Contestaţie la executare. Netemeinicie.
Contestaţia la executare nu este o cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării, cazurile fiind expres şi limitativ reglementate de art.461 C. pr. pen.
În acest cadru procesual nu pot fi puse în discuţie aspecte care ţin de fondul cauzei, cum sunt cele invocate de petentul condamnat, care, practic, critică modalitatea de individualizare a pedepselor şi tratamentul sancţionator ce i-a fost aplicat în mod definitiv ca urmare a aplicării regulilor concursului de infracţiuni.
-art.461 C. pr. pen.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A PENALĂ,
DECIZIA NR. 968/R din 15.05.2012)
Asupra recursului penal de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr.287 din 06 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a penală, în dosarul nr.9025/3/2012, în baza art.460 Cod pr.penală a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de petentul condamnat T.N., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare datorate statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul condamnat Tînjelaru Niculai a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat, în esenţă, reducerea pedepsei aplicate, prin reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante judiciare.
Prin sentinţa penală nr.342/2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală, inculpatul T.N. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr.208 din 25.01.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, fiind emis M.E.P.I. nr.568/26.01.2012.
S-a reţinut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ, în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.
Aşadar, susţinerile petentului în sensul că instanţele au omis să reţină în favoarea sa circumstanţe atenuante nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prev. de art.461 Cod pr.penală şi ca atare, nu justifică un nou examen al cauzei sale pe calea contestaţiei la executare.
S-a mai constatat că aspectele invocate în prezenta cauză au constituit, totodată, şi motive de apel, fiind avute în vedere de către instanţa de prim control judiciar la pronunţarea soluţiei de respingere a căii de atac. S-a considerat că sinceritatea manifestată de inculpat pe parcursul procesului penal nu poate conduce la reducerea pedepsei, această atitudine profitând petentului condamnat prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs petentul condamnat T.N., prin care a reiterat solicitările formulate în faţa primei instanţe, apreciind că se poate acorda o mai mare eficienţă prevederilor art.74, 76 lit.a Cod penal, cu consecinţa redozării cuantumului pedepsei în a cărei executare se află.
Examinând hotărârea recurată în raport de criticile formulate de către contestator, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contestaţia la executare nu este o cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor intervenite în cursul executării, cazurile fiind expres şi limitativ reglementate de art.461 Cod pr.penală.
Prin limitarea cazurilor în care se poate folosi contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale de atac prin care să poată fi reclamată nelegalitatea şi/sau netemeinicia unei hotărâri penale definitive, ci doar nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.
Ca atare, în acest cadru procesual nu pot fi puse în discuţie aspecte care ţin de fondul cauzei, cum sunt cele invocate de petentul condamnat, care, practic, critică pe calea contestaţiei la executare modalitatea de individualizare a pedepselor şi tratamentul sancţionator ce i-a fost aplicat în mod definitiv ca urmare a aplicării regulilor concursului de infracţiuni.
În raport de cele mai sus expuse, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală, recursul promovat de contestator va fi respins ca nefondat.
În temeiul art.192 alin.2 Cod pr.penală, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Văzând şi disp.art.82 alin.1 din Legea nr.51/1995, republicată,
