ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A III A CIVILĂ
DOSAR NR. 18452/4/2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 396 R
Şedinţa publică de la 15.02.2011
Tribunalul constituit din:
PREŞEDINTE – ALINA DANIELA BELOIU
JUDECĂTOR – ANETA ELENA POPA
JUDECĂTOR – IULIAN PANAIT
GREFIER – GEORGETA IONIŢĂ
Pe rol se află soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata U.V.N. şi intimatul terţ poprit D.T.C.B., împotriva sentinţei civile nr. 2841 din 31.03.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
La apelul făcut în şedinţă publică nu se prezintă părţile.
Procedura de citare a părţilor este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat ori acte de depus, tribunalul constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile şi, faţă de faptul că s-a solicitat judecata în lipsă, reţine dosarul pentru soluţionare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2841 pronunţată la data de 31 martie 2010 de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. 18452/4/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – AVAS în contradictoriu cu intimata U.V.N. şi cu ter?ul poprit D.T.C.P.M.B., contestaţie având ca obiect anularea actelor de executare efectuate în dosarul nr. 471/2009 al Biroului Judecătoreşti Asociaţi Dornia Gonţ şi Lucian Gonţ.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a înlăturat criticile privind nerespectarea termenului prevăzut de OG 22/2002 şi criticile privind cuantumul onorariului executorului judecătoresc.
Contestatoarea AVAS a formulat, la data de 8.06.2010, recurs împotriva acestei sentinţe, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III – a Civilă la data de 24.06.2010. S-a solicitat ca, în urma admiterii recursului, în temeiul art. 304 pct. 9 C.Proc.Civ., să fie modificată în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii contestaţiei la executare.
1. Sub un prim aspect, recurenta arată că în desfăşurarea executării silite nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de OG 22/2002 de la data emiterii somaţiei, termen care constituie un veritabil termen de graţie legal în favoarea instituţiilor publice executate silit.
2. În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, recurenta arată că aceste cheltuieli încalcă prevederile art. 37 din Legea nr. 188/2000 şi prevederile Ordinului nr. 2550/14.11.2006, având în vedere că au fost calculate prin adăugarea TVA la un cuantum superior celui legal de 10% din creanţa executată silit, precum şi faptul că pentru celelalte cheltuieli de executare în cuantum de 150 lei nu s-a eviden?iat distinct ce anume reprezintă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, tribunalul apreciază recursul ca fiind nefondat.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.Proc.Civ. privind greşita aplicare a dispoziţiilor OG 22/2002:
Sub aspectul situaţiei de fapt, tribunalul reţine că prin sentinţa comercială nr. 13732 pronunţată la data de 17.12.2004 de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI – a Comercială în dosarul nr. 5079/2001, pârâtele S.C. Sov Invest S.A. şi AVAS au fost obligate, în solidar, la plata către reclamanta Asociaţia Investitorilor FNI pentru intimatei-creditoare U.V.N. a sumei de 60.365.040 rol, sumă ce se va actualiza cu coeficientul de inflaţie pentru perioada 24.05.2000 – până la executarea hotărârii.
La data de 20.01.2009, intimata s-a adresat Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi Dornia Gonţ şi Lucian Gonţ, solicitând executarea silită a acestui titlu executoriu pentru recuperarea creanţei actualizate, formându-se dosarul de executare nr. 471/2009 în cadrul căruia executorul judecătoresc a emis la data de 28.01.2009 somaţia de plată, comunicată recurentei la data de 2.02.2009 (cu menţiunea expresă că executarea se solicită în termenul prevăzut de Legea nr. 110/2007 care a modificat OG 22/2002).
La data de 19.05.2009 a fost întocmit procesul verbal de actualizare a creanţei (stabilindu-se suma de 18.667,28 lei) şi procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare:
-2.221,41 lei – onorariu executor judecătoresc ce include TVA
-150 lei – cheltuieli de executare.
Recurenta-contestatoare AVAS are calitatea de „instituţie publică”, potrivit art. 9 din OG 51/1998 cu modificările ulterioare raportat la art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice potrivit cărora în categoria instituţiilor publice sunt incluse Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.
Dată fiind calitatea de instituţie publică, recurenta-contestatoare a invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, aşa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv faptul că în cadrul procedurii nu a fost respectat termenul de graţie de 6 luni care operează legal în beneficiul recurentei.
Potrivit art. 2 din actul normativ menţionat „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie”
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menţionate este următoarea: obţinerea unui titlu executoriu, intenţia instituţiei publice de a executa de bună voie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligaţiei, somaţia de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obţinerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de graţie în favoarea instituţiilor publice este condiţionat de dovada neexecutării benevole a obligaţiei din cauza lipsei de fonduri, dar şi de dovada demersurilor făcute pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor.
O atare interpretare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 11 al. 2 din Constituţia României („tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), şi art. 20 al. 2 („dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”), dispoziţii care atrag prioritatea în soluţionarea cauzei de faţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii în această materie, în ceea ce priveşte respectarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Astfel, debitoarea, tocmai în considerarea calităţii sale de instituţie publică are îndatorirea, ca reprezentantă a autorităţii statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, deşi sentinţa comercială, potrivit art. 720 ind. 8 C.Proc.Civ., a devenit executorie la data de 4.03.2005, se constată că între acest moment şi data formulării de către creditor a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obţinerea fondurilor, simpla lipsă de lichidităţi învederată în recurs, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
Din această situaţie de fapt, tribunalul concluzionează următoarele două aspecte:
1.strict procedural, somaţia de plată efectuată prin executorul judecătoresc şi care este contestată în prezenta cauză constituie un act de executare cerut de înseşi dispoziţiile art. 2 teza finală a OG 22/2002 pentru începutul curgerii termenului de graţie în favoarea recurentei. Acest act este necesar să îmbrace forma somaţiei de plată, iar nu a unei simple notificări, deoarece textul legal face referire la „somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
2.mai mult, aşa cum rezultă din cele arătate anterior, tribunalul apreciază că recurenta nici nu poate opune cu succes termenul de graţie de 6 luni prevăzut de lege deoarece pe de o parte nu rezultă din nici o probă administrată intenţia sa de executare benevolă a obligaţiei (situaţie în care prezumţia de bună-credinţă nu poate fi reţinută) şi nici demersurile făcute pentru obţinerea fondurilor necesare, având în vedere lipsa de lichidităţi învederată de recurentă.
Curtea Europeană a statuat în Cauza Şandor împotriva României sau Hornsby împotriva Greciei că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noţiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenţie, întrucât dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. Situaţie ce se regăseşte şi în cauză, deoarece în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri şi cheltuieli se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii.
Or, a arătat Curtea, administraţia (în cauză, instituţiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanţiile art. 6 îşi pierd raţiunea. Mai mult Curtea a apreciat că pretenţia că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta pe parcursul unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, respectiv împotriva unei instituţii publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanţei sale ar trebui să formuleze o nouă acţiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza Sabin Popescu împotriva României, aceeaşi Curte a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv şi anume ca o instanţă să dispună încă o dată autorităţii publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenţie, considerente reiterate şi în cauza Costin împotriva României.
În aceeaşi ordine de idei, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanţe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă o atingere adusă substanţei dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăţilor financiare ale statului.
Ca o consecinţă a constatării legalităţii somaţiei de plată emisă de executorul judecătoresc (care nu este o simplă notificare, astfel cum a susţinut recurenta), rezultă că şi celelalte acte ale executării, proces verbal de actualizare a obligaţiei şi de stabilire a cheltuielilor de executare, acte care ţin exclusiv de acest moment incipient prevăzut de OG 22/2002, neintrând în sfera actelor de executare ulterioare prevăzute de art. 3 din ordonanţă, sunt întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale în materia executării silite a instituţiilor publice.
În final, tribunalul nu poate să nu remarce că în prezent, chiar aplicabil, termenul de graţie a expirat fără a exista nici o dovadă a demersurilor făcute de recurentă în vederea executării obligaţiei.
Prin urmare, tribunalul constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.Proc.Civ., deoarece soluţia primei instanţe respectă procedura incipientă de executare silită a instituţiilor publice aşa cum este aceasta reglementată de OG 22/2002 modificată prin Legea 110/2007.
În ceea ce priveşte calcularea onorariului executorului la o valoare superioară celei maxime legale de 10% din creanţă prin aplicarea TVA, tribunalul reţine că această critică nu este întemeiată deoarece, onorariul executorului a fost stabilit în proporţie de 10% din debitul actualizat, la care s-a adăugat TVA, taxă ce reprezintă un impozit indirect suportat de destinatarul final al serviciului prestat de executorul judecătoresc. În situaţia de faţă, pentru onorariul executorului judecătoresc calculat în limitele impuse de lege, se percepe această taxă superior acestei limitări legale care priveşte onorariul efectiv.
Acest lucru se datorează faptului că TVA reprezintă o taxă cu natură juridică specială (raportat la reglementarea din Titlul VI al Codului Fiscal) şi este un impozit indirect de consum, astfel încât rolul prestatorului de servicii – executorul judecătoresc este exclusiv acela de a colecta şi vărsa la buget TVA. În situaţia executării silite beneficiarul prestării de servicii este creditorul, însă acesta la rândul său este îndreptăţit la recuperarea integrală a cheltuielilor de executare avansate, astfel încât în cele din urmă debitorul este cel care suportă şi această taxă.
Prin urmare, principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus îşi pierde valoarea deoarece perceperea şi suportarea TVA sunt reglementate distinct, însă prin dispoziţiile Codului Fiscal care nu lasă loc niciunui dubiu de care să profite debitorul astfel cum s-a invocat prin motivele de recurs.
În ceea ce priveşte cheltuielile de executare stabilite la valoarea de 150 lei, tribunalul constată că ele nu sunt evidenţiate distinct în procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare şi nici nu sunt însoţite de dovezi ale achitării lor, însă în condiţiile activităţii curente şi raportat la normativele în materie – Hotărârea nr. 2/2007 a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, ele nu sunt disproporţionate în raport cu actele dosarului de executare.
În consecinţă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata U.V.N. şi intimatul terţ poprit D.T.C.B., împotriva sentinţei civile nr. 2841 din 31.03.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15.02.2011.
PREŞEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
ALINA DANIELA BELOIUANETA ELENA POPAIULIAN PANAIT
GREFIER
GEORGETA IONIŢĂ
Red. Jud. A.E.P.
2 ex./07.03.2011
Judecător fond – Richiţeanu – Năstase Ovidiu
