Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei XXX sub nr. XXX/204/2015, la data de 29.10.2015, contestatorul XXX a chemat în judecată pe intimata ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice XXX, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, Serviciul Fiscal Municipal XXX, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea tuturor actelor de executare realizate în cadrul dosarului de executare privind imobilul situat în XXX (dosar fiscal nr. 1970414420061).
În motivarea acţiunii, contestatorul a arătat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală s-a aflat dosarul nr. XXX, care a avut ca obiect judecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei penale nr. 809/28.11.2011 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti Secţia II-a penală în dosarul nr. XXX, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT, parte civilă fiind Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi inculpaţi ——.
Prin acţiunea formulată contestatorul a arătat că, la termenul de judecată din data de 15.09.2014, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a dispus prin încheiere, extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului de pe lângă ICCJ/DIICOT/Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II – a Penală, asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi şi administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurilor de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
Astfel, instanţa a desemnat şi organul însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiei de indisponibilizare, iar prin încheierea de şedinţă din data de 01.10.2014, instanţa a extins măsurile asigurătorii dispuse prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2014, dispunând indisponibilizarea conturilor şi acţiunilor şi activelor societăţilor comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară şi în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţin acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acționari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de grad I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii.
A mai arătat contestatorul că, prin Decizia penală nr. 1207 din data de 14.10.2014, instanţa a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociat sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii.
Contestatorul a arătat, în continuare, că la pct. III din Decizie, instanţa menţine măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea sa, respectiv: teren intravilan 537 mp situat în XXX, deţinut în baza c.v.c. nr. 1486/29.08.2014, înscris în cartea funciară nr. XXX a localităţii XXX cu numerele cadastrale: terenul 2.322; construcţia locuinţă an 1992-22322-C2 şi construcţia locuinţă vacanţă an 2008 – 22322-C3, clădire în suprafaţă de 44 mp +124 mp situate în localitatea XXX de Sus, str. Aleea Someşului nr.3A, deținut din anul 2008, în baza c.v.c. nr. 1246/29.08.2014, bunurile fiind indisponibilizate pentru garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de 2.321.292.608.133,96 lei (ROL) + 91.166.300 USD + 57.768.138 USD +13.133.451 Euro de la inculpatul XXX, Curtea de Apel Bucureşti constituind astfel un drept de garanţie al Statului Român asupra bunurilor proprietatea lui XXX pentru recuperarea creanţei statului împotriva inculpatului XXX, contestatorului fiindu-i comunicat la data de 19.10.2015 raportul de evaluare a bunurilor imobile confiscate nr. 92281/14.10.2015.
Contestatorul a invocat, totodată, încălcarea dispozitivului deciziei penale nr. 1207A/14.10.2014 pronunţată de Tribunalul București – Secția a II – a penală în dosarul nr. XXX prin însăşi procedura de executare.
A arătat că prin executarea silită pornită împotriva sa s-au încălcat dispoziţiile art. 141, art. 144 – 145, art. 172 – 174 Cod procedură fiscal, OG nr. 14/2007, Hotărârea nr. 731 din 4 iulie 2007.
Astfel, contestatorul a învederat că în prezenta cauză nu există un titlu executor în baza căruia să se fi pornit executarea, raportul de evaluare a bunurilor imobile sechestrate, înregistrat la ANAF XXX cu nr.92281/14.10.2015 comunicat odată cu procesul – verbal de sechestru asigurător bunuri imobile nr. 107983/24.09.2014, nu este un titlu executoriu în baza căruia să se fi pornit executarea silită, Decizia penală nr. 1207/14.10.2014 nu constituie, per ipsum, un titlu executoriu faţă de acesta, debitorul creanţei statului fiind condamnatul XXX contestatorul având doar calitatea de terţ garant.
Astfel, contestatorul a precizat că numai în cazul în care debitorul principal al creanţei nu a acoperit prejudiciul/sau nu l-a acoperit integral, anterior demarării procedurilor de executare silită se impunea în mod obligatoriu notificarea sa, printr-o somaţie, în care să se indice: cuantumul sumei datorate (poate între timp debitorul principal acoperise integral sau parţial suma confiscată), provenienţa sumelor (Decizia penală nr. 81207/14.10.2014), termenul în care contestatorul are obligaţia de a plăti sumele datorate; indicarea consecinţelor nerespectării acestei obligaţii (art. 145 Cod procedură fiscală). De asemenea, somaţia trebuia însoţită de titlul executoriu fiscal, iar în prezenta cauză executarea nu are la bază Decizia penală nr. 1207/14.10.2014, ci Procesul – verbal de sechestrul asigurător pentru bunuri imobile nr. 107983/24.09.2014, proces – verbal ce a avut la bază o încheiere de şedinţă prin care s-a instituit o măsură asiguratorie şi nu o măsură executorie, încălcându-se totodată şi dispozitivul Deciziei penale menționate, prin care Curtea de Apel Bucureşti a constituit un drept de garanţie al Statului Român şi a conferit contestatorului, calitatea de “terţ garant” pentru recuperarea creanţei deţinute de Statul Român împotriva inculpatului XXX, în urma aplicării măsurii confiscării speciale a unor sume de bani de la acesta.
A mai arătat contestatorul că, potrivit art. 144 Cod. Proc. fiscală, actele de executare trebuie să indice în mod obligatoriu titlului executoriu şi să arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării, ori măsura sechestrului asigurător a fost instituită în cadrul dosarului penal nr. XXX şi menţinută prin decizia penală nr. 1207/14.10.2014, în scopul garantării executării măsurii confiscării speciale a unor sume de bani de la inculpatul XXX, iar actele de executare silită întocmite de intimată, nu menţionează nici titlul executoriu şi nici natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării. Confiscarea specială are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi nu de despăgubire civilă. Caracterul de sancţiune de drept penal al confiscării speciale, exclude posibilitatea unei obligaţii solidare, specifică răspunderii delictuale, iar măsura garantării confiscării speciale printr-o hotărâre penală definitivă, este o măsură pur civilă, nefiind reglementată de dispoziţiile penale.
Pe cale de consecinţă, în favoarea contestatorului operează beneficiul de discuțiune, cât timp nu se face dovada că s-au întreprins toate formele de executare dispuse de instanţa de judecată pentru confiscarea specială iar în urma acestora nu s-au putut confisca integral sau parțial sumele de la inculpat.
Mai mult, contestatorul a subliniat faptul că procedura de executare încalcă dispoziţiile OG nr. 14/2007 care se aplică conform normelor metodologice din Hotărârea nr. 731 din 4 iulie 2007, aspect atestat şi de instanţa de apel, care precizează că bunurile sale mobile şi imobile vor fi scoase la licitaţie de către ANAF pentru recuperarea sumei.
În ceea ce priveşte forma de executare a garanţiilor, contestatorul a arătat că aceasta nu se poate materializa prin simpla executare silită, în acest sens invocând prevederile Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi Consiliului din 03 aprilie 2014, cu privire la măsura îngheţării, conform căreia, la art. 7, se dispune că “(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite îngheţarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.
Prin acțiunea formulată, contestatorul a mai invocat nerespectarea prev. art. 145 C.pr. fiscală, având în vedere că nu a primit nici o somaţie şi nu i s-a comunicat titlul executoriu în baza căruia s-a demarat procedura de executare silită.
În dovedirea contestației, a solicitat proba cu înscrisurile existente la dosar.
Intimata ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice XXX, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, Serviciul Fiscal Municipal XXX nu a formulat întâmpinare însă a depus la dosar în copie titlul executoriu nr. 408010020937606/06.11.2014 şi somaţia nr. 408010030772649/06.11.2014, adresa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II – a Penală referitoare la dispoziţiile instanţei din data de 15.09.2014 în dosarul nr.XXX, procesul verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile nr.107983/24.09.2014 emis de AJFP Prahova, împreună cu confirmarea de primire, adresa nr. 92281/14.10.2015, prin care i se comunică debitorului raportul de evaluare, împreună cu confirmarea de primire (f.227-238), procese verbale de cheltuieli de executare silită, procese verbale de licitaţie, anunţ privind vânzarea pentru bunuri imobile (f.262-269).
În cauză a fost încuviinţată la solicitarea contestatorului proba cu înscrisuri.
În urma probelor administrate în cauză, Judecătoria XXX a pronunţat sentinţa nr. 120/13.01.2016, prin care a admis contestația la executare formulată de contestatorul XXX, în contradictoriu cu intimata ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice XXX, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, Serviciul Fiscal Municipal XXX, a anulat toate actele de executare ulterioare procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile încheiat la data de 24.09.2014 în dosarul fiscal nr. 1970414420061, acte ce fac obiectul dosarului nr. 420061/2014, privind imobilul situat în XXX şi a luat act că vor fi solicitate de către contestator cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reținut că în dosarul nr. XXX aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, care a avut ca obiect judecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei penale nr. 809/28.11.2011 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a penală în dosarul nr. XXX de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT, parte civilă fiind Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, iar inculpaţi—-, la termenul de judecată din data de 15.09.2014, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a dispus prin încheiere, în temeiul art. 404 alin. 4 lit. c) C.proc.pen., art. 32 din Legea 656/2002, art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 alin. 1 şi 4 Cod proc. pen., art. 249 alin. 5 Cod proc. pen. coroborat cu art. 32 lit. d. C. familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea 71/2011 şi cu dispoziţiile art. 998 Vechiul Cod Civil, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului de pe lângă ICCJ/DIICOT/Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II – a Penală asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor din dosarul mai sus rubricat, inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi şi administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurilor de îndeplinirea măsurilor asigurătorii.
Prin încheierea de şedinţă din data de 01.10.2014, instanţa a extins măsurile asigurătorii dispuse prin încheierea de Şedinţă din data de 15.09,2014. dispunând să procedeze la indisponibilizarea conturilor şi acţiunilor şi activelor societăţilor comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acţionari sau administratori, situate în ţară şi în străinătate, inclusiv a societăţilor comerciale care deţin acţiuni la alte societăţi comerciale la care inculpaţii figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, acționari sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale soţiilor acestora, ale rudelor de grad I şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecăţii.
Prin Decizia penală nr. 1207 din data de 14.10.2014, instanţa a dispus menţinerea măsurilor dispuse prin încheierea din 15.09.2014. Astfel: “în temeiul art. 404 alin. 4 lit. c) C.p.p., art. 32 din Legea nr 656/2002, art. 11 din Legea nr 241/2005, art. 249 alin 1, 4 C pr. pen, art. 249 alin 5 C pr. Pen. coroborate cu disp. art. 32 lit. d C. familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea 71/2011 şi cu dispoziţiile art. 998 din Vechiul Cod Civil, aplicabile conform art. 6 din Legea 71/2011, a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr 171/D/P/2003 din 12.01.2005 a Parchetului General de pe lângă 1CG – DIICOT Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din dată de 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti secţia a II- a penală asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor —, măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din dată de 15.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II – a penală în dosarul nr. XXX, inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociat sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii”.
La pct. III din Decizia penală nr. 1207 din data de 14.10.2014 (f.220 verso), instanţa a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea lui XXX, după cum urmează: teren intravilan 537 mp, situat în oraş Breza de Sus, Jud. Prahova, Al. Someşului nr.3A deţinut în baza c.v.c. nr. 1486/29.08.2014. Imobilul este înscris în cartea funciară nr.22322 a localităţii XXX cu numerele cadastrale: terenul 29.322; construcţia locuinţă an 1992-22322-C2 şi construcţia locuinţă vacanţă an 2008 – 22322-C3, clădire în suprafaţă de 44 mp +124 mp situate în localitatea XXX, deţinut din anul 2008, în baza CV-C nr. 1246/29.08.2014, menţionându-se că bunurile sunt indisponibilizate pentru garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de 2.321.292.608.133,96 lei (ROL) + 91.166.300 USD + 57.768.138 USD +13.133.451 EURO de la inculpatul XXX.
Astfel, prin Decizia penală, Curtea de Apel Bucureşti a constituit un drept de garanţie al Statului Român asupra bunurilor proprietatea lui XXX pentru recuperarea creanţei statului împotriva inculpatului XXX în cuantum de (2.321.292.608.133,96 lei (ROL) + 91.166.300 USD + 57.768.138 USD +13.133.451 EURO) născută în urma aplicării măsurii confiscării speciale împotriva acestui inculpat prin aceeaşi decizie.
Primind adresa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II a Penală, referitoare la dispoziţiile instanţei din data de 15.09.2014 în dosarul nr.XXX, AJFP Prahova a încheiat procesul verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile nr.107983/24.09.2014 (f.231-232) iar AFP XXX a demarat procedura vânzării la licitaţie a imobilelor proprietatea contestatorului asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurator.
Dacă aplicarea sechestrului asigurator asupra imobilelor proprietatea contestatorului este legală în executarea încheierii Curţii de Apel Bucureşti din data de 15.09.2014 pronunţată în dosarul nr.XXX şi adresei nr. 536368din 24.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de disp. art. 129 alin 2 din OG nr.92/2003, în condiţiile în care măsura indisponibilizării bunurilor este o măsură asiguratorie şi nu una executorie, trecerea la executarea silită, atâta timp cât contestatorul are doar calitatea de terţ garant, pentru recuperarea creanţei deţinute de Statul român împotriva inculpatului XXX, apare ca abuzivă.
Instanţa de fond a apreciat că, numai în măsura în care sumele pentru care s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul XXX nu sunt plătite sau acoperite prin valorificarea prin executare silită a bunurilor acestuia, se va putea proceda şi la executarea bunurilor “terţilor garanţi”. Până atunci subzistă sechestrul asigurător.
Totodată s-a reţinut că în dosarul de executare nu există nici o dovadă a faptului că sumele în garantarea cărora s-a instituit sechestrul asigurător nu au fost plătite/recuperate de la XXX.
Aşadar nu se poate aplica regula solidarităţii între contestatorul garant şi debitorul obligaţiei de plată a produsului confiscat, întrucât în materia unei sancţiuni de drept penal cum este confiscarea specială ( măsură de siguranţă ), solidaritatea nu se aplică, neaflându-se în prezenţa răspunderii civile delictuale.
Totodată, simplul fapt că s-a emis un titlu executoriu împotriva lui XXX (f.228), fără o dovadă concretă că din bunurile acestuia nu s-a acoperit sumele confiscate, nu îndreptăţeşte organul fiscal a executa bunurile “terţilor garanţi”.
Confiscarea specială constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor lucruri (sau a echivalentului lor) ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală a căror deţinere de către făptuitor, datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârşirea faptei prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, ca sancţiune de drept penal ea constă în scoaterea forţată din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea în patrimoniul statului a lucrurilor anume determinate prin lege. Măsură confiscării are caracter in rem şi produce efecte faţă de orice persoană la care s-ar găsi lucrurile confiscate. Aşadar, prioritar, intimata, alături de celelalte organe abilitate, a fost investită de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 1207/2014 să scoată forţat din patrimoniul condamnatului XXX, sumele de bani confiscate prin însăşi decizie.
Numai în măsura în care s-ar dovedi în mod efectiv si real că sumele de bani confiscate nu se regăsesc în conturile condamnatului, nici din ţară nici din străinătate, se poate apoi trece la executarea bunurilor proprietatea contestatorului.
În ceea ce priveşte forma de executare a garanţiilor, instanţa a apreciat că aceasta nu se poate materializa prin simpla executare silită.
În acest sens se au în vedere prevederile Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi Consiliului din 03 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană. Directiva este în mod direct aplicabilă şi are prioritate în faţa oricărei dispoziţii interne, începând cu 4 octombrie 2015 conform prevederilor art. 12 şi art. 14.
De altfel, unul din temeiurile ce a stat la baza instituirii măsurii sechestrului asigurător este şi Decizia-cadru 2001/500/JAI înlocuită în prezent de Directiva 2014/42/UE.
În interpretarea acestor dispoziţii, măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor sale prin Decizia nr. 1207/2014 are caracterul unei “măsuri de îngheţare” a unui aşa zis produs provenit din săvârşirea unei fapte penale şi care este de natură a garanta confiscarea specială de la inculpatul XXX. Potrivit art. 2 din Directivă, “îngheţarea” înseamnă “interzicerea temporară a transferului distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor sau asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra bunurilor”.
Conform art. 7 din aceeaşi Directivă cu privire la măsura îngheţării se dispune că “(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite îngheţarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Respectivele măsuri, care sunt dispuse de o autoritate competentă, includ acţiuni urgente care urmează să fie adoptate atunci când este necesar în scopul de a conserva bunurile. (2) Bunurile aflate în posesia unei părţi terţe, astfel cum se menţionează la articolul 6, pot face obiectul unor măsuri de îngheţare în scopul unei posibile confiscări ulterioare”.
De asemenea, conform art. 8 alin. (3) “Ordinul de îngheţare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare”, iar conform alin. (5) “Bunurile îngheţate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat.
Prin urmare, sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor contestatorului prin Decizia nr. 1207/2014, nu conferă posibilitatea scoaterii în executare silită a bunurilor fără existenţa unui ordin de confiscare, la acest moment, imobilul poate face exclusiv obiectul unor măsuri de conservare dar nu şi de executare silită.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond, în temeiul art. 141, ar.144-145, art. 172-174 Cod pr. fiscală a admis contestația la executare şi a anulat toate actele de executare ulterioare procesului verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile încheiat la data de 24.09.2014 în dosarul fiscal nr. 1970414420061, acte ce fac obiectul dosarului nr. 420061/2014, privind imobilul situat în XXX de Sus, Aleea Someşului, nr. 3A, jud. Prahova.
Totodată, s-a luat act că vor fi solicitate de către contestator cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, intimata ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice XXX, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, Serviciul Fiscal Municipal XXX, solicitând admiterea acestuia şi modificarea hotărârii menţionate în sensul respingerii contestaţiei la executare formulate, ca neîntemeiată.
În continuare, a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 120/13.01.2016, instanţa a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul XXX şi a anulat actele de executare ulterioare procesului – verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile din 24.09.2014.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că măsura indisponibilizării bunurilor este o măsură asiguratorie şi nu una executorie, iar executarea silită a bunului imobil al contestatorului este abuzivă, întrucât executarea asupra bunului imobil al contestatorului se putea face numai în măsura în care creanţa faţă de debitorul condamnat XXX nu a fost acoperită prin plata sau prin executarea silită asupra bunurilor acestuia. Instanţa a reţinut în acest sens că în cauză nu s-a făcut dovada că suma pentru care s-a dispus confiscarea de către instanţa nu a fost achitată de către debitorul condamnat XXX, iar în materia confiscării speciale ca măsură de siguranţă nu se aplică regula solidarităţii, contestatorul având aşadar beneficiul de discuțiune. A mai reţinut instanţa că sechestrul asigurător instituit asupra bunului imobil prin Decizia nr 1207/2014 nu conferă posibilitatea scoaterii în executare silită a bunurilor fără existenţa unui ordin de confiscare.
Astfel, sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât nu s-au avut în vedere toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept în baza cărora s-au efectuat actele de executare contestate, sens în care a solicitat modificarea sentinţei pronunţate în sensul respingerii contestaţiei la executare formulată, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că prin încheierea din 15.09.2014 pronunţată în dosarul nr. XXX de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a II – a Penală a dispus extinderea obiectului măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător (dispus anterior în cursul urmăririi penale de către Parchetul ICCJ/DIICOT/Structura Centrală) asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor precum şi ale rudelor de gradul I în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din fapte penale deduse judecaţii în dosarul susmenţionat.
În baza încheierii Curţii de Apel – Secţia a II – a Penală din 15.09.2014 şi a adresei instanţei din 24.09.2015, la data de 24.09.2014 AJFP Prahova – Serviciul Fiscal Municipal Campina a procedat la instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil situat în XXX de Sus, str. Aleea Someşului, nr. 3A, proprietatea contestatorului XXX.
Prin Decizia Penală nr. 1207/14.10.2014 instanţa a dispus confiscarea de la inculpatul XXX a sumelor de 2.321.292.608.133,99 lei, 91.166.300 SD, 57.768.138 USD si 13.133.451 EURO. De asemenea, instanţa a dispus menţinerea măsurilor dispuse prin încheierea din 15.09.2014. Astfel, la pct. III din Decizie instanţa menţine măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea lui XXX, respectiv, bunul imobil al acestuia situat în localitatea XXX, menţionat anterior. Potrivit dispoziţiilor Deciziei penale menţionate, bunurile indisponibilizate sunt destinate garantării executării măsurii confiscării speciale de la inculpatul XXX a sumelor de 2.321.292.608.133,99 lei, 91.166.300 USD, 57.768.138 USD si 13.133.451 Euro.
Urmare pronunţării Deciziei susmenţionate, la data de 06.11.2014 organul fiscal în administrarea căruia se afla inculpatul XXX, respectiv, DGRFP Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice (organ care are şi calitatea de organ coordonator al executării silite în cauză), a emis titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014 şi Somaţia de plată nr. 408010030772649/06.11.2014 pentru suma totală de 755.431.732 lei, reprezentând venituri din confiscări, stabilite prin Decizia nr 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti.
În baza titlului executoriu astfel emis şi a somaţiei de plată, AJFP Prahova – Serviciul Fiscal Municipal XXX a început procedura de valorificarea a bunului imobil situat în localitatea XXX de Sus, aparţinând numitului XXX, asupra căruia se instituise anterior măsura asiguratorie specifică, respectiv, sechestrul asigurător. Pentru valorificarea bunului imobil al contestatorului s-a efectuat evaluarea bunului în conformitate cu prevederile art. 147 din OG nr 92/2003 şi s-au organizat licitaţii publice pentru vânzarea acestuia bun, conform proceselor – verbale de licitaţie contestate, a anunţurilor privind vânzarea bunului imobil şi a proceselor verbale privind cheltuielile de executare, acte de executare contestate de către contestator şi depuse la dosarul cauzei cu ocazia judecării fondului.
Faţă de situaţia de fapt prezentată si dispoziţiile legale privind executarea silită a creanţelor bugetare, actele de executare efectuate de către Serviciul Fiscal Municipal XXX sunt legale şi temeinice şi nu se impune anularea acestora.
Astfel, creanţele bugetare pentru care a fost începută executarea silita sunt stabilite prin titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014, titlu legal emis de către organul fiscal competent potrivit legii, respectiv, Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice pentru suma totala de 755.431.732 lei, reprezentând venituri din confiscări.
Suma pentru care a fost emis titlul executoriu a fost stabilită printr-un titlul de creanţă legal emis, respectiv, Decizia nr 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti.
Titlul de creanţa, Titlul executoriu şi Somaţia de plată sunt emise faţă de debitorul XXX, persoana faţă de care contestatorul are calitatea de ruda de gradul I, iar prin încheierea din 15.09.2014 şi ulterior prin Decizia nr 1207/14.10.2014 s-a dispus faţă de bunul imobil al acestuia (situat în XXX de Sus) instituirea sechestrului asigurător, pentru garantarea plăţii sumelor confiscate de la inculpatul XXX.
În drept, s-a făcut referire la dispoziţiile art. 141 al. 1, art. 141 al 2, art. 145 alin.(1), din OG nr 92/2003 – Codul de procedură fiscală, art.136 alin.(1) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicat, susţinându-se că titlul executoriu menţionat mai sus şi somaţia de plată au fost emise de către organul fiscal competent, respectiv, DGRFP Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice în baza titlului de creanță legal emis (Decizia nr 1207/2014 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a II a Penală).
Totodată, s-a arătat că, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că debitorul ar fi achitat suma pentru care a fost emis titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014.
De asemenea, nu s-a făcut dovada faptului că titlul executoriu menţionat ar fi fost anulat sau contestat.
Astfel, condiţiile pentru începerea executării silite sunt îndeplinite, iar actele efectuate de Serviciul Fiscal Municipal XXX sunt legale şi temeinice.
În ce priveşte argumentul reţinut de către instanţă, în sensul că sechestrul asigurător asupra imobilului în discuţie, aparţinând contestatorului, este o măsură asiguratorie şi nu una executorie, au fost invocate prevederile art. 129 din OG nr 92/20013, care reglementează modul de instituire şi aducere ta îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de către instanţele judecătoreşti.
Prin urmare, prin emiterea titlului executoriu ca urmare a ajungerii la scadenţă a creanţei stabilite prin Decizia nr. 1207, măsura asiguratorie a sechestrului asupra imobilului deţinut de contestator a devenit executorie iar organul de executare avea obligaţia legală de a proceda la executarea silită supra acestuia prin valorificarea acestuia prin licitaţie, conform dispoziţiilor legale incidente.
În ce priveşte posibilitatea organului fiscal de a trece la executarea silită a unui bun care nu aparţine debitorului a cărui creanţă face obiectul titlului executoriu emis şi pus în executare şi lipsa unui pretins titlu de trecere în proprietatea statului a bunului aparţinând unei rude de gradul I a debitorului condamnat, aspect reţinut de către instanţă în motivarea hotărârii, s-a arătat că, în materia executării unui astfel de bun, sunt incidente prevederile legislaţiei fiscale referitoare la garanţiile constituite în favoarea debitorului urmărit silit, respectiv, dispoziţiile art. 126 – 128 din OG nr 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Or, având în vedere aceste dispoziţii, precum şi modul de instituire a garanţiei în discuţie (prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu legislaţia penală) pentru executarea silită asupra garanţiilor nu se impune existenţa unui ordin de confiscare a bunului asupra căruia s-a instituit garanţia, așa cum a reţinut instanţa de fond.
Faţă de aceste considerente, s-a arătat că procedura de executare silită a bunului imobil al contestatorului a fost realizată de către organul de executare conform competenţelor acestuia şi dispoziţiilor legale în vigoare, la baza acesteia fiind un titlu de creanţă valabil, pentru care debitorul nu a efectuat plata până la data scadenţei, situaţie în care organul fiscal era îndreptăţit să pornească executarea asupra garanţiilor constituite asupra imobilului contestatorului.
Astfel, intimata a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 120/13.01.2016 şi pe cale de consecinţă, respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei la executare formulata de către XXX.
În drept, au fost invocate disp. art. 466 şi urm. Cod Procedură Civilă, Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală cu modificările şi completările ulterioare, republicată.
În probaţiune, a fost solicitată proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu ocazia judecării fondului.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 6486/204/2015.
Contestatorul a formulat la data de 09.03.2016 întâmpinare (f.16), prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, în raport de următoarele considerente:
Apelanta afirmă în cadrul motivelor sale că executarea silită împotriva imobilului proprietatea contestatorului XXX s-ar fi realizat cu respectarea dispoziţiilor în materie fiscală, în prezenţa titlului executoriu legal emis. Se arata astfel că, după pronunţarea Deciziei penale nr. 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a emis titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014 pe numele lui XXX şi somaţia de plată nr. 404810030772649/06.11.2014, iar în lipsa unei dovezi că debitorul a achitat suma din acest titlu executoriu, s-au demarat forme de executare silită cu privire la bunurile asupra cărora, prin decizia penală mai sus amintită se instituiseră sechestre asigurătorii.
Există însă mai multe argumente în sensul că nici Decizia penală nr. 12071/14.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel şi nici titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014 pe numele lui XXX (rudă de gradul III cu contestatorul şi nu de gradul I cum se reţine în motivele de apel) nu pot constitui titluri executorii în raport cu contestatorul, motivul de apel urmând a fi respins ca netemeinic.
Primul argument în susţinerea acestei teze vizează efectele (forţa executorie) Deciziei penale nr. 1207/14.10.2014, în ceea ce priveşte măsurile executorii.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 CPP, măsurile asigurătorii, ca măsuri procesual penale cu caracter real, constau în indisponibilizarea temporară a bunurilor, prin instituirea asupra acestora, a unui sechestru penal respectiv poprire asiguratorie.
Cu referire la măsurile asigurătorii ce pot fi instituite în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, art. 249 alin. (4) CPP dispune că astfel de măsuri pot avea ca obiect bunuri mobile şi imobile ale suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunuri care urmează a fi confiscate, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 şi art. 112/1 NCP. Scopul măsurilor asigurătorii este acela de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care urmează a fi confiscate şi au caracter provizoriu. La finalizarea procesului penal, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra bunurilor pe care le-a sechestrat, fie dispune confiscarea acestora, fie dispune ridicarea sechestrului. Aşadar, măsurile asigurătorii îşi produc efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal.
Constituie o problemă controversată – mai ales în ce priveşte posibilitatea de executare – menţinerea prin hotărâre definitivă a unor măsuri asigurătorii dispuse direct în faza apelului asupra bunurilor proprietatea unor terţe persoane (inclusiv contestatorul), plecându-se de la simpla presupunere rezonabilă că sunt produse provenite din săvârşirea infracţiunilor ce au făcut obiectul judecăţii, fără ca prin hotărârea respectivă să se dispună şi măsura confiscării.
Aşadar, o astfel de soluţie apare discutabilă sub aspectul aplicării normelor legale în materie. Astfel, art. 249 alin. (4) CPP dispune că măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor ce urmează a fi confiscate. Rezultă aşadar, că odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa este obligată să definitiveze măsurile de confiscare şi să se pronunţe asupra măsurilor asigurătorii. Drept consecinţă, reţinerea în cadrul considerentelor hotărârii judecătoreşti a faptului că bunurile asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii în cursul unui proces penal ar fi produs al infracţiunii şi s-ar încadra în categoria celor de la art. 112 alin. (1) lit. e) şi art. 112 alin. (6) NCP, impunea instanţei obligativitatea aplicării prin hotărâre a măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau după caz extinse, inclusiv a acestor bunuri, de la terţi. Faptul că instanţa nu avea o soluţie alternativă, rezultă din însăşi caracterul obligatoriu al măsurilor de confiscare reflectat de conţinutul imperativ al normei de la art. 112 NCP şi subliniat de doctrină, reţinut de altfel în hotărâre (pp.241-242), unde se arată: “a nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal, sancţiune de drept penal, consecinţa civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv”. Din Decizia penală nr. 1207/2014 reiese faptul că în cursul procesului penal, la solicitarea instanţei, au fost identificate bunuri ale terţelor persoane, cu privire la care, instanţa a apreciat, în baza unei simple prezumţii de fapt – gradul de rudenie – că exista bănuiala legitimă că prezintă o legătură cu bunurile dobândite prin comiterea infracţiunii premisă, bunuri asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii. Sechestrele au fost dispuse cu caracter provizoriu, urmând ca la deliberare să se stabilească în ce măsură au fost respectate valenţele principiului nemo plus iuris ad alinum transferre potest quam ipse habet. În soluţionare, instanţa, fără administrarea altui probatoriu, a apreciat simplu, că subzistă raţiunile pentru care s-au instituit măsurile asigurătorii, întrucât bunurile ar fi produs al infracţiunii. Instanţa de apel nu a procedat însă la confiscarea lor în natură, ci, după cum a rezultă din considerente, a dispus confiscarea prin echivalent bănesc de la unul dintre inculpaţi dând o destinaţie specifică bunurilor terţilor: garantarea confiscării speciale. Din păcate, soluţia oferită nu respectă nici rigorile de interpretare şi aplicare ale dispoziţiilor privind confiscarea de la terţi, nici pe cele imperative ale art. 112 alin. (5) NCP. Regula nu poate fi încălcată în situaţia reţinută de instanţă. În interpretarea exhaustivă, doar obligarea la plata echivalentului în lei a bunurilor supuse confiscării care nu se găsesc are aceeaşi natură juridică de măsură de siguranţă ca şi confiscarea specială a bunurilor căreia i se substituie. În sens contrar, dacă bunurile se regăsesc în materialitatea lor, mai ales când asupra acestora sunt instituite măsuri asigurătorii, a nu dispune confiscarea în natură apare ca o soluţie inacceptabilă faţă de condiţia impusă de art. 112 alin. (5) NCP.
Menţinerea prin hotărâre definitivă a unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor proprietatea unor terţi, în lipsa unui ordin de confiscare, cât şi destinaţia dată acestor bunuri în garantarea confiscării speciale dispusă de la inculpat, creează o situaţie dificilă cu privire Ia punerea în aplicare a hotărârii. Ea poate conduce în mod injust, la o deposedare forţată a terţului de bunurile sale pe calea executării silite, măsură care apare în final ca o veritabilă confiscare mascată. Dacă s-ar considera legală posibilitatea executării directe a bunurilor menţinute sub sechestru, s-ar ajunge cu destul de multă uşurinţă la încălcarea sau eludarea regulilor imperative aplicabile în materia confiscării cât şi a garanţiilor instituite de lege cu privire la respectarea standardelor de protecţie a drepturilor omului, reliefate în jurisprudenţa CEDO, art. 21 („Accesul liber la justiţie”) şi art. 44 („Dreptul la proprietate privată”) din Constituţie.
De altfel, o astfel de interpretare nu este compatibilă nici cu normele de drept european din materia confiscării. Astfel, odată cu publicarea în Jurnalul Oficial al UE a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeana la data de 29.04.2014, conţinutul dispoziţiilor specifice privind “îngheţarea”, “confiscarea” precum şi căile de atac împotriva acestor măsuri din Decizia-cadru 2001/500/JAI şi Decizia-cadru 2005/2l2/JAI sunt înlocuite cu dispoziţiile din directivă, aşa cum se arată expres la art. 14.
Or, la o succintă analiză a conţinutului Directivei 2014/42/UE se observă că aceasta permite conservarea bunurilor unor terţe persoane, ca “o condiţie preliminară pentru confiscare” şi care “prezintă importanţă pentru executarea unei hotărâri de confiscare”. Un astfel de ordin de îngheţare a bunurilor unor terţe persoane, potrivit art. 8 din Directivă, rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea lor în vederea unei posibile confiscări ulterioare [art. 8 alin. (3)], iar “bunurile îngheţate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat”[art. 8 alin. (5)]. În concluzie, nu se permite deposedarea unui terţ de bunurile sale, nici în mod direct şi nici în mod indirect, în lipsa unui ordin ulterior de confiscare.
Având în vedere că însăşi instanţa trimite la Directiva nr. 42/2014 (fila 243) este evident că însăşi instanţa a considerat că măsurile asigurătorii au în vedere o posibilă confiscare ulterioară, printr-o procedură judiciară distinctă, şi nicidecum o executare silită în forma celei realizate de intimată.
Controverse apar şi cu privire la măsura definitivă prin care bunurile unor terţi, fără a fi confiscate prin hotărâre, sunt menţionate ca fiind destinate a garanta confiscarea specială în echivalent, dispusă faţă de un inculpat.
În dreptul penal, art. 8 instituie drept garanţii dreptul la un proces echitabil, notificarea acuzaţiei, hotărârea prin care se dispune sechestrul şi confiscarea însoţită de motivare, posibilitatea căii de atac în fapt unei instanţe superioare, citarea, posibilitatea de a beneficia de apărare, dreptul de a fi audiat, de a pune întrebări, de a furniza dovezi înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive.
Garanţiile privite ca “mijloacele juridice prin care se asigură realizarea drepturilor de creanţă” sunt limitate la cele prevăzute de lege, respectiv: garanţiile în vederea executării pedepsei amenzii, care pot fi instituite numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului garanţiile în vederea recuperării cheltuielilor judiciare şi a reparării pagubei, care se pot institui asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, iar din interpretarea coroborată a art. 249 cu art. 574 lit. c) NCPP ar rezulta şi posibilitatea instituirii de garanţii în vederea executării creanţelor bugetare născute ca urmare a confiscării prin echivalent bănesc, atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, dar numai asupra bunurilor debitorului obligaţiei, adică de la cel care s-a dispus confiscarea. Normele dreptului penal sunt de strictă interpretare şi aplicare, Aşadar, în lipsa unei reglementări exprese, care să prevadă posibilitatea garantării confiscării speciale cu bunurile unei alte persoane, o astfel de măsură nu este permisă de legea penală.
De altfel, există şi alte raţiuni de ordin teoretic şi practic care se opun unei soluţii ca cea în analiză, cum ar fi spre exemplu, incompatibilitatea ei cu dispoziţiile din materie confiscării speciale dar mai ales extinse sau din materie fiscală. Astfel, prin raportare la ultima materie, conform criteriilor de interpretare a prevederilor art. 136-171 C. proc. fisc, prin executare silită în materie fiscală, se înţelege ansamblul mijloacelor procedurale, prin care creditorul, în calitate de titular al dreptului recunoscut printr-un titlu executoriu, îl constrânge pe debitor să execute o obligaţie fiscală. Aşadar, din interpretarea normelor procedural fiscale, un act juridic, chiar şi o hotărâre judecătorească, constituie titlu executoriu numai în ceea ce priveşte creanţa bugetară născută din raportul juridic existent între debitorul acestei obligaţii (persoana faţă de care s-a luat măsura confiscării speciale prin echivalent) şi creditorul ei (statul). Caracterul de titlu executoriu al hotărârii nu va opera însă şi faţă de terţi, întrucât în persoana acestora nu este întrunită calitatea de debitor al obligaţiei bugetare, cu excepţiile prevăzute de art. 126 din OG nr. 92/2003. Analizând conţinutul art. 126 din OG nr. 92/2003, rezultă că soluţia adoptată de instanţa penală nu se circumscrie literei d) aşa cum afirmă apelanta, întrucât instituirea unei astfel de garanţii nu este prevăzuta de legea penală, iar dispoziţia instanţei trebuie interpretată prin raportare la ansamblul reglementărilor, atât în materie penală cât şi fiscală. De fapt, există o imposibilitate legală ca bunurile proprietatea acestor persoane să poată fi afectate în mod direct în garantarea executării unei obligaţii bugetare a căror calitate de debitori nu o au. Este o limitare ce rezultă din lege şi despre care, în literatura de specialitate se afirmă: “limitările pe care legea le prevede în privinţa dreptului de a urmări silit anumite categorii de bunuri mobile sau imobile reprezintă, în general, şi obstacole în calea instituirii unui sechestru asupra acelor bunuri, deoarece măsura asiguratorie ar fi lipsită de interes practic dacă nu s-ar putea finaliza printr-o executare silită”. Raţionamentul expus explică în esenţă considerentele pentru care inclusiv legea penală se opune posibilităţii de a garanta confiscarea specială de la o persoană, cu bunurile alteia, în lipsa unui ordin de confiscare.
Faţă de cele arătate, s-a arătat că executarea Deciziei penale nr. 1207/2014 nu se poate realiza decât cu respectarea drepturilor şi garanţiilor instituite de lege terţelor persoane, în categoria cărora se încadrează şi contestatorul.
Astfel, în opinia contestatorului, forma în care se poate realiza executarea este următoarea: într-o primă etapă, organul de executare a hotărârii penale are obligaţia de a proceda la trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a sumelor de bani din conturile condamnatului XXX, de la care s-a dispus confiscarea. Tocmai acesta este şi sensul dispozitivului hotărârii care arată: “Organul însărcinat cu punerea în executare a dispoziţiilor prezentei decizii penale (Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului Bucureşti) va solicita pe calea comisiei rogatorii adresate autorităţilor din Elveţia, Marea Britanie şi SUA confiscarea sumelor de bani indisponibilizate prin dispoziţiile Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală cuprinse în încheierile din datele de 15.09.2014 şi 01.10.20U, [….]” (la fila 266 hotărâre).
Ulterior, dacă se constată că sumele de bani din conturile lui XXX nu sunt suficiente pentru a acoperi întreaga valoare confiscată, atunci, urmează a se aplica procedura prevăzută art. 574 lit. c) NCPP.
În cadrul acestei etape, dacă sumele nu sunt plătite benevol, se va proceda la executarea – potrivit procedurii fiscale pentru recuperarea creanţelor bugetare – bunurilor mobile şi imobile a celui de la care s-a dispus confiscarea, până la concurenţa sumei confiscate.
Abia ulterior, într-o a treia etapă, în măsura în care executarea confiscării de la XXX nu acoperă integral sau deloc sumele ce au făcut obiectul confiscării urmează a se proceda luarea măsurilor legale şi faţă de bunurile terţelor persoane.
Deci, numai dacă s-ar dovedi în mod efectiv şi real că sumele de bani confiscate nu se regăsesc în conturile condamnatului – nici din ţară nici din străinătate – şi nici nu se pot recupera integral prin plata benevolă sau executarea bunurilor acestuia, se va putea proceda la începerea demersurilor care să permită acoperirea acestor sume confiscate din bunurile terţilor. Decizia penală nr. 1207/2014 nu constituie un titlu de creanţă care să permită emiterea directă a unui titlu executoriu pe numele contestatorului.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a bunurilor contestatorului, apelanta afirmă în mod greşit că este vorba despre o măsură asiguratorie reglementată de art. 129 din OG nr. 92/2003. În realitate, măsurile asigurătorii menţinute de instanţa penală au un regim juridic diferit, întrucât au fost instituite şi menţinute în temeiul art. 249 CPP. Drept urmare, în valorificarea acestor garanţii trebuie respectate dispoziţiile din materie penală şi procesual penală. Tocmai din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi legal faptul că executarea impune măsuri ulterioare de confiscare.
Măsurile asigurătorii din Decizia nr. 1207/2014 au exclusiv un efect de “îngheţare” prin “interzicerea temporară a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor”. Hotărârea judecătorească nu poate constitui prin ea însăşi un titlu executoriu faţă de terţ decât în ceea ce priveşte măsurile de gestionare adecvată a bunurilor îngheţate în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Conservarea bunurilor rămâne în continuare o condiţie preliminară pentru o eventuală confiscare şi prezintă importanţă pentru executarea unui ordin de confiscare ulterior. Însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, un ordin de confiscare a bunurilor terţilor este absolut obligatoriu. În acest sens, raportarea se face la dispoziţiile Directivei 2014/42/UE, aplicabile atât din considerentele expuse mai sus (înlocuirea unor dispoziţii relevante din cele două Decizii JAI avute în vedere şi de Curtea de Apel la pronunţarea Deciziei nr. 1207/2014) cât şi ca urmare a faptului că directiva a fost în mare parte implementată prin chiar actualele reglementări ale Codului Penal şi de procedură penală (aşa cum rezultă de pe site-ul Ministerului Justiţie).
În continuare, contestatorul a invocat disp. art. 7 din Directivă, art. 8 alin. (3), (5), cu menţiunea că sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor contestatorului prin Decizia nr. 1207/2014, nu conferă posibilitatea scoaterii în executare silită a bunurilor fără existenţa unui ordin de confiscare. La acest moment, imobilul poate face exclusiv obiectul unor măsuri de conservare şi administrare, dar nu şi de executare silită.
Raportat la Directiva 2014/42/UE, cu referire la art. 8, este evident că se impune o etapă următoare, in cadrul căreia, în vederea recuperării confiscării speciale de la XXX, urmează demersuri judiciare ale statului roman, în constatarea pe cale judecătorească în mod definitiv, că bunurile contestatorului sunt din rezultatul faptelor care au fost judecate de Curtea de Apel București-Secția a II – a Penală în dosarul penal nr. XXX. Ordinul de confiscare trebuie să se judece în contradictoriu cu contestatorul şi, de asemenea, trebuie ca acesta să beneficieze de căi eficiente de atac (aşa cum se arată în art. 8 din Directivă). Această direcţie a fost trasată chiar şi de instanţa penală, aspecte ce rezultă din Decizia penală nr. 1207/14.10.2014, care la pag. 243 parag. 2 statuează ca „Standardele în care trebuie analizată buna sau reaua credinţă a terţilor în patrimoniul cărora se află produsul infracţiunii vor fi analizate de judecători interni cu luarea în considerare a paragrafului 11 din preambulul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European”, iar la pag. 266 din aceeaşi decizie se precizează ca extinderea măsurilor asigurătorii se realizează asupra bunurilor cu privire la care exista presupunerea rezonabilă ca provin din faptele penale deduse judecaţii. Cele doua menţiuni, confirmă aspectul potrivit căreia bunurile sechestrate, nu au fost confiscate şi urmează ca printr-o procedură separată, să se stabilească destinaţia acestora, în acord evident cu dispoziţiile Directivei 2014/42/UE.
Astfel, la acest moment este exclusă recuperarea confiscării speciale prin executare silita a bunurilor contestatorului, prin înaintarea procedurii de scoatere la licitaţie a bunului său imobil.
Un alt argument, este acela că Titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014 emis pe numele lui XXX nu poate constitui Titlu executoriu şi în raport cu contestatorul din două considerente:
Confiscarea specială are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi nu de despăgubire civilă. Caracterul de sancţiune de drept penal al confiscării speciale, exclude posibilitatea unei obligaţii solidare. Aşadar, contestatorul nu este titularul creanţei bugetare reţinută în sarcina lui XXX, iar solidaritatea nu se aplică întrucât nu este vorba despre o răspundere civilă delictuale. Tragerea la răspundere civilă delictuală reprezintă o obligaţie a unei persoane de a repara un prejudiciu cauzat altuia, printr-o faptă ilicită (fapta penală), în cauză, confiscarea specială a “produsului infracţiunii” este o măsură de siguranţă şi nu o obligaţie civilă, ca atare, nici între coinculpaţi şi nici între aceştia şi terţii a căror bunuri au fost indisponibilizate în vederea garantării măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu poate fi reţinută solidaritatea; totodată, solidaritatea nu se prezumă, ci ea trebuie să rezulte, fie dintr-o dispoziţie a legii, fie din convenţia părţilor. Este evident că regulile aplicabile răspunderii civile în materie penală, reglementate de art.19 şi urm. Cod proc.pen., nu se aplică şi în ceea ce priveşte executarea sechestrului asigurător asupra bunurilor contestatorului.
În conformitate cu disp. art. 141 Cod proc. fiscală executarea silită a creanţelor bugetare se efectuează în temeiul unui titlu executoriu care, sub sancţiunea nulităţii trebuie să cuprindă: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, dovada comunicării. Or, nu există un titlu executoriu emis pe numele contestatorului. Titlu executoriu emis pe numele lui XXX nu constituie un titlu executoriu şi împotriva contestatorului, prin urmare cerinţele legale obligatorii nu sunt întrunite.
De asemenea, art. 144 Cod. Proc. fiscală, prevede că actele de executare trebuie să indice în mod obligatoriu titlu executoriu şi se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executării – determinată în raport de ceea ce s-a trecut deja în proprietatea statului de la XXX şi ceea ce s-a individualizat ca urmând a fi confiscat de la ceilalţi garanţi, Or, în lipsa unui titlu executoriu, aceste cerinţe legale nu sunt nici ele îndeplinite.
Art. 145 Cod proc. fiscală prevede şi el obligativitatea emiterii unei somaţii care trebuie să fie este însoţită de un exemplar al titlului executoriu. Or, nici această somaţie nu există, contestatorul neprimind nici somaţie şi nici titlul executoriu în baza căruia s-a demarat procedură de executare silită.
Faţa de considerentele expuse, contestatorul a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii de fond.
În drept, au fost invocate disp. OG nr. 92/2003, Directiva 42/2014, art. 249 şi art. 574 CPP, art. 112 CP, art. 44 din Constituţie, Directiva 42/2014, Deciziile – cadru 2001/500/JAI şi 2005/212/JAI.
În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Curtea de Apel Bucureşti a dispus prin Decizia penală nr.1207 din data de 14.10.2014, menţinerea măsurilor dispuse prin încheierea din data de 15.09.2014, respectiv a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 171/D/P/2003 din 1201.2005 a parchetului General de pe lângă ICG-DIICOT Structura Centrală precum şi sechestrul asigurător instituit prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2010 a Tribunalului Bucureşti secţia a II a Penală asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor —, măsuri asigurătorii al căror obiect a fost extins prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II a Penală în dosarul nr. XXX ( inclusiv asupra conturilor şi activelor societăţilor comerciale la care aceştia figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi sau administratori,situate în ţară sau în străinătate, ale conturilor soţiilor, rudelor de gradul I ale acestora şi ale altor persoane în posesia cărora se află bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecăţii, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efect8itate asupra acestora, care s-au identificat în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.
Instanţa a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea lui YYY, respectiv teren intravilan 537 mp, situat în oraş XXX, deţinut în baza contractului de vânzare cumpărare 1486 din 29.08.2014, imobil înscris în cartea funciară nr. 22322 a localităţii XXX cu numerele cadastrale, terenul 29.322, construcţia locuinţă an 1992-22322-C2 şi construcţia locuinţă de vacanţă an 2008-22322-C 3 clădire în suprafaţă de 44 mp’124 mp situate în XXX, deţinut din anul 2008, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 1246/29.08.2014, cu menţiunea că bunurile sunt indisponibilizate pentru garantarea executării măsurii confiscării speciale a sumelor de 2.321.292.608.133,96 lei, 91.166.300 USD, 57.768.138 USD, 13.133.451 Euro de la inculpatul XXX.
AJFP Prahova primind adresa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II a Penală, cu privire la dispoziţiile instanţei din data de 15.09.2014 în dosarul nr. XXX a încheiat proces verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. 107983/24.09.2014 şi, în acest sens, AFP XXX a început procedura vânzării la licitație a imobilelor proprietatea contestatorului asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător.
Instanţa de fond a reţinut că, numai în măsura în care sumele pentru care s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul XXX nu sunt plătite sau acoperite prin valorificarea prin executare silită a bunurilor acestuia, se va proceda şi la executarea bunurilor terţilor garanţă, până atunci subzistă sechestrul asigurător, la dosarul de executare neexistând nici o dovadă că sumele pentru garantarea cărora s-a instituit sechestrul asiguratoriu nu au fost plătite sau recuperate de la XXX.
Astfel, nu s-a făcut dovada că debitorul a achitat suma pentru care a fost emis titlul executoriu, motive pentru care, la data de 06.11.2014, organul fiscal în administrarea căruia se află inculpatul YYY, respectiv DGFRP Bucureşti- Administraţia sector 1 a Finanţelor Publice a emis titlul executoriu nr. 404810020937606/06.11.2014 şi Somaţia de Plată nr. 408010030772649/06.11.2014 pentru suma totală de 755.431.732 lei reprezentând venituri din confiscări, stabilite prin Decizia nr. 1207 din 14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, AJFP Prahova- Serviciul Fiscal Municipal XXX a început procedura de valorificare a bunului imobil proprietatea contestatorului.
În acest sens s-a efectuat evaluarea bunului în conformitate cu prevederile art. 147 din OG nr. 92/2003 şi s-au organizat licitaţii publice pentru vânzarea acestui bun, confo0rm proceselor verbale de licitaţie contestate, a anunţurilor privind vânzarea bunului imobil şi a proceselor verbale privind cheltuielile de executare.
Instanţa de fond a reținut că sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor contestatorului prin Decizia nr. 1207/2014 nu conferă posibilitatea scoaterii la executare silită a bunurilor fără existenţa unui ordin de confiscare la acest moment, imobilul poate face exclusiv obiectul unor măsuri de conservare dar nu şi de executare silită precum şi faptul că, numai în măsura în care s-ar dovedi în mod efectiv şi real că sumele de bani confiscate nu se regăsesc în conturile condamnatului, nici în ţară nici în străinătate se poate trece apoi la executarea bunurilor proprietatea contestatorului.
Tribunalul constată că este greşită motivaţia instanţei având în vedere că sechestrul asigurător aplicat cu privire la bunul contestatorului este o măsură asiguratorie, instituită pentru garantarea plăţii sumelor confiscate de la inculpatul XXX, or, aceste sume nu au fost plătite, măsura asiguratorie devenind măsură executorie.
Astfel, sechestrul asigurator indiferent dacă a fost instituit de instanţa penală sau de instanţa civilă devine sechestru definitiv, executoriu, pentru a garanta executarea măsurii confiscării speciale de la condamnatul XXX.
Măsurile asigurătorii dispuse de instanţele de judecată se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită şi întrucât creanţa stabilită prin Decizia penală nr. 1207/2014 a ajuns la scadenţă, organul de executare, în speţă intimata avea obligaţia de a proceda la executarea silită prin vânzarea la licitaţie.
Susţinerile contestatorului din întâmpinare nu pot fi avute în vedere sunt de fapt critici aduse deciziei penale, nemulţumiri ale acestuia în raport de măsura dispusă prin decizia penală ce constituie titlu executoriu, care nu pot face obiectul controlului în prezenta cale de atac.
Confiscarea aplicată terților presupune confiscarea activelor care au fost transferate de o persoană anchetată sau condamnată către părți terțe. Nici legislația română actuală (din 2006 încoace), nici cea care urmează a fi adoptată pentru aplicarea Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor rezultate din infracțiuni în UE, nici Directiva și nici practica CEDO nu interzic confiscarea de la terți a bunurilor provenite din infracțiuni.
Legea penală prevede că pot fi dispuse măsuri asigurătorii în vederea confiscării, asupra oricărui patrimoniu indiferent de calitatea persoanei ( suspect sau condamnat).
Cadrul legislativ actual al Uniunii Europene nu conține norme obligatorii privind confiscarea bunurilor transferate către părți terțe. Prin urmare, necesitatea de a permite confiscarea bunurilor transferate către terți sau achiziționate de aceștia este din ce în ce mai pregnantă.
Achiziționarea de către un terț se referă la situații în care, de exemplu, bunurile au fost dobândite, în mod direct sau indirect, de exemplu printr-un intermediar, de către terț de la o persoană suspectată sau învinuită, inclusiv atunci când infracțiunea a fost săvârșită în numele sau în beneficiul acestuia, atunci când persoana învinuită nu are bunuri care să poată fi confiscate.
O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.
Normele privind confiscarea aplicată terților ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terților de bună-credinţă. Directiva 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE prevede anumite standarde, analizate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Silickiene contra Lituaniei.. invocă faptul că nu se poate confisca de la terți, întrucât terții nu au calitate procesuală.
Însă art. 112 alin. (1) lit. e) din noul Cod penal – sediul general al materiei confiscării – nu impune condiția că se poate confisca doar de la proprietar.
De altfel, şi standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terţi neparticipanţi în proces.
Pentru considerentele arătate, tribunalul urmează să admită apelul potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 2 C. pr. civ., să schimbe în tot sentinţa şi să respingă contestaţia la executare ca neîntemeiată.
