Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.04.2015 sub nr. 9942/212/2015 contestatoarea D.I.I.C.O.T a formulat, în contradictoriu cu intimații SC P SA, I.I, BIR Spa, SC ME SRL şi SC F. DCI SRL, contestație împotriva executării silite însăși inițiate de BEJ B.I și înregistrată sub nr. 815/2014, împotriva tuturor actelor de executare, a încheierii de încuviințare a executării silite, precum și suspendarea executării până la soluționarea contestației.
În motivarea cererii a arătat că imobilul ce face obiectul urmăririi silite în dosarul menționat este grevat de măsura asiguratorie a sechestrului penal dispusă prin ordonanța nr. /D/P/2014 emisă la data de 23.10.2014 de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Structura Centrală. Deși din punct de vedere legal sechestrul nu a fost ridicat, în fapt, prin declanșarea procedurii de executare silită și prin întocmirea actelor de executare, creditoarea și executorul judecătoresc neagă existența în ordinea juridică a actelor procesual penale prin care a fost instituită și pusă în aplicare măsura asiguratorie. Acestea constituie măsuri cu caracter real întrucât pe perioada activității lor au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestora.
A precizat contestatoarea că interesul ocrotit de sechestrul asigurator penal este unul general, al societății, spre deosebire de sarcinile civile care sunt instituite convențional, pentru protejarea unui singur creditor. Contrar interpretării creditoarei, sechestrul asigurator penal este diferit de cel civil, atât din punct de vedere al naturii juridice, cât și al efectelor pe care le produce. Prin combinarea normelor care guvernează sechestrul asigurator penal, pentru a ajunge la concluzia dorită, creditoarea și executorul nu urmăresc altceva decât legitimarea unei lex tertiae. Deci, sechestrul penal nu are natura juridică a unei sarcini civile ori a unui act asimilat acesteia, ci a unui act procesual penal de indisponibilizare a bunurilor asupra căruia a fost instituit.
Contestatoarea a menționat că întrucât art. 249 Cod civil nu distinge, indisponibilizarea nu vizează numai actele de dispoziție efectuate de proprietar, ci și întreaga situație juridică a bunului, inclusiv orice alte drepturi ale terților cu privire la acesta. Până când sechestrul asigurator nu este ridicat de organul judiciar penal competent, nu poate fi inițiată nicio procedură judiciară cu privire la bunul respectiv, întrucât acesta ar fi scos de sub efectul indisponibilizării pe o cale neprevăzută de lege. Astfel, executarea silită și actele de executare pot surveni numai după admiterea în mod definitiv a unei contestații întemeiate pe dispozițiile art. 250 Cod procedură penală. Deși se încearcă acreditarea ideii că procedura judiciară prevăzută de art. 250 Cod procedură penală nu condiționează în nici un fel inițierea procedurii reglementate de art. 622 și următoarele Cod procedură civilă, aceasta din urmă poate începe numai după ce sechestrul asigurator penal a fost ridicat de organul competent din cadrul primei. Spre deosebire de norma procesual civilă, măsurile asiguratorii instituite în cursul procesului penal presupun respectarea unei norme speciale, care protejează interesul general, fiind derogatorii de la dreptul comun.
A mai învederat contestatoarea că pentru aceste rațiuni faptice și juridice/legale, până la data soluționării definitive a procesului penal, atât măsura asiguratorie instituită, cât și modul de aducere la îndeplinire a acesteia nu pot fi contestate și, implicit, verificate pe cale de acțiune sau de excepție decât în condițiile normei speciale. Prin încercarea de asimilare a sechestrului asigurator cu o sarcină de natură civilă și ulterior prin punerea în discuție a acestui aspect în fața unei instanțe civile fără competență funcțională în ce privește aprecierea legalității unei măsuri asiguratorii ori a motivelor care au determinat instituirea acesteia, nu se urmărește altceva decât legitimarea unui raționament juridic tendențios, care să permită scoaterea frauduloasă a bunului indisponibilizat de sub puterea sechestrului. Creditoarea și executorul fac o gravă confuzie între natura juridică a sechestrului asigurator penal și modalitatea în care această măsură se execută după soluționarea definitivă a procesului penal – conform normelor de procedură fiscală sau civilă, în funcție de infracțiunile reținute. În cadrul procesului civil pendinte, nu se poate pune în discuție nici un aspect referitor la ridicarea sechestrului asigurator ori la eludarea efectelor sale, întrucât ar fi încălcată competența exclusivă a organelor judiciare penale. Indisponibilizarea reglementată de codul de procedură penală nu reprezintă o alternativă de care să nu se țină seama, ci o cerință absolută în aplicarea legii. Bunul este scos din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă implicit că nu poate fi vândut la licitație chiar dacă există cererea de executare silită a vreunui creditor.
Contestatoarea a mai susținut că în ipoteza instituirii unui sechestru asigurator în baza art. 249 Cod procedură penală nu se înlătură dreptul de urmărire al creditorului, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite. Norma procesual penală nu golește de conținut norma civilă substanțială, însă existența ei obligă pe cel chemat să aplice lege la respectarea ei în egală măsură. Deci orice argumente referitoare la caracterul creanței deținute de creditoare nu pot fi reținute, în condițiile în care această creanță nu poate fi valorificată până când organul judiciar penal nu dispune în mod definitiv ridicarea măsurii asiguratorii. În caz contrar s-ar produce o substituire nelegală de competență funcțională ce ar avea drept rezultat posibilitatea înstrăinării frauduloase a bunului si, implicit, lezarea iremediabilă a intereselor titularului măsurii asiguratorii. Prin înscrierea unui sechestru asigurator în cartea funciară, efectul de indisponibilizare generat de această măsură operează erga omnes și se răsfrânge asupra întregii situații/realități juridice a imobilului, împiedicând încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestuia.
A arătat contestatoarea că raportat la scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea măsurilor asiguratorii și văzând regimul măsurilor de siguranță, înstrăinarea în orice mod a bunului față de care în dosarul penal a fost dispusă măsura asiguratorie reprezintă sustragere de sub sechestru, infracțiune sancționată de art. 261 Cod penal.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 711 alin. 1 și 3 și art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă raportate la art. 92 alin. 6 Cod procedură civilă, art. 249-250 Cod procedură penală, art. 30 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013, art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru față de prevederile art. 92 alin. 2 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a anexat cererii următoarele înscrisuri: extras de carte funciară pentru informare (filele 9-11).
La data de 18.05.2015 a depus întâmpinare intimata V.P SCP Italia M. – sucursala București prin agenția Constanța prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare aceasta a arătat că este creditoare în raport cu I.I și I.N, care au consimțit să garanteze creditul acordat SC S. SRL în cuantum de 300000 lei contractat la 02.08.2012, astfel încât la data instituirii sechestrului avea calitatea de creditoare. În aceste condiții, sechestrul asigurator notat în cartea funciară a imobilului urmărit este de natură a îngreuna sau chiar a împiedica executarea silită a imobilului ipotecat și implicit încasarea eventualelor sume ce s-ar obține în urma valorificării acestuia. Măsura instituirii sechestrului nu poate avea ca efect anularea executării și nici a încheierii de încuviințare a executării.
Intimata a precizat că potrivit literaturii de specialitate, ceea ce se impune a se verifica este concursul dintre cele două instituții, iar sechestrul poate fi impediment, eventual, la valorificarea bunului și la adjudecarea acestuia liber de orice sarcini, în acest sens fiind și decizia nr. 1392/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
La data de 21.05.2015 intimata SC M.SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar respingerea contestației.
Cu privire la excepția invocată, a arătat că a început executarea silită împotriva debitorului I.I anterior dosarului de executare nr. /2014, prin toate formele de executare, ce face obiectul dosarului nr. 669/CN/2014 aflat în lucru la SCPEJ D.D și C.N.
Ca urmare a identificării imobilelor situate în Constanța str…, s-a procedat la notarea urmăririi silite imobiliare a cotelor deținute de către debitor în cartea funciară, la data de 05.12.2014, ulterior instituirii sechestrului.
A precizat intimata că Ministerul Public se află în eroare când face referire la creditoare și executor, întrucât în realitate împotriva aceluiași debitor se desfășoară mai multe executări silite și de asemenea, când afirmă că sechestrul instituit are ca obiect cota de ½ a debitorului I.I, în condițiile în care, potrivit extrasului de carte funciară, nu este individualizată cota în care acesta deține imobilul, acesta fiind deținut în devălmășie.
Intimata a menționat că Ministerul Public nu distinge esența sechestrului asigurator instituit în materie penală, acesta având caracter temporar și depinzând de un eveniment viitor și incert, și anume o hotărâre definitivă de condamnare. De altfel, nicio dispoziție legală nu împiedică un creditor să își noteze dreptul în cartea funciară în scopul asigurării rangului său prioritar.
Intimata a susținut că este lipsită de temei solicitarea contestatoarei de anulare a tuturor actelor de executare și a încheierii de încuviințare a executării silite, aceasta constituind o imixtiune nejustificată și nepermisă a Ministerului Public în ceea ce privește creanța deținută de un creditor.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 201, 205, 223 alin. 3, 453, 663, 719, 720 alin. 3 și 743 Cod procedură civilă.
Intimata a anexat întâmpinării următoarele înscrisuri: răspuns SPIT (filele 31-32), încheiere de carte funciară (fila 33, 36), extras de carte funciară (filele 34-35, 37-38).
La data de 25.06.2015 contestatoarea a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat solicitările din cererea introductivă de instanță.
Contestatoarea a arătat că în cauză intimații P. SA, VB SCPA și SC ME SRL sunt titulari ai sarcinilor/drepturilor de preferință conform extraselor de carte funciară, iar cum prezenta contestație vizează dosarul de executare nr. 815/2014, referirea la creditor privește pe SC F SRL, iar la executor pe executorul judecătoresc la care dosarul de executare este în lucru.
Potrivit art. 658 Cod procedură civilă, contestația la executare este unicul mijloc procedural de natură civilă de care poate dispune pentru a-și valorifica dreptul avut asupra bunului imobil indisponibilizat și, totodată, nu operează în cauză subrogația reală cu titlu particular, măsura sechestrului neputând fi înlocuită cu o altă măsură civilă.
Contestatoarea a anexat răspunsului la întâmpinare practică judiciară (filele 53-79).
Instanța a dispus atașarea dosarului nr. /212/2015 care a avut ca obiect suspendarea provizorie a executării silite, acesta cuprinzând și dosarul de executare nr. /2014 al BEJ Bogdan Ionică.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către intimata SC ME SRL prin întâmpinare, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a B.I.R SA şi SC P SA, ridicată din oficiu, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 645 alin. 1 Cod procedură civilă, sunt părţi în procedura de executare silită creditorul şi debitorul, persoanele care au calitatea de titular al unui drept real accesoriu asupra bunului imobil urmărit silit neavând această calitate, chiar dacă, în condiţiile art. 840 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, un exemplar al publicaţiilor de vânzare li se comunică şi acestora, în vederea depunerii titlurilor executorii pe care le deţin şi al participării la distribuirea sumelor realizate din executarea silită a bunului imobil asupra căruia aceştia au un drept de ipotecă.
Astfel cum reiese din interpretarea sistematică a acestor două dispoziții legale și reținând și definiția dată calității procesuale pasive, condiție a exercitării acțiunii civile, de art. 36 Cod procedură civilă, potrivit căruia calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, instanţa apreciază că intimatele SC M.E SRL, BIR SA şi SC P. SA, nefiind părți în executarea silită ce formează obiectul dosarului nr. /2014 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc B.I, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, raportul juridic execuţional dedus judecăţii desfășurându-se între intimaţii SC F DCI SRL şi I.I.
Reținând aceste motive, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora urmează a fi admisă, iar cererea îndreptată împotriva societăților menționate urmează respinsă ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, prin cererea înregistrată la Biroului Executorului Judecătoresc B.I la data de 25.09.2014, creditoarea SC F DCI SRL a solicitat punerea în executare silită a 11 bilete la ordin emise de către debitoarea SC S SRL și avalizate de către intimatul I.I, suma totală pentru care urma a se desfășura executarea fiind de 456905,02 lei. Prin încheierea nr. 19931/07.10.2014 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost încuviințată executarea silită împotriva celor doi debitori, fără a se face referire cu privire la modalitățile de executare.
Executarea silită s-a efectuat prin poprire, fiind recuperat în acest fel o parte din debit. Prin adresa înaintată de către executor către BCPI Constanța la data de 24.02.2015 (fila 37 vol. II dosar de executare) s-a solicitat notarea în cartea funciară a urmăririi asupra imobilului situat în Constanța, str. Berzei.
Prin somația nr. 28/09.03.2015 (fila 70 vol. II dosar de executare) emisă către intimatul I.I, i s-a pus acestuia în vedere să achite suma de 130760,92 lei în termen de 15 zile, în caz contrar urmând a se proceda la executarea cotei devălmașe deținute asupra imobilului din … La aceeași dată, s-a solicitat (fila 71 vol. II dosar de executare) notarea în cartea funciară a urmăririi acestui imobil.
La data de 18.03.2015 a fost emisă o adresă către I.N (fila 83 vol. II dosar de executare) prin care a fost invitată să își exercite dreptul de a cere scoaterea la vânzare a întregului imobil.
Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din data de 23.10.2104 (fila 12 dosar) s-a instituit măsura sechestrului asigurator asupra cotei de ½ deținută de către intimat din imobilul menționat anterior.
În drept, potrivit art. 704 Cod procedură civilă, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente, dispoziţiile art. 174 şi următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.
Totodată, instanța reține ca fiind aplicabile dispozițiile art. 712 alin. 1 Cod procedură civilă, care prevede că împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.
Prealabil analizei actelor de executare efectuate în dosarul nr. 815/2014 al BEJ B.I, instanța constată că deși contestatoarea solicită anularea tuturor actelor de executare, respectiv a executării silite în ansamblul său, în dezvoltarea motivelor nu face referire decât la faptul că pretinsa executare asupra imobilului situat în Constanţa s-a făcut cu nesocotirea sechestrului asigurator penal aplicat prin ordonanța procurorului, menționată anterior.
Observând actele dosarului de executare, instanța reține că executarea s-a desfășurat în principal prin modalitatea popririi, în acest fel fiind recuperată o mare parte din debitul datorat creditoarei-intimate de către debitorul-intimat și de SC S SA, în temeiul celor unsprezece bilete la ordin care constituie titluri executorii, iar cererea de executare silită a fost formulată la data de 25.09.2014, deci anterior instituirii măsurii sechestrului asigurator prin ordonanța din data de 23.10.2014.
Executarea silită a început în temeiul unor înscrisuri care constituie titluri executorii, la momentul încuviințării nefiind incident nici un motiv de respingere a acestei cereri, astfel cum acestea au fost enumerate de art. 665 în forma în vigoare la momentul pronunțării respectivei încheieri. Or, desființarea încheierii de încuviințare a executării silite este subordonată existenței, la data pronunțării, a unui impediment la executare, însă aplicarea unui sechestru asigurator penal ulterior nu se subsumează cazurilor care împiedică executare și nici nu poate fi încadrat în cazul reglementat de alin. 5 pct. 7 al acestui articol, neavând efectul de a împiedica întreaga executare.
Aceste argumente conturează opinia instanței în sensul că cererea de anulare a încheierii de executare silită este neîntemeiată.
Aceeași soluție urmează a fi dată și cererii de anulare a tuturor actelor de executare, singurele acte care necesită o analiză specială fiind cele care privesc imobilul pus sub sechestru. În schimb, adresele de înființare a popririi, precum și actele subsecvente acestora nu pot fi lovite de nulitatea întemeiată pe nesocotirea dispozițiilor penale prin care a fost indisponibilizat bunul imobil. O interpretare contrară este de natură a prejudicia în mod grav și nejustificat ceilalți creditori, care nu își pot valorifica drepturile de creanță deținute față de debitor, deși intervenția Ministerului Public nu vizează întregul patrimoniu al acestuia, ci doar un bun individual determinat.
În ceea ce privește actele efectuate în dosarul de executare cu privire la imobilul pus sub sechestru, instanța constată că această măsură asiguratorie este reglementată de art. 249 alin. 1 şi alin. 2 Cod procedură penală, care prevede că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, pot lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune, măsurile asigurătorii având de efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
În acord cu susținerile contestatoarei, instanța apreciază că instituirea măsurii asiguratorii are ca efect indisponibilizarea bunului în sensul scoaterii acestuia din circuitul civil, sechestrul răsfrângându-se asupra oricăror acte de înstrăinare a imobilului, fără a fi limitată doar la posibilitatea debitorului-intimat de a dispune de bunul său. Această concluzie se desprinde din interpretarea logică dispoziției legale citate, care nu distinge după cum actele înstrăinare sunt făcute de titularul dreptului ori sunt acte specifice executării silite.
Cu privire la imobilul în litigiu, instanța reține că executorul judecătoresc nu a pornit o urmărire imobiliară, simpla somație adresată debitorului prin care i s-a adus la cunoștință debitul, precum și precizarea că în cazul în care nu îl achită se va începe urmărirea imobilului neavând natura unor acte de executare imobiliară.
Instanța mai reține faptul că măsura asiguratorie este dispusă pentru a garanta recuperarea pagubei pricinuite statului sau persoanei vătămate, concursul dintre acești creditori și cei a căror creanță izvorăște din alte acte juridice urmând a fi soluționat potrivit principiilor generale în cazul pluralității de creditori chirografari. Nicio dispoziție legală nu conferă statului sau persoanei vătămate prin comiterea unei infracțiuni un rang preferențial în recuperarea prejudiciului față de ceilalți creditori chirografari ai debitorului.
Astfel, înscrierea urmăririi în cartea funciară are rol de opozabilitate, în eventualitatea valorificării imobilului toți creditorii urmând a participa la distribuirea sumelor, iar nu doar cei a căror creanță izvorăște din fapta ilicită comisă.
În aceste condiții nu poate fi primită susținerea contestatoarei că sechestrul asigurator penal ar fi împiedicat, până la ridicarea acestuia, efectuarea oricărui act cu privire la imobil. În realitate, astfel cum s-a reținut anterior, ceea ce împiedică măsura asiguratorie este transmiterea, în orice mod, a dreptului asupra bunului, nicidecum luarea unor măsuri conservatorii cu privire la valorificarea creanțelor terțelor persoane, precum înscrierea urmăririi, pentru opozabilitate, în cartea funciară.
În lumina argumentelor expuse, instanța apreciază că actele de executare efectuate până la acest moment sunt legale și temeinice, contestația la executare, astfel cum a fost formulată, urmând a fi respinsă.
Față de împrejurarea că cererea a fost soluționată la primul termen de judecată, instanța constată că nu se mai impune soluționarea cererii de suspendare a executării silite, aceasta fiind lipsită de obiect.
