În doctrină şi practică au fost exprimate diferite opinii cu privire la posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor OG nr.5/2001 şi ale OUG nr.119/2007 în faţa instanţelor private, argumentele fiind perfect valabile şi pentru procedura ordonanţei de plată reglementată de dispoziţiile noului cod de procedură civilă, iar concluzia autorilor a fost aceea că procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat, decât dacă ar avea loc o modificare a legislaţiei în acest sens, modificare care să dea satisfacţie principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului.
În doctrină şi practică au fost exprimate diferite opinii cu privire la posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor OG nr.5/2001 şi ale OUG nr.119/2007 în faţa instanţelor private, argumentele fiind perfect valabile şi pentru procedura ordonanţei de plată reglementată de dispoziţiile noului cod de procedură civilă, iar concluzia autorilor a fost aceea că procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat, decât dacă ar avea loc o modificare a legislaţiei în acest sens, modificare care să dea satisfacţie principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, procedura specială a ordonanţei de plată nu poate fi utilizată în faţa unei instanţe arbitrale, fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, astfel cum se prevede la art.1.015 Cod procedură civilă.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, procedura specială a ordonanţei de plată nu poate fi utilizată în faţa unei instanţe arbitrale, fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, astfel cum se prevede la art.1.015 Cod procedură civilă.
Definitoriu pentru a decide în favoarea incompatibilităţii între procedura ordonanţei de plată şi jurisdicţia arbitrajului este faptul că împotriva ordonanţei de plată se poate formula cerere în anulare, pentru motivele expres prevăzute de art.1.023 alin.3 Cod procedură civilă (nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi cauze de stingere a obligaţiei, ulterioare emiterii ordonanţei de plată) cerere care se soluţionează conform art.1.023 alin.4 Cod procedură civilă de către „instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din 2 judecători”, în timp ce hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru motivele strict şi limitativ enumerate la art.608 Cod procedură civilă, instanţa competentă fiind, potrivit art.610, curtea de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Titlul IX din Codul de procedură civilă
(art.1013 – 1024 Cod procedură civilă)
Prin cererea înregistrată sub nr.7420/118/2014 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta […] a formulat, în temeiul art. 1023 alin.3 NCPC, în contradictoriu cu pârâta […], cerere în anulare a Sentinţei civile nr.2169/CA/2014 reprezentând ordonanţă de plată prin care i se ordonă reclamantei să plătească suma de 587.813,05 lei, solicitând anularea sentinţei civile şi, în temeiul art.1023 alin.5, suspendarea executării acestei ordonanţe până la soluţionarea cererii în anulare.
În motivarea cererii, reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, precizând că ordonanţa de plată a fost admisă cu încălcarea prevederilor legale privind calitatea procesual activă a părţilor – acţiunea fiind promovată de către o persoană fără calitate procesual activă, şi anume […] Sucursala Constanţa, în condiţiile în care contractul nr. 3973/2013 (contractul în baza căruia s-au solicitat dobânzile) este perfectat între […] BV cu sediul în Rotterdam Olanda.
A invocat, de asemenea, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, menţionând că sentinţa civilă atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor generale privind competenţa materială a Tribunalului Constanţa, în contextul în care, prin contractul nr.3973/2013, părţile au stabilit că litigiile se vor soluţiona pe cale arbitrajului de către Camera de Comerţ Industrie şi Navigaţie.
A arătat că, în speţă, operează excepţia de necompetenţă materială a instanţei deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art.20 din contractul nr.3973/01.02.2013, având ca obiect executarea lucrărilor aferente obiectivului de investiţii „Prelungirea digului de larg al portului Constanţa” şi care a ocazionat litigiul dintre ele (dobânzi pretinse restante), toate litigiile decurgând din executarea acestui contract sunt de competenţa Comisiei de Soluţionare a Disputelor (CSD) şi Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie. Prin urmare, în mod expres şi mutual părţile au convenit asupra inserării clauzei compromisorii în contractul lor, fapt care în mod obligatoriu antrenează necompetenţa materială a instanţei de drept comun în soluţionarea litigiului, unica instanţă competentă fiind cea arbitrală.
Norma din art.550 NCPC apare ca derogatorie de la dreptul comun numai în ceea ce priveşte competenţa de atribuţiune sau materială a instanţei, deoarece aceasta este cea în care criteriul de stabilire a competenţei este valoarea obiectului. Ea nu este însă imperativă, respectiv soluţionarea cererilor vizate de ea nu este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti şi, in principiu, ele pot fi soluţionate pe calea arbitrajului. Aceasta întrucât, potrivit art.550 Cod procedură civilă, în caz de îndoială clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă, deci nu procedura este elementul esenţial pentru instituirea unei competenţe generale exclusive a instanţelor judecătoreşti ci obiectul litigiului. Or, cererile formulate în procedura somaţiei de plată nu au un obiect şi o cauză diferite de acţiunea în pretenţii de drept comun (în cazul în speţă dobânzi), în care clauza compromisorie este indiscutabil admisibilă, ci doar sunt soluţionate după procedura specială prevăzută de art.1019 NCPC, care prevede chiar posibilitatea realizării unei tranzacţii în cadrul acestei proceduri. Rezultă, deci, că în cazul în care între părţi există o clauză compromisorie competenţa de soluţionare a cererii revine instanţei arbitrale, conform art.550 Cod procedură civilă, iar cererea în somaţie de plată adresată instanţei în acest caz este inadmisibilă. În concluzie, acest litigiu, în prezenţa clauzei compromisorii, este de competenţa instanţei arbitrale, cu atât mai mult cu cât prin convenţia arbitrală nu au fost vizate doar anumite litigii ce se vor naşte din contractul părţilor „litigiile de orice fel decurgând din executarea prezentului contract”.
A mai susţinut că din apărările formulate de creditoarea […] reiese că aceasta nu contestă nici existenţa clauzei compromisorii (art.20 din Contract) şi nici faptul că părţile au convenit să supună instanţei de arbitraj instituţionalizate toate litigiile decurgând din executarea Contractului; nu invocă nulitatea acestei clauze compromisorii sau inoperarea acesteia din vreun motiv justificat; cu alte cuvinte, creditoarea este de acord că operează excepţia de arbitraj şi, practic, prorogarea legală de competenţă (art.554 NCPC) dinspre instanţa de judecată spre instanţa arbitrală; cu toate acestea, creditoarea susţine că natura specială a procedurii ordonanţei de plată face imposibilă soluţionarea de către instanţa arbitrală, caz în care este necesar a reopera o prorogare inversă de competenţă (neprevăzută de vreun text de lege) dinspre instanţa arbitrală spre instanţa de judecată; creditoarea invocă o serie de argumente, nefondate în opinia reclamantei. Raportat la această argumentaţie eronat utilizată de creditoare, pentru soluţionarea corespunzătoare a excepţiei de necompetenţă, trebuie analizate următoare aspecte: 1) instituţia arbitrajului din perspectiva compatibilităţii cu procedurile speciale; 2) natura juridică şi întinderea clauzei compromisorii; 3) condiţiile prorogării legale de competenţă.
În drept, a invocat disp. 1019 si urm. NCPC, precum şi dispoziţiile legale la care s-a făcut referire în cererea în anulare.
Prin întâmpinare, pârâta creditoare […] Rotterdam – Sucursala Constanţa a solicitat respingerea cererii în anulare, menţinerea Sentinţei civile nr. 2169/CA/25.09.2014 pronunţate de Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal, obligarea […] la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
A arătat că prin cererea în anulare formulată împotriva ordonanţei de plată, […] a invocat pe de o parte, o excepţie nouă, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a sucursalei, iar pe de altă parte, a criticat modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa. Cele două critici formulate de către […] nu se subsumează dispoziţiilor cu caracter imperativ conţinute de art.1023 alin.(3) Cod procedură civilă şi, în consecinţă, din această perspectivă, cererea în anulare apare ca fiind inadmisibilă. Astfel fiind, art.1023 alin.(3) Cod procedură civilă reglementează cu caracter imperativ criticile ce pot fi formulate printr-o cerere în anulare îndreptată împotriva unei ordonanţe de plată. În concret, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus-citate, printr-o cerere în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de Titlul IX – „Procedură ordonanţei de plată” sau cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.
Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera faptul că procedură ordonanţei de plată este o procedură specială, accelerată şi abreviată pentru obţinerea unui titlu executoriu fiind în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Date fiind caracteristicile mai sus evocate, prin norme imperative sunt reglementate domeniul de aplicare al procedurii, competenţa instanţelor, procedura de judecată, durata acesteia şi, nu în ultimul rând, calea specifică de atac. Normele care reglementează procedură ordonanţei de plată nu sunt susceptibile, în opinia pârâtei creditoare, de interpretări extensive, în sensul aplicării acestora şi la cazuri care nu sunt expres reglementate, chiar dacă prin cererea de anulare se invocă excepţii. Interpretarea logică, istorică, gramaticală a normelor conduce fără putinţă de tăgadă la concluzia potrivit căreia cererea în anulare – cale specifică de atac în procedură ordonanţei de plată – poate fi formulată numai în cazurile expres şi exhaustiv enumerate de art.1023 alin.(3) Cod procedură civilă.
În cauză, […] nu invocă nicio nerespectare a cerinţelor prevăzute de Titlul IX – Procedură emiterii ordonanţei de plată şi nicio cauză de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată. Astfel fiind, criticile formulate de către […] prin cererea în anulare exced indubitabil sferei de reglementare a cererii de anulare şi, în consecinţă, cererea în anulare apare ca fiind din această perspectivă inadmisibilă.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, a susţinut că este o diferenţă esenţială între natura litigiilor ce pot forma obiect al arbitrajului şi procedurile ce pot fi urmate pentru soluţionarea litigiilor dintre părţi. În cauză, într-adevăr, părţile au ales să soluţioneze pe calea arbitrajului toate tipurile de litigii ce s-ar putea ivi între ele; însă, în niciun moment nu au convenit, nici prin clauza arbitrală, nici ulterior, să renunţe la o procedură specială de soluţionare a diferendelor dintre părţi prevăzută de codul de procedură civilă, cum este cea a ordonanţei de plată. […] a optat să urmeze procedura specială a ordonanţei de plată reglementată de Codul de procedură civilă în considerarea faptului că aceasta oferă cadrul legal necesar pentru recuperarea cât mai rapidă a unor creanţe constând în plata unor sume determinate având un caracter cert, lichid şi exigibil. Procedura arbitrajului este derogatorie de la dreptul comun, iar potrivit art.575 Cod procedură civilă, judecata arbitrală se desfăşoară potrivit regulilor de procedură convenite de părţi sau în cazul arbitrajului instituţionalizat, potrivit regulilor proprii ale tribunalului arbitral ales de către părţi.
Conform art.575 alin.2 din Codul de procedură civilă, doar principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute în cod sunt aplicabile în mod corespunzător şi în procedură arbitrală. Aşadar, ambele proceduri reprezintă alternative diferite la procedura de drept comun, opţiunea pentru una din ele la un moment dat neexcluzând alegerea ulterioară a celeilalte în condiţiile în care aceasta se dovedeşte mai avantajoasă.
Consideră că tribunalul arbitral nu ar fi putut judeca o astfel de cerere, dat fiind faptul că dispoziţiile art.1015 Cod procedură civilă stabilesc o competenţă specială şi exclusivă de soluţionare a unor astfel de cereri numai în favoarea instanţelor de judecată, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Mai mult, tribunalul arbitral nu ar putea aplica procedura ordonanţei de plată nici măcar în cazul în care părţile ar fi prevăzut expres această posibilitate prin clauza compromisorie, întrucât dispoziţia de la art.544 alin.2 Cod procedură civilă vizează soluţionarea litigiului pe fond, după procedura de drept comun, iar nu o procedură specială instituită strict în favoarea instanţelor judecătoreşti. Un argument puternic în susţinerea acestei poziţii îl reprezintă şi structura procedurii ordonanţei de plată, ce cuprinde cicluri procesuale distincte şi proprii, care în mod evident nu pot fi preluate ca atare în arbitraj (judecarea în primă instanţă a cererii de emitere a ordonanţei de plată, urmată de cererea în anulare.)
Astfel, este imposibil ca împotriva unei eventuale ordonanţe de plată emise de un tribunal arbitral să se poată exercita calea de atac specială a cererii în anulare, reglementată de art.1023 Cod procedură civilă, deoarece singura cale de atac împotriva unei hotărâri arbitrale este acţiunea în anulare. Ori, lipsirea părţii de posibilitatea de a exercita calea de atac a cererii în anulare ar fi neconstituţională şi de neadmis. În continuarea raţionamentului, aplicarea regulilor specifice ordonanţei de plată în materie de arbitraj ar avea inevitabil ca şi consecinţă fie suprimarea cererii în anulare – specifică acestei proceduri – şi înlocuirea ei cu acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, dar pentru motive neprevăzute de art.608 Cod procedură civilă, fie suprimarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale şi înlocuirea ei cu cererea în anulare, dar pentru motive specifice şi arbitrajului, fie combinarea celor două căi de atac specifice şi esenţialmente incompatibile. De altfel, niciunul din motivele de anulare a hotărârii arbitrale nu permite verificarea de către instanţa de judecată a soluţiei organului arbitral cu privire la îndeplinirea condiţiilor art.1 din OUG 5/2001 (corespondentul art.1013 Cod procedură civilă) „adică a chiar esenţei procedurii, dreptul la apărare fiind afectat”.
Pe de altă parte, jurisprudenţa, atât cea a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCI, cât şi cea a instanţelor de judecată, cu excepţia unor soluţii izolate, este de asemenea în sensul că cererile de ordonanţă de plată sunt de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată.
1. Prin Sentinţa civilă nr.2957/17.12.2014 pronunţată în dosarul nr.7420/118/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia de Contencios administrativ şi fiscal a admis cererea în anulare promovată de reclamanta debitoare […] în contradictoriu cu pârâta creditoare […], a anulat sentinţa civilă nr.2169/CA din 25.09.2014, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie, Agricultură Constanţa.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia necompetenţei generale a Tribunalului Constanţa, că în conformitate cu dispoziţiile art.20 din contractul nr.3973/01.02.2013, având ca obiect executarea lucrărilor aferente obiectivului de investiţii „Prelungirea digului de larg al portului Constanţa” şi care a ocazionat litigiul dintre părţi (dobânzi pretinse restante), toate litigiile decurgând din executarea acestui contract sunt de competenţa Comisiei de Soluţionare a Disputelor (CSD) şi Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie. Prin urmare, în mod expres şi mutual părţile au convenit asupra inserării clauzei compromisorii în contractul lor, fapt care în mod obligatoriu antrenează necompetenţa materială a instanţei de drept comun în soluţionarea litigiului, unica instanţă competentă fiind cea arbitrală.
Norma din art.550 NCPC apare ca derogatorie de la dreptul comun numai în ceea ce priveşte competenţa de atribuţiune sau materială a instanţei, deoarece aceasta este cea în care criteriul de stabilire a competenţei este valoarea obiectului. Ea nu este însă imperativă, respectiv soluţionarea cererilor vizate de ea nu este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti şi, în principiu, ele pot fi soluţionate pe calea arbitrajului. Aceasta întrucât, potrivit art.550 Cod procedură civilă, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă, deci nu procedura este elementul esenţial pentru instituirea unei competenţe generale exclusive a instanţelor judecătoreşti ci obiectul litigiului. Or, cererile formulate în procedura somaţiei de plată nu au un obiect şi o cauză diferite de acţiunea în pretenţii de drept comun (în cazul în speţă dobânzi), în care clauza compromisorie este indiscutabil admisibilă, ci doar sunt soluţionate după procedura specială prevăzută de art.1019 NCPC, care prevede chiar posibilitatea realizării unei tranzacţii în cadrul acestei proceduri. Rezultă, deci, că, în cazul în care între părţi există o clauză compromisorie, competenţa de soluţionare a cererii revine instanţei arbitrale, conform art.550 Cod procedură civilă, iar cererea în somaţie de plată adresată instanţei în acest caz este inadmisibilă.
Concluzionând, instanţa a reţinut că acest litigiu, în prezenţa clauzei compromisorii, este de competenţa instanţei arbitrale, cu atât mai mult cu cât prin convenţia arbitrală nu au fost vizate doar anumite litigii ce se vor naşte din contractul părţilor, ci „litigiile de orice fel decurgând din executarea prezentului contract”.
Instanţa a reţinut incidenţa art.553 Cod procedură civilă care prevede că „încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instanţelor judecătoreşti”.
Contrar susţinerilor creditoarei, s-a apreciat că procedura ordonanţei de plată poate fi soluţionată şi de către organul arbitral, deoarece această procedură priveşte tot fondul litigiului, chiar dacă are un caracter special, întrucât atrage pronunţarea unei hotărâri (ordonanţe) care, rămasă definitivă, rezolvă cu caracter executoriu litigiul patrimonial pe fondul acestuia, anume creditorul obţine cu caracter definitiv şi executoriu ceea ce ar fi obţinut şi dacă ar fi introdus acţiune pe dreptul comun. În cauză, nu este ipoteza a două proceduri speciale incompatibile, arbitrajul nefiind reglementat ca o procedură specială, ci ca o jurisdicţie specială legală. Însuşi legiuitorul a stabilit în ce situaţii procedurile speciale sunt sau nu aplicabile arbitrajului: – procedurile de la Titlurile I, II, III, V nu sunt compatibile cu jurisdicţia arbitrajului (art.542 alin. 1 NCPC); – procedura de la Titlul X (art.1025 alin. 3 lit. h NCPC); – procedurile de la Titlul IV (art.585 NCPC) stabilesc o prorogare legală dinspre organul arbitral spre o anume instanţă competentă, în cazul litigiilor fără elemente de extraneitate. Aşadar, a se susţine că procedurile speciale sunt excluse din soluţionarea organelor arbitrate (cu atât mai mult cele instituţionalizate), fără argumente juridice, nu se poate accepta, legea reglementând clar aplicabilitatea şi excepţiile de la acestea în cazul arbitrajului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa la data de sub nr. de dosar arbitral 5/2015.
2. Prin Hotărârea arbitrală nr.8/13.05.2015, Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă C.C.I.N.A. Constanţa a admis excepţia de necompetenţă a Tribunalului Arbitral în soluţionarea acţiunii având ca obiect ordonanţă de plată întemeiată pe dispoziţiile art.1013-1024 Cod procedură civilă, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în baza art.579 alin.(3) Cod procedură civilă.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de lângă CCINA Constanţa şi Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal, a înaintat cauza, spre soluţionarea conflictului negativ de competenţă, către Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
Pentru a dispune astfel, tribunalul arbitral, constituit conform voinţei părţilor şi Regulilor de procedură arbitrală, a reţinut referitor la excepţia de necompetenţă a Tribunalului Arbitral, că reclamanta a invocat următoarele argumente:
a) clauzele compromisorii sunt inoperante, întrucât disputa relativă la plata sumei de 587.513,05 lei, reprezentând dobânzi de întârziere, nu a fost supusă de către reclamanta […] spre soluţionare Comisiei de Soluţionare a Disputelor, respectiva soluţie dând drept reclamantei – potrivit contractului dintre părţi – de a recurge ulterior la procedura arbitrală;
b) în privinţa contractelor de achiziţie publică jurisdicţia statală constituie regula, în vreme ce jurisdicţia arbitrală reprezintă excepţia;
c) Tribunalul Arbitral nu este competent să soluţioneze litigiul ce are ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată.
Referitor la primele două critici, tribunalul arbitral le-a considerat neîntemeiate, considerând că, în speţă, clauza compromisorie este valabilă, iar art.2881 din OUG nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică reglementează posibilitatea părţilor de a conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de acest act normativ să fie soluţionate prin arbitraj, prin excepţie de la competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte nearbitrabilitatea litigiului având ca obiect ordonanţă de plată întemeiată pe dispoziţiile art.1013-1024 Cod procedură civilă, Tribunalul Arbitral a reţinut, din interpretarea art.542 Cod procedură civilă şi a art.3 alin.(1) şi (2) din Regulile de procedură arbitrală că sunt, în principiu, arbitrabile drepturile asupra cărora părţile au libertatea de a dispune, fiind excluse: (a) materiile care vizează în mod direct ordinea publică (b) litigiile relative la starea civilă şi capacitatea persoanelor (filiaţie, căsătorie, divorţ, numele persoanei, naţionalitate şi cetăţenie ş.a.); (c) drepturile cu caracter extrapatrimonial în general; (d) materiile excluse în mod expres prin lege (procedura cu privire la cererile de valoare redusă reglementată de Titlul X Cod procedură civilă, insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare, s.a.).
S-a reţinut că în prezenta cauză ne aflăm în prezenţa unei clauze compromisorii valide şi operante, prin care părţile litigante au convenit să defere instanţei arbitrale, spre competentă soluţionare, toate litigiile rezultate din Acordul Contractual nr. 3973/01.02.2013, inclusiv cele ce derivă din neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată asumate.
Astfel, în principiu Tribunalul Arbitral, ca instanţă competentă pentru judecarea fondului cauzei, apare ca fiind instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor art.1014 Cod procedură civilă, să soluţioneze cererea reclamantei […], formulată în procedura ordonanţei de plată, cerere care, de altfel, nu are un obiect sau o cauză diferită de acţiunea în pretenţii.
Cu toate acestea, a apreciat Tribunalul Arbitral, procedura specială a arbitrajului nu este compatibilă cu procedura specială a ordonanţei de plată din prisma dispoziţiilor art.1023 alin.(4), care prevăd că împotriva ordonanţei de plată se formulează cerere în anulare soluţionată de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din 2 judecători.
În ceea ce priveşte eficacitatea clauzei compromisorii inserate în Acordul Contractual nr. 3973/01.02.2013, Tribunalul Arbitral a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.552 Cod procedură civilă, potrivit cărora încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunţarea unei hotărâri asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacităţii convenţiei arbitrale, sub forma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne valabilă şi va servi drept temei pentru orice nouă procedură arbitrală care ar fi declanşată în temeiul acesteia pentru soluţionarea oricărui litigiu apărut între părţi derivând din contractul principal.
Analizând cauza sub aspectul competenţei generale de soluţionare a cauzei, Curtea constată, pe de o parte, existenţa clauzei compromisorii în contractul încheiat între părţi, clauză care potrivit art.553 Cod procedură civilă exclude, de principiu, competenţa instanţelor judecătoreşti pentru litigiul ce face obiectul ei, iar pe de altă parte faptul că cererea dedusă judecăţii este întemeiată pe o procedură specială, aceea a ordonanţei de plată, reglementată de Titlul IX din Codul de procedură civilă (art.1013 – 1024 Cod procedură civilă), situaţie în care se pune problema stabilirii compatibilităţii acestei proceduri speciale cu jurisdicţia alternativă cu caracter privat a arbitrajului.
Mai mult, însăşi procedura de judecată a ordonanţei de plată, durata procedurii, precum şi calea de atac reglementată de art.1.023 Cod procedură civilă contravin regulilor privind sesizarea tribunalului arbitral, judecata arbitrală şi contestarea hotărârilor arbitrale.
În acest sens, Curtea constată că definitoriu pentru a decide în favoarea incompatibilităţii între procedura ordonanţei de plată şi jurisdicţia arbitrajului este faptul că împotriva ordonanţei de plată se poate formula cerere în anulare, pentru motivele expres prevăzute de art.1.023 alin.3 Cod procedură civilă (nerespectarea cerinţelor prevăzute de prezentul titlu pentru emiterea ordonanţei de plată, precum şi cauze de stingere a obligaţiei, ulterioare emiterii ordonanţei de plată) cerere care se soluţionează conform art.1.023 alin.4 Cod procedură civilă de către „instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din 2 judecători”, în timp ce hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru motivele strict şi limitativ enumerate la art.608 Cod procedură civilă, instanţa competentă fiind, potrivit art.610, curtea de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.
Ori, acceptând că tribunalul arbitral ar putea să aplice procedura specială a ordonanţei de plată, în temeiul clauzei compromisorii, s-ar ajunge la situaţia în care ordonanţa dată să fie susceptibilă de anulare doar în condiţiile art.1.023 Cod procedură civilă, contrar normelor instituite de art.608 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Faţă de cele expuse, Curtea constată că, în cauză, competenţa generală aparţine instanţelor de judecată, respectiv Tribunalului Constanţa, care s-a dezinvestit de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre de declinare a competenţei.
Se observă că instanţa competentă să soluţioneze cererea în anulare a admis această cale de atac şi, în rejudecarea fondului cererii de emitere a ordonanţei de plată, a înţeles să admită excepţia de necompetenţă materială şi să decline soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa.
Având în vedere că, deopotrivă, Tribunalul Arbitral şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa, în cauză sunt îndeplinite condiţiile conflictului negativ de competenţă prevăzute de art.133 pct.2 Cod procedură civilă, situaţie ce impune soluţionarea conflictului în sensul celor mai sus arătate.
