DOMENIU:CONTESTAŢIE LA EXECUTARE
Contestaţie la executare Urmărirea unui bun proprietate devălmaşă pentru datoria unuia dintre soţi. Lămurirea întinderii contractului de leasing.
SENTINŢA CIVILĂ NR. 9769/20.06.2012
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, contestatorul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC A.L.R. IFN SA, anularea actelor de executare silită dispuse de BEJ T.A.M. în dosarul de executare , precum şi lămurirea întinderii titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar .
În motivarea în fapt a cererii, contestatorul a precizat că, în calitate de debitor fidejusor, este chemat personal pentru garantarea debitului cerut de intimată, rezultat din contractul de leasing financiar , însă este căsătorit, iar actele de executare silită sunt nelegale întrucât privesc bunuri comune aflate în devălmăşie, cota din dreptul de proprietate asupra acestor bune nefiind cunoscută, câtă vreme bunurile dobândite în timpul comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
De asemenea, a mai făcut vorbire contestatorul despre dispoziţiile art. 632 alin. 1 şi 667, 676 şi 678 C.civ. actual, susţinând totodată că, în cazul în care nu se cunoaşte cota parte din bunurile supuse executării, actele de executare silită sunt premature, precum şi faptul că executorul a săvârşit presiuni majore ce se încadrează la art. 15 C.civ. actual, iar executarea nu foloseşte creditorului principal.
Cât priveşte lămurirea întinderii titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar , contestatorul a învederat că nu datorează suma invocată de către intimată, respectiv 149.504,28 lei, ci 59.268,89 lei, diferenţa rezultând din modul nelegal de calcul al debitului, deoarece intimata a recuperat bunurile ce fac obiectul contractului de leasing cel mai târziu la data de 30.08.2011, iar la acea dată debitul era de 59.268,89 lei.
În final, contestatorul a precizat că în cazul contractelor ce au ca obiect sume de bani, cum este şi contractul de leasing, daunele interese nu pot depăşi dobânda legală, că potrivit art. 1084-1086 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing, prejudiciul suferit de creditor din cauza neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită şi câştigul nerealizat, dar intimata a recuperat bunurile ce fac obiectul contractului în data de 30.08.2011, precum şi faptul că eventualul prejudiciu urmează a fi determinat în urma scăderii valorii obţinute de intimată prin vânzarea autovehiculelor, căci în caz contrar s-ar obţine şi prejudiciul cerut şi preţul pe autovehicule, invocând totodată îmbogăţirea fără justă cauză.
În drept, contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 399 C.proc.civ., iar în dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, depunând o serie de înscrisuri din dosarul de executare.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 194 lei, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997, respectiv timbru judiciar de 5,10 lei, conform art. 3 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
În data de 02.03.2012, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare, ca neîntemeiată.
În motivarea în fapt a întâmpinării, intimata a arătat că, prin contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008, contestatorul a devenit co-debitor întrucât şi-a asumat calitatea de garant – fidejusor, renunţând la beneficiul de discuţiune şi la cel de diviziune, iar ca urmare a faptului că debitorul principal nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată s-a procedat la executarea silită împotriva contestatorului.
Totodată, a precizat intimata că executarea silită se supune Codului civil în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, conform art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, iar contractul de leasing a fost încheiat în data de 17.12.2008, art. 15, 339, 632 şi 667 din C.civ. actual, invocate de contestator, nefiind aplicabile.
A mai susţinut contestatorul că, chiar dacă bunurile supuse executării silite sunt comune în devălmăşie, aceasta nu înseamnă, pe de o parte, că nu pot fi urmărite în cadrul executării, iar pe de altă parte Codul de procedură civilă prevede că împărţeala bunurilor aflate în devălmăşie, în vederea executării de către creditorii personali ai unui debitor codevălmaş, trebuie efectuată doar în ceea ce priveşte bunurile imobile, conform art. 493 alin. 1 C.proc.civ.
Sub aspectul lămuririi întinderii titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar , intimata a precizat că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, precum şi că recuperarea bunurilor nu s-a efectuat ca parte a executării creanţei, obligaţia de restituire fiind separată de obligaţia de plată.
În final, intimata a susţinut că daunele interese nu reprezintă contravaloarea bunurilor, ci o veritabilă clauză penală şi nu s-ar putea considera că s-ar îmbogăţi fără justă cauză, întinderea titlului executoriu fiind corectă.
În drept, intimata a invocat art. 42 alin. 2 C.com., art. 969, 1075, 1087, 1652, 1662-1667 C.civ., art. 1, 8 şi 15 din OG nr. 51/1997, art. 52 din Legea nr. 93/2009, art. 452-457 şi 493 alin. 1 C.proc.civ., iar în dovedire a solicitat proba cu înscrisuri şi interogatoriul contestatorului.
În data de 05.03.2012, numita D.D.D. a formulat cerere de intervenţiei în nume propriu, prin care a solicitat anularea actelor de executare silită întocmite în dosarul de executare , precum şi anularea actului de executare asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, constând în somaţia de plată din data de 18.01.2012, ca prematur şi lipsit de interes.
În motivarea în fapt a cererii, intervenienta în nume propriu a menţionat că este căsătorită cu contestatorul, iar actele de executare silită sunt nelegale întrucât privesc bunuri comune aflate în devălmăşie, învederând totodată că nu a fost de acord şi nu a semnat şi garantat nici un fel obligaţiile debitorului principal.
De asemenea, a mai făcut vorbire intervenienta în nume propriu despre dispoziţiile art. 632 alin. 1 şi 667, 676 şi 678 C.civ. actual, susţinând totodată că, în cazul în care nu se cunoaşte cota parte din bunurile supuse executării, actele de executare silită sunt inadmisibile, fiind necesară separaţia de patrimonii potrivit art. 370 C.civ. actual.
Totodată, a susţinut intervenienta în nume propriu că imobilul situat în Bucureşti, sector 2 este ipotecat potrivit contractului de credit din data de 02.07.2008, iar executorul ştie, întrucât este de notorietate că preţurile imobilelor au scăzut, că valoarea imobilului nu mai acoperă valoarea garantată prin contractul de credit.
A mai arătat intervenienta în nume propriu că nu au fost respectate dispoziţiile art. 497 C.proc.civ., executorul înscriind somaţia în cartea funciară fără a-i comunica procesul verbal de situaţie şi datele de identificare ale imobilului, precum şi faptul că actul de executare este prematur deoarece bunul supus executării este proprietate devălmaşă, necunoscându-se cota dreptului de proprietate pe care o deţine contestatorul, astfel că nu se poate executa partea contestatorului din imobil în vederea îndestulării intimatului.
În final, intervenienta în nume propriu, invocând art. 2396 şi 2479 C.civ. actual, respectiv art. 3713 C.proc.civ., a precizat că actul de executare este lipsit de interes deoarece, prin executarea silită, creditorul ipotecar va declara exigibil contractul de credit, suma obţinută prin executare neacoperind creanţa pentru care a fost constituită ipoteca, precum şi faptul că nici prin întoarcerea executării silite nu poate acoperi prejudiciul produs prin pierderea imobilului.
În drept, intervenienta în nume propriu a invocat art. 49 alin. 1 C.proc.civ., iar în dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 190 lei, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997.
În şedinţa publică din data de 07.03.2012, contestatorul şi-a completat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat anularea actului de executare asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, constând în somaţia de plată din data de 18.01.2012, ca prematur şi lipsit de interes, susţinând, în esenţă, cele învederate de intervenienta în nume propriu. La acelaşi termen de judecată, instanţa a comunicat contestatorului copie de pe întâmpinare şi a dispus comunicarea către intimată a cererii completatoare depuse de către contestator.
În data de 09.05.2012, intimata a depus note scrise, prin care a menţionat, în esenţă, că nu s-a efectuat nici un act de executare silită imobiliară, astfel că cererea completatoare a contestatorului este prematură, că singurul document care face vorbire de imobil este procesul verbal de situaţie, act premergător şi care a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile, precum şi faptul că apărările contestatorului nu pot face obiectul contestaţiei la executare, ci ar putea fi invocate în cadrul unei eventuale cereri de împărţeală în cadrul executării silite imobiliare.
Instanţa, conform art. 402 alin. 1 C.proc.civ., a dispus emiterea a trei adrese către BEJ T.A.M., în vederea ataşării dosarului de executare , în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul, relaţiile fiind comunicate şi anexate la dosar abia în data de 14.05.2012.
Prin încheierea de şedinţă din data de 16.05.2012, în condiţiile art. 52 C.proc.civ., instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în nume propriu, formulată de intervenienta D.D.D., şi a dispus comunicarea intervenţiei către intimată, cu menţiunea de a depune întâmpinare, fără însă ca intimata să fi depus întâmpinare cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu.
În data de 19.06.2012, contestatorul a depus la dosarul cauzei concluzii scrise şi un set de înscrisuri din dosarul de executare .
Analizând cauza de faţă, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate şi a probelor administrate, instanţa reţine următoarele:
Instanţa a fost legal sesizată şi este competentă general, material şi teritorial, potrivit art. 400 alin. 1, coroborat cu art. 373 C.proc.civ., să soluţioneze prezenta cauză.
În fapt, între intimata SC A.L.R. IFN SA, în calitate de finanţator, SC C.P. DDV SRL, în calitate de utilizator, contestatorul D.V., în calitate de garant, şi numita M.I.D., în calitate de garant, s-a încheiat contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008, prin care finanţatorul s-a obligat să transmită pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, către utilizator, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul avea obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului deja exprimat prin contract, cu privire la cumpărarea bunului, conform art. 1.1 din contract.
Contestatorul, în calitate de garant, conform art. 27.1 lit. a şi e din contract, s-a obligat să garanteze îndeplinirea la timp şi în mod complet a tuturor obligaţiilor asumate de utilizator, în sumă egală cu totalitatea ratelor şi a altor sume datorate de către utilizator finanţatorului, renunţând în mod expres la drepturile reglementate de art. 1662-1667 C.civ., inclusiv şi fără a se limita la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune.
Prin notificarea din data de 30.08.2011, efectuată prin intermediul BEJA S.I. şi S.E.A., a fost reziliat de către intimată contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008, în condiţiile art. 21 din contract.
Întrucât utilizatorul, în calitate de debitor principal, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti ratele de leasing, intimata a formulat, în data de 03.10.2011, cerere de executarea silită împotriva contestatorului, formându-se dosarul execuţional al BEJ T.A.M., în cadrul căruia a fost obţinută, în data de 17.10.2011, încheierea de încuviinţare a executării silite din partea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008.
Din adresa emisă de R.A. SA rezultă că a fost identificat contestatorul cu un cont deschis, astfel că a fost emisă de către executorul judecătoresc adresa de înfiinţare poprire din 13.01.2012, comunicată şi contestatorului.
Din adresa emisă de B.R. SA rezultă că a fost identificat contestatorul cu un cont deschis, astfel că a fost emisă de către executorul judecătoresc adresa de înfiinţare poprire din 13.01.2012, comunicată şi contestatorului.
Prin procesul verbal din data de 13.01.2012, în condiţiile art. 3717 alin. 3 C.proc.civ., s-au stabilit cheltuielile de executare în cuantum de 12.020 lei (f. 326).
În temeiul art. 496 C.proc.civ., executorul judecătoresc a întocmit, în data de 17.01.2012, procesul verbal de situaţie cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, proprietate comună în devălmăşie a contestatorului şi intervenientei în nume propriu, potrivit actului de dezmembrare autentificat de BNP C.S.P., care se coroborează cu extrasul de Carte Funciară aflat la dosar.
Conform art. 497 C.proc.civ., a fost emisă somaţia din 18.01.2012, cu privire la imobilului situat în Bucureşti, sector 2, care a fost comunicată contestatorului în data de 10.02.2012.
Contestatorul şi intervenienta în nume propriu sunt soţ şi soţie, conform certificatului de căsătorie nr. 2186/24.08.1990.
În drept, potrivit art. 399, alin. 1, teza I şi alin. 2 C.proc.civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
Conform art. 401 alin. 1 C.proc.civ., contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când: a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare; b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi, iar dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit; c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie, iar contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, conform alin. 2 al art. 401 C.proc.civ.
Potrivit art. 101 alin. 1 şi 5 C.proc.civ., termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul, iar termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, în vreme ce art. 102 alin. 1 C.proc.civ. statuează că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel.
Totodată, conform art. 137 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
De asemenea, art. 129 alin. 5 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În aceste condiţii, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei tardivităţii contestaţiei la executare formulate de contestator în ceea ce priveşte actul de executare reprezentat de somaţia de plată din data de 18.01.2012, invocată din oficiu de către instanţă, excepţie de procedură, absolută şi peremptorie, pe care o va admite, cu următoarea motivare:
Somaţia din 18.01.2012 (, cu privire la imobilului situat în Bucureşti, sector 2, emisă în baza art. 497 C.proc.civ., a fost comunicată contestatorului în data de 10.02.2012, iar contestatorul avea posibilitatea de a formula contestaţie la executare împotriva acestui act de executare cel mai târziu la data de 27.02.2012.
Or, contestatorul a formulat contestaţie la executare împotriva somaţiei din 18.01.2012 abia în data de 07.03.2012, cu nerespectarea termenului de 15 zile, prevăzut de art. 401 alin. 1 C.proc.civ.
Pe cale de consecinţă, instanţa va respinge contestaţia la executare formulată de contestator, în ceea ce priveşte actul de executare reprezentat de somaţia de plată din data de 18.01.2012, ca tardiv introdusă.
Pe fondul cauzei, art. 27 din Legea nr. 71/2011 prevede că indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce priveşte relaţiile lor personale şi patrimoniale, soţii sunt supuşi dispoziţiilor Codului civil, de la data intrării sale în vigoare.
Totuşi, atât contestatorul, cât şi intervenienta în nume propriu au invocat o serie de texte legale din actualul Cod civil care nu îşi găsesc aplicabilitate în prezenta cauză.
Astfel, art. 370 C.civ. actual, invocat de către intervenienta în nume propriu, nu este aplicabil în cauză, faţă de prevederile art. 38 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dispoziţiile art. 370-372 din Codul civil privind separaţia judiciară de bunuri sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soţi după această dată. Or, contractul de leasing financiar a fost încheiat de către contestator în data de 17.12.2008.
Totodată, faţă de prevederile art. 65 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dispoziţiile art. 667 şi 668 din Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, rezultă că art. 667 C.civ. actual, invocat de către contestator şi intervenienta în nume propriu, nu este aplicabil în cauză.
De asemenea, potrivit art. 66 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, aplicându-se şi partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil.
Se impune a mai preciza că dispoziţiile art. 351-354 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată, conform art. 35 din Legea nr. 71/2011, însă nu sunt aplicabile în prezenta cauză căci datoria contestatorului nu s-a născut după data intrării în vigoare a Codului civil actual, recte 01.10.2011, ci anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, aşa cum rezultă din contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008.
Cu toate acestea, într-adevăr, bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor, conform art. 339 C.civ. actual.
Proprietatea comună în devălmăşie este forma proprietăţii comune ce se caracterizează prin aceea că bunul aparţine tuturor coproprietarilor, fără ca aceştia să aibă precizată vreo cotă parte ideală din dreptul de proprietate asupra acelui bun.
Conform art. 32 din Codul familiei, abrogat în prezent, dar aplicabil în cauză (interpretând per a contrario art. 35 din Legea nr. 71/2011), soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
Totodată, potrivit 33 alin. 1 şi 2 C.fam., bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi, dar după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
Or, obligaţia asumată de contestator prin contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008, reprezintă o datorie proprie a contestatorului, pentru care este ţinut a răspunde cu bunurile proprii, iar nu cu bunurile comune, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile în care soţii răspund cu bunurile comune.
În atare condiţii, este evident că bunurile comune, indiferent de tipul lor, (mobile sau imobile), căci ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), nu pot fi urmărite de către intimată, în calitate de creditor personal al contestatorului.
În atare condiţii, este evident că bunurile comune, indiferent de tipul lor, (mobile sau imobile), căci ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), nu pot fi urmărite de către intimată, în calitate de creditor personal al contestatorului.
Pe cale de consecinţă, este totalmente neîntemeiată alegaţia intimatei privind faptul că, chiar dacă bunurile supuse executării silite sunt comune în devălmăşie, aceasta nu înseamnă, pe de o parte, că nu pot fi urmărite în cadrul executării, iar pe de altă parte Codul de procedură civilă prevede că împărţeala bunurilor aflate în devălmăşie, în vederea executării de către creditorii personali ai unui debitor codevălmaş, trebuie efectuată doar în ceea ce priveşte bunurile imobile, conform art. 493 alin. 1 C.proc.civ., câtă vreme există dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, instanţa reţine că pentru a interveni nulitatea actelor de procedură se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, conform art. 105 alin. 2 C.proc.civ., potrivit căruia actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie, coroborat cu art. 399 alin. 2 C.proc.civ., următoarele condiţii: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcţionar necompetent; actul de procedură să fi produs părţii o vătămare; vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, instanţa reţine, mai întâi, că actele de executare privind înfiinţarea popririi, din dosarul de executare al BEJ T.A.M., au fost efectuate în mod nelegal, deoarece au privit conturi bancare ale contestatorului care, deşi nu erau alimentate cu disponibil bănesc, erau bunuri comune ale contestatorului şi intervenientei în nume propriu, în lipsa unei probe contrare operând prezumţia de bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
De asemenea, instanţa constată că s-a produs contestatorului şi intervenientei în nume propriu o vătămare, care se prezumă relativ (potrivit art. 399 alin. 2 C.proc.civ.), iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor nelegale, deoarece bunurile comune nu pot fi urmărite de către intimată, în calitate de creditor personal al contestatorului.
Pe cale de consecinţă, instanţa va admite, în parte, contestaţia la executare formulată de contestator, în contradictoriu cu intimata şi va anula actele de executare privind înfiinţarea popririi, efectuate în dosarul de executare , al BEJ T.A.M..
Sub aspectul contestaţiei la executare privind lămurirea întinderii titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar , instanţa o va respinge, ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:
Potrivit art. 399 alin. 4 C.proc.civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Totodată, conform art. 400 alin. 2 C.proc.civ., contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, iar dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare.
Este necesar a preciza că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, sens în care nu este aplicabil C.civ. actual.
Astfel, potrivit art. 21.2, coroborat cu art. 27. 1 din contract, în caz de reziliere a contractului, utilizatorul şi implicit garantul sunt ţinuţi, printre altele, să plătească toate sumele scadente până la data operării rezilierii (inclusiv dobânzile de întârziere facturate), să plătească cu titlu de daune interese toate ratele de leasing care ar fi fost scadente dacă contractul nu ar fi fost reziliat, inclusiv valoarea reziduală, precum şi să restituie imediat echipamentul la locaţia indicată de finanţator.
Pe cale de consecinţă, în acord cu intimata, instanţa constată că recuperarea bunurilor nu s-a efectuat ca parte a executării creanţei, obligaţia de restituire fiind separată de obligaţia de plată, iar daunele interese nu reprezintă contravaloarea bunurilor, ci o veritabilă clauză penală, stabilită în condiţiile art. 1066 şi 969 C.civ, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 21.2 lit. b din contract.
Clauza penală, conform art. 1066 C.civ., poate fi definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, iar potrivit art. 969 alin. 1 C.civ., care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, exprimat elocvent prin adagiul latin pacta sunt servanda, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Aşadar, este lipsită de suport probator conform art. 1169 C.civ. şi art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., şi, pe cale de consecinţă, neîntemeiată alegaţia contestatorului privind faptul că nu datorează suma invocată de către intimată, respectiv 149.504,28 lei, ci 59.268,89 lei, diferenţa rezultând din modul nelegal de calcul al debitului, deoarece intimata a recuperat bunurile ce fac obiectul contractului de leasing cel mai târziu la data de 30.08.2011, iar la acea dată debitul era de 59.268,89 lei.
Totodată, prin inserarea unei clauze penale, în condiţiile art. 969 şi 1066 C.civ. (în caz de reziliere a contractului, utilizatorul şi implicit garantul sunt ţinuţi să plătească cu titlu de daune interese toate ratele de leasing care ar fi fost scadente dacă contractul nu ar fi fost reziliat, inclusiv valoarea reziduală – art. 21.2 lit. b din contract), părţile au înţeles să deroge de la dispoziţiile art. 1084-1086 C.civ., sens în care este lipsită de temeinicie susţinerea contestatorului privind faptul că eventualul prejudiciu urmează a fi determinat în urma scăderii valorii obţinute de intimată prin vânzarea autovehiculelor, căci în caz contrar s-ar obţine şi prejudiciul cerut şi preţul pe autovehicule.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D.D.D., instanţa o va admite, având în vedere următoarele considerente:
Sub aspectul actelor de executare privind înfiinţarea popririi, efectuate în dosarul de executare al BEJ T.A.M., considerentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea contestaţiei la executare formulate de contestator îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea, astfel că nu se impune reiterarea acestora.
Sub aspectul contestaţiei la executare privind somaţia din 18.01.2012, care se referă la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, emisă în baza art. 497 C.proc.civ., instanţa reţine prioritar că somaţia antemenţionată reprezintă în mod neîndoielnic un act de executare efectuat cu privire la un imobil.
Totodată, instanţa constată că imobilul situat în Bucureşti, sector 2 este proprietate comună în devălmăşie a contestatorului şi intervenientei în nume propriu, potrivit actului de dezmembrare autentificat de BNP C.S.P., care se coroborează cu extrasul de Carte Funciară aflat la dosar.
Or, aşa cum a reţinut instanţa deja, obligaţia asumată de contestator prin contractul de leasing financiar din data de 17.12.2008, reprezintă o datorie proprie a contestatorului, pentru care este ţinut a răspunde cu bunurile proprii, iar nu cu bunurile comune, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile în care soţii răspund cu bunurile comune.
Mai mult decât atât, potrivit art. 493 alin. 1 C.proc.civ., creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor ce se cer a fi întrunite pentru a interveni nulitatea actelor de procedură, astfel cum au fost deja amintite, instanţa reţine, mai întâi, că somaţia de plată din data de 18.01.2012, efectuate în dosarul de executare , al BEJ T.A.M., a fost efectuată în mod nelegal, deoarece priveşte un bun comun al contestatorului şi intervenientei în nume propriu.
De asemenea, instanţa constată că s-a produs intervenientei în nume propriu o vătămare, care se prezumă relativ (potrivit art. 399 alin. 2 C.proc.civ.), iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor nelegale, deoarece bunurile comune nu pot fi urmărite de către intimată, în calitate de creditor personal al contestatorului, câtă vreme nu se poate executa partea contestatorului din imobil în vederea îndestulării intimatei.
Pe cale de consecinţă, instanţa va anula actul de executare reprezentat de somaţia de plată din data de 18.01.2012, efectuată în dosarul de executare al BEJ T.A.M..
Pe de altă parte, susţinerea intervenientei în nume propriu privind faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 497 C.proc.civ., executorul înscriind somaţia în cartea funciară fără a-i comunica procesul verbal de situaţie şi datele de identificare ale imobilului, este neîntemeiată, câtă vreme textul art. 497 C.proc.civ. nu prevede o asemenea obligativitate.
Totodată, art. 2396 C.civ. actual, invocat de către intervenienta în nume propriu, priveşte ipoteca mobiliară, iar nu cea imobiliară, astfel că nu e incident în cauză.
În acelaşi sens, este lipsit de relevanţă faptul că imobilul situat în Bucureşti, sector 2 este ipotecat, astfel cum rezultă din extrasul de Carte Funciară, acest aspect neputând constitui un impediment la executare, astfel că este vădit neîntemeiată susţinerea intervenientei în nume propriu cu privire la faptul că actul de executare este lipsit de interes deoarece, prin executarea silită, creditorul ipotecar va declara exigibil contractul de credit, suma obţinută prin executare neacoperind creanţa pentru care a fost constituită ipoteca.
Luând în considerare dispoziţiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., faţă de principiul accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului) şi constatând culpa procesuală parţială a intimatei, instanţa va obliga intimata la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial parţial, conform chitanţei, apreciind cheltuielile judiciare efectuate în cauză drept reale, necesare şi rezonabile.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte taxele judiciare de timbru, instanţa constată incidenţa art. 23 alin. 1 lit. e şi alin. 2 din Legea nr. 146/1997.
