Prin sentinţa civilă nr. 8856 pronunţată de Judecătoria Iaşi la data de 30.06.2015, în dosarul nr. 11867/314/2014, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, invocată de intimata ANAF, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei DGRFP – AJFP Iaşi şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei DGAF Suceava, invocate de intimată, a admis contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC DH SRL în contradictoriu cu intimatele DGAF Suceava, DGRFP – AJFP Iaşi şi ANAF şi a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emise la data de 18.09.2014 sub nr.1303686/SV de către DRAF 1 Suceava, precum şi a actelor de executare subsecvente emise în temeiul acestei decizii.
Sesizată cu contestaţie la executare fiscală împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi a actelor subsecvente, instanţa a reţinut că, în fapt, în perioada 14.08.2014 – 17.09.2014, reprezentanţii DRAF 1 Suceava au efectuat un control la sediul contestatoarei, având ca obiectiv verificarea realităţii operaţiunilor economice desfăşurate, respectiv, legalitatea şi temeinicia înregistrării unor cheltuieli privind diurna acordată salariaţilor temporari pe perioada misiunilor de muncă temporară, aferente perioadei mar.2013-iulie 2014.
Prin procesul-verbal nr.1303650/SV/17.09.2014, s-a constatat existenţa unei „diferenţe suplimentare de plată a angajatorului şi a angajaţilor, referitor la sumele considerate în mod eronat de către societatea contestatoare ca fiind de o altă natură – cheltuieli şi nu venituri de natură salarială”, în cuantum de 1.468.875 lei (f. 109-118).
La data de 18.09.2014, a fost întocmit referatul justificativ al măsurilor asigurătorii nr.1303685/SV, prin care s-a consemnat evaluarea obligaţiilor de plată ale contestatoarei constând în impozit pe venituri salariale, contribuţii sociale individuale obligatorii, contribuţii sociale angajator la suma de 846.795 lei, precum şi că în temeiul art. 129(2) din OG nr.92/2003, există elemente care indică pericolul ca debitorul să sustragă sau să îşi ascundă patrimoniul periclitând în mod considerabil colectarea sumelor stabilite suplimentar. Pentru aceste motive se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii asupra bunurilor mobile-imobile ale societăţii.
Prin urmare, la data de 18.09.2014, a fost emisă decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr.1303686/SV, cu aceleaşi menţiuni. La data de 30.09.2014, AJFP Iaşi a emis adresa nr.49779 şi adresa nr.49778 de înfiinţare a popririi asiguratorii asupra disponibilităţilor băneşti ale contestatoarei(f.95), precum şi proces-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile (f.97).
În drept, instanţa a reţinut: în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei DGRFP Iaşi şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei ANAF, instanţa are în vedere faptul că prezenta contestaţie la executare vizează atât decizia de instituire a măsurilor asigurătorii cât şi a actelor aflate în strânsă legătură cu aceasta – procesul-verbal de sechestru asiguratoriu şi adresa de înfiinţare a popririi, respectiv întoarcerea executării silite. Întrucât prin încheierea referatului justificativ şi emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, între societatea contestatoare şi intimata ANAF a luat naştere un raport juridic de drept fiscal, faţă de pretenţia formulată de contestatoare, trebuie reţinut că intimata are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. De asemenea, în calitate de executor fiscal, intimata DGRFP IAŞI – AJFP Iaşi a emis actele de înfiinţare a măsurilor asiguratorii dispuse prin decizia atacată, ceea ce a determinat un raport juridic de drept fiscal între contestatoare şi această instituţie.
În consecinţă, raportat la art. 32 lit. b C.p.c., instanţa a respins excepţiile invocate, ca nefondate.
În continuare, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, astfel cum a fost invocată de intimata ANAF în cuprinsul motivelor pe fondul contestaţiei la executare, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, deoarece potrivit art. 129 alin.11 C.p.f., împotriva actelor prin care se dispun şi se pun în executare măsuri asiguratorii se poate face contestaţie la executare cu aplicarea art. 172 C.p.f. Or, este adevărat, contestatoarea a prezentat în detaliu situaţia de fapt şi de drept care în opinia acesteia justifică nelegalitatea şi netemeinicia actelor administrative emise de inspectorii fiscali – acte administrative ce nu fac obiectul prezentei contestaţii la executare -, însă a invocat şi motive de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi a celor două acte subsecvente, care pot fi analizate în cadrul acestei proceduri de către instanţa de executare, întrucât astfel dispune art. 129 alin.11 C.p.f. menţionat mai sus.
De altfel, instanţa a notat că societatea contestatoare a supus controlului judecătoresc pretenţiile sale privind actul administrativ fiscal în discuţie, cauza făcând obiectul dosarului nr.8057/99/2014 pe rolul Tribunalului Iaşi – dosar din care a fost declinată cererea completatoare privind anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, înregistrată sub nr. 5940/245/2015 şi reunită la prezenta cauză(f.1 dosar Tr.Iaşi).
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii invocată de contestatoare la data de 09.06.2015, instanţa a observat că argumentele aduse în susţinerea sa acestea impun calificarea ca şi simple apărări pe fondul contestaţiei la executare, în legătură cu legalitatea actelor încheiate de intimata DGRFP Iaşi – AJFP Iaşi. Excepţia prematurităţii constituie un mijloc procesual aflat la îndemână persoanei chemate în judecată, care se apără în acest fel, cu prioritate faţă de cercetarea efectivă a fondului cauzei, şi care presupune că dreptul pretins nu este actual la data sesizării instanţei (fiind supus unui termen, unei condiţii etc.). Este evident că în cauză în realitate sensul aşa-zisei excepţii priveşte critica societăţii contestatoare faţă de emiterea actelor de punere în executare a măsurilor asiguratorii dispuse, fără emiterea în prealabil a unei decizii de impunere.
Pe fond, instanţa a reţinut incidenţa disp. art. 129 alin.2 C.p.f., care stabilesc că se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând ori îngreunând în mod considerabil colectarea. Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare, potrivit alin.3 al art.129 c.p.f.
De asemenea, potrivit alin.5 al aceluiaşi articol, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
Coroborând susţinerile părţilor cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa concluzionează că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, astfel încât şi impune anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii şi a actelor subsecvente emise în temeiul acesteia.
Astfel, DGA 1 Suceava din cadrul ANAF nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor asiguratorii, neinvocând şi nedovedind nici o situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecinţa periclitării sau îngreunării colectării.
Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situaţiei contribuabilului faţă de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, şi pune instanţa în imposibilitatea de a exercita controlul măsurii luate. Mai mult, în acest mod se aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, având în vedere că, deşi a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al contestatoarei, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanţă crucială revine proporţionalităţii dintre ingerinţă şi motivele care justifică ingerinţa în dreptul de proprietate.
Pericolul ca societatea controlată să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând ori îngreunând în mod considerabil colectarea, trebuie indicat în concret în motivele deciziei, prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale, a situaţiei financiare a societăţii, de istoria comportamentului fiscal al acesteia şi a reprezentanţilor săi (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate, dosare de executare silită fiscale etc.). În acest sens, sunt relevante disp. pct.5.1.1 şi 5.6 lit.f din Ordinul nr.2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală.
În speţa de faţă, este evidentă identitatea de argumente ale motivării în fapt a procesului-verbal nr.1303650/SV/17.09.2014 cu cea a referatului justificativ şi a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii contestate. După prezentarea datelor societăţii şi a aprecierilor inspectorilor fiscali în ceea ce priveşte natura salariatului detaşat, respectiv, a salariatului temporar, cu consecinţe asupra naturii diurnei plătite angajaţilor contestatoarei, intimata conchide că suma sustrasă de la plată în perioada ian.2013-iul.2014 este de 846.795 lei şi constituie în sine temeiul justificativ pentru luarea măsurilor asiguratorii. Orice alte elemente, care să confirme pericolul iminent menţionat la pct.5.1.1. din Ordinul ANAF menţionat, lipsesc, ceea ce pune instanţa în imposibilitate de a verifica atât susţinerile părţilor cât şi respectarea prevederilor legale ale art.129 alin.5 C.p.f. Această imposibilitate are directă consecinţă asupra dreptului la apărare al debitorului fiscal.
Este de observat că prin această modalitate de întocmire a actului contestat, intimata ANAF – DG 1 Suceava a transformat măsura asiguratorie, dintr-una excepţională – astfel cum a fost intenţia legiuitorului – într-una de drept comun, întrucât în optica acesteia, dacă se constată îndeplinirea necorespunzătoare sau incompletă a obligaţiilor fiscale, există temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Or, trebuie admis că angajarea răspunderii fiscale a debitorului, astfel cum reclamă disp. art. 109 alin.3 lit.a C.p.f., nu presupune în mod automat şi luarea măsurilor asigurătorii, având în vedere condiţia enunţată de art. 129 alin.2 C.p.f. – existenţa unor elemente care anunţă o anumită atitudine psihică a debitorului, reaua-credinţă circumstanţiată prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori distrugere a activelor patrimoniale.
Cât timp nu se poate reţine nici o diferenţă relevantă între procesul-verbal încheiat cu ocazia inspecţiei fiscale şi decizia de luare a măsurilor asiguratorii, sub aspectul pe care instanţa de executare îl poate verifica – legalitatea măsurii asiguratorii – şi având în vedere că instanţa de contencios administrativ este singura competentă să verifice legalitatea şi temeinicia actului administrativ proces-verbal de inspecţie fiscală, dacă debitorul utilizează calea prevăzută de art.205 şi urm., urmată de procedura reglementată prin art. 218 alin.2 C.p.f., instanţa va concluziona în sensul admiterii contestaţiei la executare. Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii împotriva contestatoarei SC DH SRL nu poate beneficia de prezumţia de temeinicie în contextul în care nu a fost întocmită cu respectarea normelor legale aplicabile instituţiei, în special cu motivarea situaţiei concrete şi excepţionale care justifică această ingerinţă a statului.
În lipsa acestei motivări, trebuie apreciat că în privinţa contestatoarei nu au fost probate şi deci nu există temeiurile prevăzute de lege pentru instituirea popririi şi a sechestrului asiguratorii, ceea ce reclamă anularea deciziei de instituire a acestora precum a tuturor actelor subsecvente dependente de aceasta, respectiv actele de punere în executare a deciziei şi eventualele acte de executare efectuate.
