Prin sentinţa penală nr.709/15.03.2015, instanţa a dispus:
« În baza art.598 alin.1 lit.d Cod procedură penală cu referire la art.595 alin.1 Cod procedură penală şi la art.16 alin.1 din Legea nr.187/2012, respinge contestaţia la executare formulată de contestatorul A., împotriva executării sentinţei penale nr.2722/14.10.2010 a Judecătoriei Iaşi, definitivă pentru contestator prin retragerea apelului.»
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, contestatorul a invocat faptul că prin dispoziţiile noului cod penal, infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută de at.321 din Codul penal din 1969, sancţionată anterior cu pedeapsa de la 1 la 5 ani închisoare, „a fost divizată” în două infracţiuni distincte de tulburarea liniştii publice prevăzută de art.371 Cod penal şi, respectiv, ultraj contra bunelor moravuri prevăzută de art.375 Cod penal, ambele sancţionate cu pedeapsă de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
De asemenea, a susţinut că durata suspendării sub supraveghere este denumită în noul cod termen de supraveghere (ce înlocuieşte termenul de încercare prevăzut de codul vechi) şi acesta nu mai este compus din durata pedepsei şi un interval de timp variabil, ci numai dintr-un interval variabil de timp cuprins între 2 ani şi 4 ani.
În consecinţă, contestatorul a susţinut că, în opinia sa, noua instituţie a suspendării sub supraveghere este mai favorabilă, motiv pentru care a solicitat să se reducă pedeapsa potrivit limitelor prevăzute de noul cod penal şi să se reducă termenul de supraveghere, în sensul „încetării supravegherii pentru restul de aproximativ 2 ani”.
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 6 Cod penal, „când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim .”
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 595 alin.1 Cod procedură penală: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.”
Prin urmare, în cazul hotărârilor definitive de condamnare, dispoziţiile privind aplicarea legii penale mai favorabile sunt aplicabile numai atunci când este vorba de pedepse executabile (în curs de executare sau ce urmează a se executa), nu şi în cazul pedepselor care nu urmează a se executa, cum este şi cazul contestatorului, condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării.
Această interpretare este consacrată expres şi prin dispoziţiile art.16 alin.1 din Legea nr.187/2012 (Legea de punere în aplicare a codului penal) potrivit cărora: „Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare”.
Faptul că în cazul condamnărilor la pedepse neexecutabile nu sunt aplicabile dispoziţiile art.6 alin.1 Cod penal apare şi mai evident, din moment ce, nici măcar în cazul condamnărilor cu suspendare aplicate pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, pentru care nu se mai pot aplica pedepse potrivit noului cod, nu se poate interveni asupra celor dispuse prin hotărârea rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a noului cod penal. În acest sens, reţinem că, potrivit art.22 alin.1 din Legea nr.187/2012 (Legea de punere în aplicare a codului penal): „Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.”.
Aceeaşi interpretare, în sensul că dispoziţiile art.6 alin.1 Cod penal sunt aplicabile numai în cazul pedepselor executabile transpare şi din considerentele Deciziei nr. 8 din 26 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor probleme de drept. În cuprinsul deciziei menţionate se reţine că:
„…în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.
Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunţării sale, cât şi în cel al executării).
Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
…Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.”
Faţă de toate aceste considerente, dispoziţiile at.6 alin.1 Cod penal nu sunt incidente în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată (condiţionat sau sub supraveghere), astfel încât contestaţia la executare formulată în prezenta cauză de petent nu poate fi admisă.
