calitate de soţ al debitoarei […], faţă de care începuse executarea silită anterior intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă, astfel că s-a apreciat a fi incidente dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865, în ceea ce priveşte analiza condiţiilor de încuviinţare a executării silite.

S-a mai arătat că normele legale sub imperiul cărora se desfăşoară executarea silită în această cauză reglementează o procedură necontencioasă, care nu impun stabilirea unui drept potrivnic, instanţa verificând numai din punct de vedere formal îndeplinirea condiţiilor pentru încuviinţarea cererii.

De asemenea, s-a arătat că titlul executoriu invocat, contractul de leasing financiar, este un contract încheiat cu un profesionist, în exercitarea activităţii sale obişnuite, astfel că şi litigiile privind executarea sa sunt de competenţa secţiei specializate, dacă aceasta există, în cadrul instanţei.

Considerând că aparţine Secţiei a II-a civilă competenţa de soluţionare a recursului îndreptat împotriva încheierii de respingere a încuviinţării executării silite a unui titlu emis în materie comercială, în temeiul disp. art.136 alin.1 şi 2 C.pr.civ. în vigoare s-a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, cu consecinţa înaintării cauzei la Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Primind cauza, Curtea de Apel Constanţa a verificat dacă este competentă să soluţioneze conflictul negativ ivit între secţiile civile ale Tribunalului Constanţa şi a reţinut următoarele:

Cererea înregistrată la Judecătoria Constanţa are ca obiect încuviinţarea executării silite a unui alt debitor în dosarul de executare înregistrat sub nr.1638/2011 la B.E.J. […], respectiv continuarea executării silite pornite în baza titlului executoriu constând în contractul de leasing financiar nr.[…]/20.06.2008, prin executarea bunurilor sau veniturilor aparţinând  soţului debitoarei împotriva căreia s-a început executarea în dosarul menţionat.

Având în vedere aceste date, atât Judecătoria Constanţa cât şi Tribunalul Constanţa au procedat la verificarea cererii formulate în raport de normele legale care reglementează procedura încuviinţării executării silite prevăzute în Codul de procedură civilă de la 1865, apreciind asupra legalităţii şi temeiniciei cererii formulate în raport de dispoziţiile art.3731 alin.4 pct.3 şi art.379 alin.3 şi 4 din acest cod.

Procedura de judecată aplicabilă fondului litigiului este reglementată de Codul de procedură civilă de la 1865 astfel că, faţă de dispoziţiile art.24 şi art.25 alin.1 din noul Cod de procedură civilă (2013) care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură civilă şi care dispun că legea nouă de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar procesele în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, Curtea constată că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art.136 alin.1 şi 2 din noul Cod de procedură civilă conflictului negativ de competenţă ivit între secţiile civile ale Tribunalului Constanţa, astfel cum a reţinut Secţia I Civilă a Tribunalului Constanţa.

Rezultă din cele sus menţionate că sesizarea în această cauză a Curţii de Apel Constanţa pentru pronunţarea unui regulator de competenţă, în temeiul art.136 alin.1 şi 2 din Codul de procedură civilă, este greşită, norma nefiind aplicabilă.

Excluzând dispoziţiile noului Cod de procedură civilă în analizarea chestiunii disputate în cauză, Curtea a verificat dacă este competentă să soluţioneze conflictul de competenţă ivit între secţiile specializate ale Tribunalului Constanţa, în raport de dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Acest cod, în art.158 stabileşte obligaţia ”instanţei de judecată” de a pune în discuţie competenţa sa şi de a stabili ”instanţa competentă”, respectiv soluţia în cazul în care ”instanţa se declară necompetentă”, iar în art.159 alin.1 pct.2 arată când este încălcată competenţa materială, respectiv atunci ”când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad”; de asemenea, în art.20 pct.2 dispune că există conflict negativ de competenţă ”când două sau mai multe instanţe s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină”. Aşadar, normele legale din acest cod care reglementează competenţa materială – singura instituţie aplicabilă întrucât se dispută natura litigiului – se referă la instanţă, iar nu la secţii/complete specializate ale instanţei, ceea ce a determinat ca, în majoritate, practica judiciară şi doctrina să aprecieze că nu poate exista un conflict de competenţă propriu-zis între secţiile şi completele specializate ale aceleiaşi instanţe.

Prin urmare, nefiind în prezenţa unui conflict negativ de competenţă, astfel cum este reglementat de Codul de procedură civilă (1865) şi constatând că este numai o chestiune de împărţire administrativă a cauzelor, Curtea de Apel Constanţa reţine că nu este competentă să soluţioneze conflictul creat prin declinarea reciprocă de competenţă între cele două secţii civile ale Tribunalului Constanţa, motiv pentru care, pentru a nu se ajunge la o întrerupere a cursului judecăţii, dispune înaintarea dosarului către Preşedintele Tribunalului Constanţa pentru soluţionarea conflictului.