Pronunţând sentinţa civilă nr.1007/4.02.2010 Judecătoria Bacău a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune dar şi acţiunea formulată de reclamanta P.S.D. în contradictoriu cu pârâţii P.C.şi P.E., ambii domiciliaţi în Bacău. Prin aceeaşi sentinţă, judecătoria a respins cererea pârâţilor de obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că prin cererea înregistrata la Judecătoria Bacău sub nr. 6827/180/2008 reclamanta P.S.D. a chemat in judecata pe pârâţii P.C. şi P.E. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa sa se constate că ea împreună cu pârâtul P.C. au edificat un imobil-casă pe terenul proprietatea autoarei pârâtului (P.E.) cu acordul tacit al acesteia, partajarea bunurilor rezultate din căsătoria ei cu pârâtul P.C. în cote de 70% în favoarea ei şi de 30% în favoarea pârâtului, obligarea pârâtei P.E. la plata contravalorii lucrărilor de construcţie realizate de ei-soţii la imobilul proprietatea acesteia şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.
La termenul de judecată din 14.05.2009 instanţa a dispus disjungerea primului capăt de cerere privind constatarea faptului că reclamanta P.S.D. împreună cu pârâtul P.C. au edificat un imobil-casă pe terenul proprietatea autoarei pârâtului (P.E.) cu acordul tacit al acesteia, astfel cum a fost precizat la termenul de judecată din 13.11.2008, formându-se un dosar separat cu numărul de înregistrare 7505/18/0/2009 (prezenta cauză) şi a dispus în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă suspendarea judecăţii capătului 2 de cerere privind partajul bunurilor comune şi a capătului 3 de cerere privind obligarea pârâtei P.E. la plata contravalorii lucrărilor de construcţie realizate de reclamantă şi pârâtul P.C. până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va da capătului de cerere disjuns.
Acţiunea a fost legal timbrata.
In motivarea cererii reclamanta arata ca s-a căsătorit cu pârâtul la data de 21.09.1991 iar din relaţia lor au rezultat minorele I.D. şi E.S., că în timpul căsătoriei a edificat împreună cu pârâtul un imobil-casă situat în comuna M., , judeţul Bacău, compus din două camere, hol, chiler şi bucătărie pe terenul părinţilor pârâtului şi cu acordul acestora. Mai arată reclamanta că această construcţie a demarat în anul 1992 când ea şi pârâtul au ridicat o cameră – ajutaţi de părinţii ei ( atât prin muncă fizică cât şi financiar), că ulterior, până în anul 1995 au edificat şi cea de a doua cameră, chilerul, bucătăria – construite vălătuci şi acoperite cu tablă ondulată, că după aceea ei s-au mutat în casa veche (aparţinând pârâtului) şi au început lucrările de refacere a acestei construcţii, timp în care au locuit în imobil fără a fi deranjaţi de nimeni şi nici obstrucţionaţi de către părinţii pârâtului în ceea ce priveşte lucrările de construcţie. Tot în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta precizează că din lipsa unor resurse financiare care să le permită continuarea lucrărilor au decis, de comun acord, ca ea să lucreze o perioadă în străinătate, la început a plecat o perioadă de 3 luni şi la întoarcere a investit toate economiile în construcţia edificată pe terenul mamei pârâtului, că ulterior a plecat pentru a doua oară pentru o perioadă de ~ 1 an, iar soţul ei a gestionat toţi banii apreciind că este bine să investească în edificarea acelui imobil, în tot acest timp minorele locuiau cu tatăl iar ea trimiţând bani în ţară atât pentru nevoile personale ale soţului ei cât şi pentru creşterea minorilor. În final a arătat că deşi se întorcea periodic în ţară avea parte de un tratament violent din partea pârâtului, că a încercat să discute cu pârâtul în speranţa că îşi va schimba atitudinea dar eforturile ei au fost zadarnice. Astfel că în anul 2006 s-a întors din nou în ţară şi, după o ceartă violentă urmată de lovituri din partea pârâtului s-au despărţit în fapt.
Iniţial reclamanta a indicat temeiul în drept al cererii ca fiind art. 111 din Codul de procedură civilă.
La termenul de judecată din 13.11.2008 reclamanta a indicat temeiul în drept ca fiind art. 494 şi următoarele din Codul civil, precizare reiterată la termenul din 28.01.2010 când avocatul reclamantei a arătat că solicită să se constate calitatea de constructori de bună credinţă a celor doi soţi, imobilul construit de aceştia fiind edificat pe terenul unei alte persoane.
In susţinerea şi dovedirea acţiunii reclamanta a depus înscrisuri la dosar şi a solicitat proba cu acte, interogatoriul pârâţilor şi cu martori, probe admise de instanţă, fiind administrată doar proba cu martori, declaraţiile martorilor E.D. şi B.E. fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.
Paraţii, legal citaţi, s-au prezentat in instanţa la termenul din 18.09.2008 şi au precizat că nu sunt de acord cu acţiunea.
Pârâta P.E. s-a legitimat la acelaşi termen de judecată iar din cuprinsul Cărţii sale de identitate rezultă că aceasta figurează cu numele de A.E..
Ulterior pârâta a fost asistată de avocat ales iar la termenul de judecată din 23.10.2008 a depus întâmpinare la dosar în care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii întrucât pentru construirea imobilului a fost eliberată autorizaţie de construire pe numele defunctului ei soţ şi în aceste condiţii reclamanta trece cu vederea faptul că proprietarii casei sunt alte persoane. Cu privire la fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că în anul 1966 ea împreuna cu fostul ei soţ decedat a înţeles sa edifice o construcţie pe terenul pe care ii deţinea , sens in care a fost eliberata autorizaţia pentru executare lucrări nr. 978/26.10.1966, iar construcţia reprezenta o casa din chirpici acoperita cu tabla, că întrucât in anul 1991, fiul lor, paratul P.C. a înţeles sa se căsătorească cu reclamanta si, dat fiind faptul ca cei doi nu aveau o alta locuinţa, le-au permis acestora sa locuiască cu ei, având in vedere faptul ca cei doi urmau sa aibă un copil, că în anul 1992, întrucât casa in care locuiau era prea mica, au hotărât sa mai ridice o construcţie, pe acelaşi teren, reprezentând bucătărie, cu fundaţie bolovani iar pe parcursul efectuării lucrărilor de execuţie, construcţia a fost extinsa. Tot în întâmpinare pârâta arată că în acelaşi timp, întrucât casa bătrâneasca era intr-o stare avansata de degradare, au efectuat mai multe îmbunătăţiri, respectiv au refăcut acoperişul, au reparat pereţii , lucrări au fost efectuate de către ea împreuna cu soţul ei, fără nici un ajutor din partea reclamantei, manopera fiind realizata aproape in totalitate de ea, singurul ajutor primit fiind de la colegi sau vecini, cărora fie le-a dat bani, fie i-a ajutat la efectuarea de lucrări.
La acelaşi termen de judecată instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de motivul invocat.
După precizarea temeiului în drept al cererii de către reclamantă ca fiind art. 494 din Codul civil pârâta A.E. a formulat o nouă întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta are doar un drept de creanţa cu privire la acest imobil, fondat pe principiul îmbogăţirii fără justa cauza, drept care este afectat de o condiţie suspensiva pana când proprietarul îşi manifesta voinţa de a prelua construcţia, având la îndemână doar o acţiune în realizare şi nu o acţiune în constatare.
Reclamanta a solicitat respingerea excepţiei, având în vedere dispoziţiile art. 494 Cod civil care prevăd posibilitatea unui terţ să edifice o construcţie pe terenul proprietatea altei persoane.
La termenul de judecată din 15.01.2009 instanţa a unit excepţia inadmisibilităţii cu fondul cauzei.
La rândul său pârâta a depus înscrisuri la dosar.
La data de 12.02.2009 pârâtul P.C.a depus un memoriu la dosar în care arată că în perioada în care a fost căsătorit cu reclamanta nu aveau bani, că după naşterea primului copil reclamanta a intrat în prenatal, că el lucra pe şantier şi iarna îi dădea în şomaj, că în perioada aceea locuiau cu părinţii lui în casa părintească unde aveau toate condiţiile. Mai arată pârâtul că după ce a apărut şi al doilea copil părinţii lui s-au hotărât să mai facă o bucătărie cu 2 camere în aceeaşi curte cu banii strânşi de ei, el neavând posibilitatea să-i ajute deoarece lucra în deplasare, că după un timp părinţii s-au mutat în bucătărie lăsându-i pe ei în casa părintească cu toate bunurile, iar în anul 2003 reclamanta a fugit cu o altă persoană în Italia de unde a revenit în anul 2005 dar nu au mai stat împreună cu el, ea locuind la o soră de-a ei, tot atunci reclamanta introducând şi acţiunea de divorţ.
La rândul său pârâtul a depus înscrisuri la dosar.
La termenul de judecată din 18.09.2008 pârâţii au solicitat proba cu martori, probă admisă şi administrată de instanţă, declaraţiile martorilor M.A. şi C.N.fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.
La termenul de judecată din 3.12.2009 pârâta A.E. a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune motivat de faptul că prezenta cerere este justificată în cadrul unei acţiuni în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile referitoare la accesiunea imobiliară care este prescriptibilă în termen de 3 ani de zile.
Pârâta A.E. a formulat concluzii scrise cu privire la această excepţie în care arată că acest termen începe să curgă de la data la care foştii soţi au ştiut că ea şi defunctul soţ au ocupat imobilul dar reclamanta a introdus acţiune după 16 ani. Mai arată că acest termen nu curge de la data desfacerii căsătoriei deoarece prezenta cerere este una în despăgubire împotriva proprietarului terenului care trebuia formulată din momentul în care ea şi defunctul soţ şi-au manifestat intenţia de a lua în stăpânire bunul imobil.
La acelaşi termen de judecată reclamanta a solicitat respingerea excepţiei motivat de faptul că suma de bani, în condiţiile admiterii acestei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 494 Cod civil, reprezintă bun comun al celor doi soţi. Din acest punct de vedere acţiunea se circumscrie termenului partajului, iar termenul de trei ani de introducere a acestei acţiuni curge de la data introducerii acţiunii de partaj. Mai arată că acţiunea este formulată nu numai în contradictoriu cu A.E. ci şi cu fiul acesteia P.C., suma de bani fiind bun comun al soţilor. În aceste condiţii, termenul de prescripţie curge cel mult de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, 26.09.2006,iar prezenta acţiune a fost înregistrată la data de 6.05.2008 în termenul prevăzut de lege. Nu se putea promova prezenta acţiune în condiţiile în care reclamanta şi pârâtul locuiau împreună, iar pârâta A.E. avea calitatea de soacră a reclamantei.
Prin încheierea de şedinţă din 4.12.2009 instanţa a unit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu fondul cauzei.
La termenul de judecată din 28.01.2010 reclamanta a solicitat proba cu expertiza în construcţii pentru a se verifica daca acest imobil mai există în prezent dar la acelaşi termen de judecată a revenit asupra acestei solicitări în sensul că nu mai solicită această probă.
Instanţa a dispus ataşarea dosarului nr. 6827/180/2008 al Judecătoriei Bacău.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În susţinerea aceste excepţii pârâta A.E. a motivat că reclamanta are doar un drept de creanţa cu privire la acest imobil, fondat pe principiul îmbogăţirii fără justa cauza, drept care este afectat de o condiţie suspensiva pana când proprietarul îşi manifesta voinţa de a prelua construcţia, având la îndemână doar o acţiune în realizare şi nu o acţiune în constatare.
Potrivit art 492 din Codul civil „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra” iar potrivit art. 494 alin. 1 din Codul civil „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice”.
Ca principiu, proprietarul terenului pe care a fost făcută construcţia devine prin accesiune proprietarul acesteia, având obligaţia unei anumite dezdăunări faţă de constructor.
În cauza de faţă însă instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatare calităţii de constructor de bună credinţă a reclamantei şi a fostului ei soţ. Nu se pune în discuţie posibilitatea alegerii de către reclamantă între cererea de faţă, respectiv acţiunea în constatare şi o acţiune în despăgubiri pentru a se putea invoca inadmisibilitatea cererii. Aceste două chestiuni sunt total separate iar consecinţele juridice diferite.
Această excepţie ar fi fost admisibilă în situaţia în care obiectul acţiunii ar fi fost constatarea calităţii de proprietar dar nu este cazul în situaţia de faţă.
Pentru aceste motive instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
În susţinerea aceste excepţii pârâta A.E. a motivat că prezenta cerere este justificată de către reclamantă în cadrul unei acţiuni în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile referitoare la accesiunea imobiliară care este prescriptibilă în termen de 3 ani de zile, că acest termen începe să curgă de la data la care foştii soţi au ştiut că ea şi defunctul soţ au ocupat imobilul dar reclamanta a introdus acţiune după 16 ani şi că acest termen nu curge de la data desfacerii căsătoriei deoarece prezenta cerere este una în despăgubire împotriva proprietarului terenului care trebuia formulată din momentul în care ea şi defunctul soţ şi-au manifestat intenţia de a lua în stăpânire bunul imobil.
Judecătoria a reţinut că a fost învestită cu o acţiune în constatare calităţii de constructor de bună credinţă a reclamantei şi a fostului ei soţ şi nu cu o acţiune în despăgubiri.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, Republicat privitor la prescripţia extinctivă „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.”
În acest caz, acţiunea în constatare vizează calitatea de constructor de bună-credinţă sau rea-credinţă a foştilor soţi şi nu un drept patrimonial, astfel încât nu se pune problema prescrierii dreptului la acţiune.
Pentru aceste motive instanţa a respins şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Cu privire la fondul cauzei.
Reclamanta şi pârâtul P.C. au avut calitatea de soţi de la data de 21.09.1991 până la data la care a rămas irevocabilă sentinţa civilă de divorţ nr. 26.09.2006, respectiv 22.12.2006, după cum rezultă din hotărârea depusă la fila 11 din dosarul ataşat nr. 6827/180/2008.
La data de 26.10.1966 a fost eliberată Autorizaţia de construire nr. 978 pentru construirea unei case de locuit construită din chirpici şi acoperită cu tablă tot pe numele defunctului P.D.( fila 23 ds.).
La data de 1.04.1992 a fost eliberată de către Primăria comunei M. Autorizaţia de construire nr. 34 pentru construirea unei bucătării, eliberată pe numele defunctului P.D.( fila 22 ds.).
La fila 24 din dosar se află depus Titlu de proprietate emis pe numele pârâtei P.E., în prezent A., pentru suprafaţa de 675 mp situaţi în comuna M., jud. Bacău.
Rezultă astfel că în anul 1966 pârâta şi defunctul ei soţ au ridicat o casă de locuit iar ulterior în anul 1992 au solicitat aprobarea în vederea construirii unui nou imobil.
Imobilul în litigiu a fost construit pe acest teren, aspect recunoscut de toate părţile.
Reclamanta a promovat prezenta acţiune pentru ca instanţa să stabilească faptul că această construcţie a fost edificată de ea şi soţul ei, pârâtul P.C. în calitatea lor de constructori de bună-credinţă.
Pentru a stabili dacă aceştia au fost de bună sau de rea-credinţă instanţa trebuie să stabilească mai întâi dacă ei sunt constructorii imobilului.
Din declaraţiile martorilor audiaţi de instanţă a rezultat faptul că reclamanta şi pârâtul au venit să locuiască cu părinţii acestuia imediat după căsătorie şi că la un interval de 2 ani de zile de la acest moment pârâta A.E. (fostă P.) a început cu defunctul ei soţ construcţia unei case în aceeaşi curte cu casa părintească a defunctului ei soţ în imediata apropiere a acesteia. Ulterior, după ridicarea acesteia, pârâta A.E. şi soţul ei s-au mutat în noua construcţie iar reclamanta şi soţul ei au rămas să locuiască în prima casă.
Tot martorii au mai arătat că la ridicarea noii construcţii au ajutat cu munca fizică parţial foştii soţii şi părinţii reclamantei, respectiv să toarne vălătuci şi să care pământul iar în acea perioadă reclamanta născuse un copil şi nu a putut ajuta la ridicarea construcţiei mai mult timp, casa fiind terminată în aproximativ 3 ani şi că după ce imobilul a fost ridicat în acesta s-au mutat părinţii pârâtului iar cei doi soţi, în prezent divorţaţi au rămas să locuiască în vechiul imobil.
Din sentinţa civilă de divorţ nr. 26.09.2006 a Judecătoriei Bacău rezultă faptul că cei doi copii rezultaţi din căsătorie s-au născut în anul 1992 respectiv în anul 1993. În aceste condiţii, instanţa a reţinut că, într-adevăr, reclamanta nu a putut să se implice foarte mult în ajutorul acordat la ridicarea imobilului, în situaţia în care în acea perioadă era fie însărcinată, fie trebuia să aibă în grijă copii foarte mici.
La fila 49 din dosarul ataşat se află Adeverinţa nr. 5897 din 23.10.2008 eliberată de Primăria comunei M. de unde rezultă că pârâta figurează ca plătitoare de impozite şi taxe locale (clădiri şi teren) pentru poziţii de rol aparţinând def. P.D.
Analizând şi coroborând cele reţinute mai sus instanţa a constatat că cei care au contribuit cu efort fizic şi financiar la construirea imobilului în litigiu sunt numai pârâta A.E. şi defunctul ei soţ, fiind ajutaţi dar nu în mod considerabil de reclamantă şi de soţul ei precum şi de părinţii acesteia. Ajutorul a fost acordat şi pentru faptul că cei doi soţi, reclamanta şi pârâtul, urmau să rămână în casa părintească care era mai mare iar familia lor era compusă din 4 membri.
Convingerea primei instanţei s-a format în sensul că părinţii pârâtului au dorit să-i ajute pe cei doi soţi prin construirea noului imobil, bucătăria din autorizaţie, pârâta şi defunctul nemaiputând locui la un loc cu reclamanta şi fiul lor deoarece se mărise familia acestora.
Reclamanta nu a afirmat nici un moment că ar fi existat vreo înţelegere cu privire la terenul pe care s-a ridicat noua construcţie, fapt ce a întărit convingerea instanţei că aceasta nu se considera îndreptăţită la casa construită de părinţii soţului ei, recunoscând astfel în mod tacit contribuţia socrilor.
Fata de cele mai sus arătate, instanţa a reţinut că reclamanta şi soţul ei, pârâtul din prezenta cauză nu au calitatea de constructori cu privire la imobilul ridicat începând cu anul 1992 şi în consecinţă nu mai are relevanţă buna-sau reaua lor credinţă, astfel încât acţiunea a fost respinsă.
Pârâţii au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă însă la dosar nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte în ce constau aceste cheltuieli aferente judecăţii, motiv pentru care instanţa a respins cererea formulată de pârâţi.
Prin încheierea din 15.03.2010 Judecătoria Bacău a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierilor de şedinţă, în încheierea de amânare de pronunţare, în minuta precum şi în cuprinsul sentinţei civile nr. 1007 din 4.02.2010 din dosarul nr. 7505/180/2009, în sensul că numele pârâtei este A.E. în loc de P.E. cum greşit s-a menţionat.
Împotriva sentinţei judecătoriei a declarat recurs reclamanta, d-na S.D.P., solicitând modificarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi pe fond,admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
A arătat recurenta în motivarea recursului formulat că sentinţa judecătoriei este netemeinică şi nelegală, având la bază o interpretare superficială a probelor administrate în cauză, toţi martorii audiaţi arătând că au văzut pe soţii P. lucrând la construcţie şi că recurenta a beneficiat de ajutorul părinţilor săi, acest ajutor ca şi cel al părinţilor fostului soţ fiind doar ocazional iar raţionamentul primei instanţe care a reţinut că o proaspătă mamă nu poate munci deoarece are grijă de copii este discriminativ şi în contradicţie cu probele administrate.
Prin reprezentantul său convenţional, intimata-pârâtă, d-na E.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică (f.12-14).
În recurs nu au fost administrate probe.
Analizând sentinţa criticată, actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs formulate, Tribunalul reţine următoarele:
Obiectul cererii disjunse din dosarul nr.6827/180/2008, cerere formulată de d-na P. S.D. este constatarea calităţii sale şi a fostului său soţ, d-l P. C-tin, intimat-pârât, de constructori de bună-credinţă ai imobilului-casă edificat pe terenul proprietatea mamei fostului soţ, d-na P. E (devenită A. prin căsătorie) şi nu constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra acestui imobil (f.28 dosar 6827/180/2008).
Noţiunea de „constructor de bună-credinţă” este consacrată legislativ de dispoziţiile art.494 Cc, potrivit cărora dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea acestor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului (alineatul 3, ultima teză).
Constructorul este de bună-credinţă dacă nu a cunoscut că terenul aparţine altcuiva, crezând că este al său, buna-credinţă rezultând tocmai din convingerea pe care constructorul o are, în momentul edificării lucrărilor, că fondul pe care construieşte sau plantează îi aparţine, stăpânind terenul în temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.
Având folosinţa construcţiei şi crezându-se proprietar, constructorul va invoca buna sa credinţă la momentul edificării atunci când adevăratul proprietar al terenului emite pretenţii asupra construcţiei sau a plantaţiei, invocând accesiunea reglementată de dispoziţiile art.494 Cc.
În cauza de faţă, însă, recurenta-reclamantă şi fostul său soţ au ştiut încă de la început faptul că terenul pe care se construieşte o nouă casă nu le aparţine, prevalându-se tocmai de acordul tacit al proprietarului acestui teren şi recunosc faptul că, ulterior edificării întregului imobil, au locuit în vechea casă, în cea nouă mutându-se părinţii pârâtului P. C-tin.
Pe de altă parte, probele administrate în cauză sunt contradictorii, nedovedind fără nici un dubiu faptul că foştii soţi au construit casa, beneficiind doar de ajutorul, de altfel firesc, al părinţilor lor, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă. Astfel, judecătoria a audiat martorii C.N., B.E. şi M.A. (f.38-40 dosar 6827/180/2008) care au arătat că foştii soţi au ridicat construcţia, ajutaţi fiind de părinţi, recurenta-reclamantă nefiind în măsură să lucreze efectiv întrucât a născut chiar în perioada edificării imobilului doi copii, iar părinţii acesteia au fost recompensaţi pentru ajutorul oferit dar şi faptul că părinţii intimatului-pârât, P.E. şi D-tru, sunt cei care au construit casa cea nouă, efectuând toate lucrările calificate şi care au şi locuit în acest imobil după finalizarea lui.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada susţinerilor sale, astfel cum cer dispoziţiile art.1169 Cc, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.(1) Cpc recursul său va fi respins ca nefondat.
Deşi a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (f.14), intimata-pârâtă A. E. nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, motiv pentru care şi cererea sa va fi respinsă ca nefondată.
