Temeiul nulităţii clauzei penale prin care banca populară a prevăzut şi perceperea de penalităţi de întârziere până la achitarea împrumutului este cel prevăzut de art.968 din Codul civil.
Astfel, prevederile clauzei penale sunt contrare bunelor moravuri şi prin aceasta nelicite, deoarece au la bază încălcarea bunei credinţe a persoanelor fizice care au contractat cu banca populară, atâta timp cât în convenţie a fost inclusă o obligaţie care nu a fost negociată în mod direct şi care a generat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, fiind vădită disproporţia dintre prestaţia băncii şi obligaţia impusă persoanei fizice cocontractante prin clauza inserată.
Reclamanta BPR – Cooperativă de Credit în faliment, prin lichidator, a chemat în judecată pe pârâţii D.S. D., V. E., S. N., D. M. E. şi I. S. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi la plata sumei de 70.476.853 lei reprezentând: credit neachitat în cuantum de 5.833.330 lei, 2.566.670 lei dobânzi şi 62.076.853 lei penalităţi, în baza contractului încheiat cu împrumutatul DSD nr. 602/27.09.1999, precum şi la dobânzi şi penalităţi până la achitarea debitului.
Prin sentinţa nr. 6524 din 3 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis în parte acţiunea, pentru suma de 4.284.853 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că nici împrumutatul şi nici giranţii nu au plătit 5.833.330 lei din credit şi 2.566.670 lei din dobânda convenită prin contractul nr. 602/27.09.1999, sume datorate de către părţi potrivit art. 969 Cod civil. În schimb, clauza penală este nulă, fiind interzisă stipularea unei astfel de clauze în contractele de împrumut. Totodată, instanţa de fond a reţinut că dobânzile, până la achitare, se vor putea cere în faza executării silite, conform art. 3712 alin.3 Cod pr. civilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia şi a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că în cauză operează sancţiunea nulităţii în ceea ce priveşte clauza penală, deoarece Legea 313/1879 nu se aplică decât contractelor civile. Dealtfel, în art. 1088 Cod civil se arată că daunele interese nu pot cuprinde decât dobânda legală la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani, în afară de regulile speciale în materie comercială, iar art. 1089 din Codul civil este modificat, în acelaşi sens, prin Legea 313/1879. Ca urmare, în speţă trebuiau acordate şi dobânzile şi penalităţile stabilite în contract.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările cauzei în condiţiile prevăzute de art. 3041 Cod pr. civilă, Curtea constată că soluţia primei instanţe este corectă, cu următoarea motivare.
Instanţa de fond a reţinut în mod just că obligaţia stabilită în art. 5 din contractul de împrumut încheiat între Banca Populară Română şi D. S. D. este lovită de nulitate, dar motivarea acestei soluţii nu se poate întemeia pe o interdicţie expresă de stabilire contractuală a daunelor interese cominatorii în cuantum superior dobânzii legale, pe câtă vreme dispoziţiile art. 1088 şi 1089 C. civ modificate potrivit dispoziţiilor legii 313/1879 interzic o astfel de clauză penală doar în contractele civile având ca obiect sume de bani.
Temeiul nulităţii clauzei penale examinate în speţă este cel prevăzut de art. 968 C. civ., prevederile art. 5 din contractul nr.602 din 27.09.1999 fiind contrare bunelor moravuri şi prin aceasta nelicite, deoarece se bazează pe încălcarea bunei credinţe a persoanelor fizice care au contractat, prin includerea în convenţie a unei obligaţii care nu a fost negociată în mod direct şi care a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind vădită disproporţia dintre prestaţia băncii populare şi obligaţia impusă persoanelor fizice cocontractante prin clauza penală inserată.
De altfel, ulterior încheierii contractului analizat în cauză, legiuitorul a intervenit, în scopul protecţiei consumatorilor (persoane fizice), prin adoptarea Legii nr. 123/2000 care sancţionează cu nulitatea astfel de clauze contractuale abuzive.
Totodată, Curtea reţine că prima instanţă a apreciat în mod corect asupra valabilităţii şi efectelor clauzei prevăzute în art. 22 din contractul părţilor, ce nu poate fi interpretată decât în favoarea celui care s-a obligat, potrivit regulii reglementate de art. 983 C. civ., neputându-se considera că banca ar fi îndreptăţită să opteze după bunul plac dacă să efectueze compensarea datoriei cu fondul social sau nu. Dealtfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi judecătorul sindic desemnat de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 2737/2001, privind falimentul BPR – Cooperativa de Credit, prin încheierea din 20 noiembrie 2001.
Faţă de considerentele arătate, compensarea fondului social, conform clauzei inserate în art. 22, nu putea opera decât cu privire la sumele datorate cu titlu de credit şi dobândă, potrivit contractului.
Întrucât recurenta reclamantă a înţeles să solicite şi dobândă în continuare până la stingerea datoriei, instanţa de fond a apreciat în mod just că cererea este nefondată, deoarece dobânda prevăzută în art.4 este calculată numai pe intervalul convenit pentru rambursarea în grafic, partea putând valorifica doar dreptul la dobânda legală în faza procesuală a executării silite în condiţiile prevăzute de art. 3712 alin. 3 C. proc.civ.
În concluzie recursul va fi respins ca nefondat conform art. 312 alin. 1 C. proc.civ.
