Contract de transport pe căile ferate. Prescripția dreptului la acțiune privind pretenții vizând expediţiile de mărfuri


Contract de transport pe căile ferate. Prescripția dreptului la acțiune privind pretenții vizând expediţiile de mărfuri. Termenul special de un an este aplicabil ambelor părţi contractante (atât operatorului de transport feroviar, cât şi beneficiarului). Momentul de început al termenului îl constituie „ziua în care dreptul poate fi exercitat”.

– O.G. nr 7/2005, art. 1 alin. 1, art. 37 alin. 1, 2, art. 68

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, chiar în ipoteza în care aceasta este promovată de operatorul de transport feroviar, este de un an şi, nicidecum, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, faţă de care, dispoziţiile art. 68 alin. 1 din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate din România (RT) – aprobat prin OG nr.7/2005, care, la rândul ei, a fost aprobată prin Legea nr. 110/2006 -, au un caracter derogatoriu.

Momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie, este reprezentat, aşa cum prevede art. 68 alin. 3 lit. c din Regulament (RT), de „ziua în care dreptul poate fi exercitat”, adică de data la care reclamantului i s-a născut dreptul la acţiune, izvorât din contract. Deoarece legea nu distinge între acţiunile izvorâte din contractul de transport, respectiv între acţiunile introduse de transportatorul pe calea ferată contra beneficiarului şi acţiunea celeilalte părţi, adică a beneficiarului împotriva operatorului de transport, o asemenea distincţie nu poate fi făcută de judecătorul pricinii fără atingerea principiului de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus “. Ca urmare termenul de prescripţie special prevăzut de norma juridică menţionată priveşte toate acţiunile izvorâte din contractul de transport, indiferent dacă sunt promovate de transportatorul pe calea ferată sau de client contra transportatorului, părţile fiind ţinute să respecte regimul juridic incident, implicit termenul special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament, şi nu cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.

Prin Sentinţa nr. 980/31.07.2013 a Tribunalului Specializat Mureş, s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii, formulate  de intervenientul accesoriu Y.E.  şi însuşite de pârâta SC A. SA; şi, de asemenea, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta  SC G. F. R. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, fiind obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/10.06.2009 precum şi, în parte, cererea de  intervenţie accesorie formulată de intervenientul Y. E.

S-a admis, în parte, cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta  la plata cheltuielilor de judecată în suma de  143.299,72 lei; şi, tot în parte, cererea pârâtei şi a fost obligată reclamanta  la plata cheltuielilor de judecată în suma de  261.362,4972 lei.

În considerentele hotărârii atacate s-au reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă, precizată la 3.07.2013, reclamanta SC G.F.R. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei, reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. 34/10.06.2009, precum şi la plata sumei de 936.599,54 lei, cheltuieli de judecată.

S-a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile necesare angajării răspunderii contractuale a pârâtei SC A. SA pentru următoarele argumente:

1.1. Culpa contractuală a pârâtei.

 În cauza dedusă judecăţii este evidentă conduita contractuală culpabilă a pârâtei SC A. SA, în condiţiile în care, deşi a perfectat cu reclamanta contractul nr. 34/10.06.2009, a refuzat derularea acestuia, manifestându-şi, în mod unilateral, fără niciun temei legal,  intenţia de a-l „anula” prin Adresa nr. 6979/26.06.2009 (fila 32, Vol. I din dosarul instanţei) şi, mai mult, a ignorat şi obligaţia ce îi incumba prin raportare la clauza contractuală inserată în cap. VI lit. C pct. 10 din contractul nr. 34/10.06.2009, de a utiliza numai servicii de transport feroviar furnizate de prestatoarea – reclamantă SC G.F.R. SA.

Distinct de argumentele de ordin juridic ce probează încălcarea contractului de către pârâtă, conduita acesteia, prin care a indus în mod constant reclamantei convingerea că raportul juridic dintre părţi se va derula efectiv, a dovedit rea-credinţă, proba în acest sens constituind-o corespondenţa amplă purtată între părţi în cursul primăverii anului 2011 (filele  35-43 vol. I din dosarul instanţei).

1.2. Prejudiciul cauzat reclamantei de către pârâtă.

În privinţa prejudiciului cauzat reclamantei sub aspectul componentei beneficiului nerealizat, s-a menţionat că acesta este reprezentat de profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat în ipoteza în care s-ar fi derulat contractul dintre părţi, fiind relevată pe deplin, în acest context îndrituirea reclamantei de  a se prevala de disp. art. 1085 Cod civ. teza finală, în sensul de a beneficia de acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost cauzat şi nu doar a prejudiciului previzibil la data semnării contractului, astfel cum a pretins pârâta cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.

1.2.1. Iniţial, pentru determinarea prejudiciului, s-a întocmit, de către expert G. E., un Raport de expertiză contabilă extrajudiciară (aflat la filele 112-137, vol. I, din dosarul instanţei) care a avut în vedere un criteriu contabil obiectiv, respectiv indicatorul financiar EBITDA, stabilindu-se că profitul operaţional nerealizat de reclamantă în perioada 01.07.2009 – 31.12.2012, ca efect al nederulării contractului nr. 34/2009, încheiat cu SC A. SA, se cifrează la suma de 48.939.593 lei.

1.2.2. Prin primul raport de expertiză contabilă judiciară (experţi: C. V., M. S., A. O.) efectuat în cauză, prejudiciul cauzat reclamantei a fost stabilit la nivelul sumei de 55.873.660 lei. În concret, expertul desemnat de instanţă a statuat că „prejudiciul înregistrat de reclamanta SC G. F. R. SA sub forma profitului operaţional EBITDA, reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 01.07.2009-31.12.2012, derivând din neexecutarea relaţiei contractuale cu SC A. SA (contractul nr. 34/10.06.2009) este în sumă de 55.873.660 lei (obţinut din înmulţirea ratei EBITDA cu veniturile realizate de SNTFM CFR  MARFĂ şi nerealizate de SC G. F. R. SA  (fila 30 § 2 din raportul de expertiză contabilă judiciară existent la filele 2-93, vol. II din dosarul instanţei).

1.2.3. Prin a doua expertiză contabilă realizată în cauză, în condiţiile în care instanţa s-a declarat parţial nelămurită în privinţa concluziilor celei dintâi, experţii desemnaţi de instanţă (A. D., F. S., I. M.) au cuantificat beneficiul nerealizat de reclamantă, ca efect al nederulării culpabile de către pârâtă a contractului nr. 34/2009, prin utilizarea aceluiaşi indicator financiar EBITDA, la nivelul sumei de 58.222.006,18 lei (fila 39 § 2  Vol. I din raportul de expertiză contabilă judiciară).

4. Reaua credinţă a pârâtei.

Deşi cunoştea foarte bine capacitatea tehnică a reclamantei, cu totală rea credinţă, pârâta i-a încălcat acesteia, în mod abuziv, dreptul exclusiv de a efectua servicii de transport feroviar în favoarea sa, angajându-se în negocieri comerciale cu un alt operator de transport feroviar, competitor al reclamantei, respectiv SNTFM CFR M. SA.

Dând dovadă de rea credinţă, negocierile au fost purtate de pârâtă în paralel, concomitent şi într-o manieră duplicitară, atât cu reclamanta SC G. F. R. SA cât şi cu SNTFM CFR M. SA.

Prin întâmpinare, pârâta SC A. SA a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca prescrisă, însuşindu-şi excepţia invocată de intervenient, pentru următoarele motive:

Acţiunea introdusă în cauză este o acţiune în daune pentru o pretinsă neexecutare a unui contract de transport, instanţa trebuind să constate prescripţia dreptului la acţiune astfel exercitat, fiind incidente prevederile art. 68 din Regulament, potrivit cărora prescripţia este de 1 an de zile de la data naşterii dreptului la acţiune.

Naşterea dreptului la acţiune s-a produs în cauză la 1.07.2009, data stabilită pentru intrarea în vigoare a contractului (Capitolul III – Perioada de valabilitate), sau, în subsidiar, la data fiecărei comenzi, neexecutate cu reclamanta (art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

Reclamanta nu poate invoca necunoaşterea neexecutării din moment ce aceasta a primit în 27.06.2009 notificarea de denunţare, la care a şi achiesat, de altfel, prin retragerea vagoanelor (corespondenţa depusă în Anexa 2 la acţiune de reclamantă şi cea depusă de intervenientul accesoriu la termenul din 3 iulie).

Până la data introducerii acţiunii, reclamanta nu putea invoca o întrerupere a termenului de prescripţie deoarece în cauză nu sunt incidente nici una din cauzele de întrerupere, limitativ reglementate de 16 din Decretul nr. 167/1968. Toată corespondenţa/negocierile părţilor purtate după denunţarea contractului au referit la o nouă relaţie contractuală, aceste discuţii nu au avut şi nici nu ar fi putut avea, conceptual, valoarea de negociere pentru prestaţii trecute, executate cu un alt comerciant, şi, în nici un caz, nu pot avea valoarea de recunoaştere, fiind unanim acceptat de doctrină şi jurisprudenţă că tranzacţia nu valorează recunoaştere sau achiesare.

În subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale; astfel, în cauză deşi nu există un contract de transport valabil încheiat –  condiţie a răspunderii civile contractuale, cu toate acestea se invocă un prejudiciu constând în beneficiu nerealizat rezultat din neexecutarea unui contract de transport.

Ulterior datei semnării, dar anterior intrării în vigoare a contractului, şi anume la 26.06.2009, pârâta a notificat reclamantei imposibilitatea de a începe derularea contractului, situaţie acceptată de reclamantă.

Evident, după denunţare, nici o comandă de transport nu a avut loc către reclamantă, astfel că nu s-au îndeplinit condiţiile prevăzute în art. 37 din Regulament, de care era condiţionată încheierea valabilă a contractului de transport – contract real, şi deci, în cauză nu există fapta culpabilă. 

După notificarea de denunţare a contractului, atitudinea ulterioară a GFR prin lipsa unui răspuns contrar celor indicate  şi prin acţiunile de conformare (retragere a vagoanelor) duce la concluzia că reprezentanţii GFR au acceptat neînceperea desfăşurării relaţiilor contractuale agreate prin Contract, achiesând astfel la denunţarea pârâtei şi mia mult, atitudinea ei din perioada 2009-2011 a confirmat această concluzie, reclamanta solicitând începerea unor noi relaţii contractuale.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit producerea  unui prejudiciu real, cert, direct, previzibil şi nereparat.

Astfel, cauza prezentului dosar o constituie angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, dar elementul esenţial al angajării răspunderii civile, indiferent de forma acesteia, contractuală sau delictuală, este existenţa unui prejudiciu patrimonial; or, în ceea ce priveşte acţiunea de faţă, prejudiciul reclamat de G. F. R. nu este unul cert.

Reclamanta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu cert şi perioada în care acesta s-a produs, în condiţiile în care beneficiul nerealizat, componentă a prejudiciului cert şi previzibil nu poate fi raportat decât la parcul de transport proprietatea reclamantei nu şi la mijloacele de transport închiriate de aceasta în funcţie de necesităţile solicitanţilor.

Reclamanta nu a dovedit în cauză care ar fi fost veniturile pe care  le-ar fi realizat cu mijloacele de transport indisponibilizate conform tarifelor agreate în Contractul cu A.

Simpla neexecutare a unui contract, în lipsa unor elemente care să dovedească existenţa unei scăderi a volumului de afaceri care să justifice acordarea de daune nu poate angaja răspunderea subscrisei.

În primul rând EBITDA nu este un indicator financiar reglementat de vreun standard internaţional şi nici de Reglementările contabile din România. Calculul acestuia poate varia de la o societate la alta în funcţie de componenţa cheltuielilor pe care respectiva societate la va include sau nu în determinarea lui. Toate aceste aspecte au fost de altfel confirmate prin răspunsurile experţilor din contraexpertiză la Obiectivele nr. 7 al reclamantei, nr. 9 şi 10 al pârâtei şi 3 al intervenientului accesoriu.

Indicatorul EBITDA este utilizat pentru analiza rentabilităţii unei investiţii şi nu pentru determinarea unui beneficiu nerealizat cu atât mai mult în cazul de faţă în care derularea contractului s-ar fi făcut cu mijloace de transport care din punct de vedere contabil sunt mijloace fixe amortizabile. În plus, aşa cum rezultă din datele financiare ale societăţii reclamante, aceasta şi-a finanţat mare parte din activitate prin credite bancare, credite pe care acest indicator nu le ia în considerare la stabilirea profitului, scopul utilizării lui fiind tocmai acela de a verifica potenţialul unei entităţi de a acoperi asemenea angajamente financiare.

Acest indicator nu ţine cont de rezultatele financiare ale unei societăţi, rezultate care pot face diferenţa între o imagine reală şi una denaturată a profitabilităţii unei societăţi.

Prin concluziile scrise, intervenientul Y. E. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată 29 septembrie 2011 dreptul  material la acţiune era prescris.

În considerarea susţinerii sale a avut în vedere ziua, mai exact termenul procedural de la care începe să curgă prescripţia stabilit chiar de reclamantă în acţiunea introductivă în care a cuantificat daunele şi prejudiciul înregistrat începând cu data de 1 iulie 2009 şi, potrivit art.68 alin.3 lit. c din Regulament prescripţia curge din „ziua în care dreptul poate fi exercitat”, în exerciţiul acestui drept neexistănd niciunul dintre cazurile de întrerupere ale prescripţiei potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958.

Pe fond a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii introductive, fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată,  arătând în motivare următoarele:

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristică esenţială a contractelor sinalagmatice,  decurg anumite efecte specifice. Partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o, va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri  (art.1021 Cod civil).

Reclamanta avea la dispoziţie cele două căi legale mai sus menţionate (executarea silită în natură a contractului / desfiinţarea contractului), ambele cu plata de despăgubiri.

Cererea de despăgubire are aşadar un caracter subsidiar cererilor  principale de desfiinţare sau executare silită în natură, neputând avea  o existenţă de sine stătătoare, în sensul art.17 Cod procedură civilă.

În speţa dedusă judecăţii nu avem o cerere principală, trecându-se direct la subsidiar, context în care în opinia  cererea dedusă judecăţii  urmează să fie respinsă ca inadmisibilă sau neîntemeiată (se menţionează cu titlu de practică, Sentinţa comercială nr. 1555 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş).

Inadmisibilitatea, de această dată, prin definiţie este în legătură cu condiţiile de exercitare a acţiunii şi ca atare, pune în discuţie fondul cererii introductive ca atare şi are natura juridică a unui mijloc de apărare.

Astfel, din materialul de la dosar, este de observat că prin acţiunea în pretenţii înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la data de 23 septembrie 2011 şi ulterior precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat (lucrum cessan).

Cererea formulată este în mod vădit un petit accesoriu celui principal care trebuia să fie formulat în sensul constatării rezilierii convenţionale a contractului de serviciu transport feroviar nr. 34/2009 (a  se vedea cap IX, pct. 3 lit. a din contract) pentru că se afirmă teza potrivit căreia rezilierea contractului nu a avut loc (încetat la data de 31 decembrie 2012).

Dar fără acest petit principal, care lipseşte, acţiunea este de respins, pentru că nu se poate stabili dacă contractul a fost modificat unilateral (denunţat unilateral), a încetat la expirarea termenului de valabilitate sau a fost reziliat.

Reclamanta avea posibilitatea să ceară rezilierea contractului, însă nu a făcut acest lucru, mulţumindu-se să stea în pasivitate, deşi cunoştea efectiv că raporturile comerciale stabilite prin contractul nr. 34/2009 au încetat.

1.Fapta ilicită nu există pentru că, în acest raport juridic nu vorbim de neexecutarea, executarea sau executarea cu întârziere a unei obligaţii izvorâtă dintr-un contract de transport odată ce convenţia cadru nu a fost urmată de un contract propriu –zis care s-ar fi materializat, aşa cum prevede art.2 din contract, respectiv art. 37 din Regulamentul de transport feroviar, prin încărcarea mărfii, predarea acesteia şi aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură.

2.Culpa debitorului nu subzistă. În cazul obligaţiilor de rezultat, culpa debitorului este prezumată şi cum prezumţia este una relativă, ea poate fi răsturnată prin oricare mijloc de probă şi operează numai în cazul în care creditorul face dovada neîndeplinirii obligaţiei de către debitor. În cazul de faţă, denunţarea contractului cadru a avut loc la 26 iunie 2009, acordul reclamantei s-a dat la 15 iulie 2009 prin retragerea vagoanelor, neputându-se aşadar reţine faptă ilicită şi prin urmare nici culpa debitorului.

3.Evaluarea judiciară a prejudiciului. În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamantă ele constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul aşa-zisului prejudiciu suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor trebuie să cuprindă pierderea efectivă suferită, atât damnum emergens cât şi lucrum cessans, adică câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza. În speţa de faţă, conform contractului nr. 34/2009, pârâta se obliga într-adevăr să respecte în principal clauza de exclusivitate şi plata tarifelor serviciilor prestate, dar aceasta numai în condiţiile în care, aşa cum am arătat, reclamanta şi-ar fi îndeplinit la rândul ei obligaţiile asumate prin contract, în principal asigurarea de material rulant şi serviciile de transport.

Un al doilea principiu al evaluării judiciare a prejudiciului prevede că debitorul nu răspunde decât de daune interese care au fost prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea nu provine din dolul său (art. 1085 C.civ.), dar în cazul în speţă, profitul nerealizat reflectat în expertizele dispuse şi administrate  nu reprezintă un prejudiciu previzibil şi nu poate fi supus reparării.

Un al treilea principiu după care instanţa ar putea aprecia întinderea despăgubirilor este cel potrivit căruia este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului nu şi prejudiciul indirect, respectiv un profit nerealizat care, având în vedere denunţarea contractului, nu reprezintă o consecinţă directă.

Instanţa trebuie să aplice aceste principii cumulativ, iar lipsa unuia atrage inexistenţa prejudiciului.

Legătura de cauzalitate. În absenţa faptei ilicite, respectiv a prejudiciului, nu se poate vorbi despre legătură de cauzalitate şi nici despre culpa debitorului, creditorul neputând pretinde de la debitor daune, odată ce prejudiciul nu a fost dovedit.

Cu privire la excepţia prescripţiei, reclamanta a solicitat respingerea acesteia, arătând că, în cauză, contractul în cauză contractul nr. 34/2009 trebuie calificat un acord cadru de prestări servicii, căruia nu i se aplică dispoziţiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România.

Ca urmare, reclamanta conchide că termenul special  de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acţiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, izvorâte din contractul de transport nu şi în  acţiunea operatorului de transport împotriva beneficiarului, caz în care se aplică termenul general de prescripţie  prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În subsidiar, arată că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de pârâtă, în conformitate cu art. 16 lit.a din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, s-a susţinut de către reclamantă că se impune respingerea acesteia pentru următoarele motive:

Conduita culpabilă a pârâtei care a utilizat contractul perfectat cu reclamanta ca monedă de negociere a unor tarife mult mai reduse cu SNTFM CFR M. SA, este probată şi prin concluziile celui de-al doilea raport de expertiză contabilă judiciară, referitoare la comparaţia tarifelor.

Mai mult, reaua-credinţă a pârâtei derivă şi din susţinerile sale contradictorii, expuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, prin care tinde la anihilarea efectelor contractului, atât pârâta cât şi intervenientul afirmând, în mod succesiv, pe de o parte, că  acest contract a fost perfectat între părţi şi, pe de altă parte, că acelaşi contract nici nu ar fi fost încheiat, neexistând.

Strict procedural, trebuie remarcat că instanţa  a reţinut că pârâta este decăzută din dreptul de  a invoca excepţii şi de  a propune probe, făcând în acest mod aplicarea disp. art. 136 Cod. proc. civ. norme juridice coroborate cu  art. 115 şi art. 132 Cod proc. civ., decădere menţionată de către instanţă în Încheierea de şedinţă şi reiterată la momentul analizei obiecţiunilor formulate de către pârâtă.

În mod eronat s-a susţinut de către intervenient că reclamanta ar fi în imposibilitate de  a solicita daune întemeiate pe răspunderea materială, în condiţiile în care contractul dintre părţi ar fi încetat, acelaşi intervenient încercând să acrediteze teoria potrivit căreia cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor se putea formula doar ca o cerere accesorie faţă de o altă cerere principală, inexistentă însă.

Încercările intervenientului sunt zădărnicite însă prin raportare la prevederile extrem de clare, lipsite de orice echivoc, ale contractului nr. 34/10.06.2009, la cap. IX pct. 4 stipulându-se, în mod expres, că „prevederile acestui capitol nu înlătură răspunderea părţii care, în mod culpabil, a cauzat încetarea contractului”.

În raport de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu referire la excepţia prescripţiei invocată de intervenientul accesoriu Y. E. şi însuşită de pârâta SC A. SA  s-a susţinut, în principal că acţiunea este prescrisă din data 1 iulie 2010, în cauză fiind incident termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate române aprobat prin OG nr 7/2005 şi modificat prin Legea nr. 110/2006, astfel cum a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 838/11.10.2006, iar în subsidiar că  instanţa trebuie să constate prescripţia tuturor comenzilor date de pârâtă până la data de 23.09.2010

Contrar celor susţinute de autorii excepţiei instanţa a reţinut că în cauză Contractul nr. 34/2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispoziţiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România. 

În conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin.1 şi 2 din Regulamentul RT (privind transportul pe căile ferate din România), contractul de transport este definit ca fiind înţelegerea dintre operatorul de transport  feroviar şi client, prin care se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros , la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului.

De asemenea, potrivit alin.2 din art. 37 din Regulamentul RT contractul de transport se consideră încheiat  dacă operatorul de transport feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport, însoţit de scrisoarea de trăsură completată de expeditor şi a aplicat ştampila cu data pe toate exemplarele scrisorii de trăsură.

Ca urmare, termenul special  de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acţiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, izvorâte din contractul de transport nu şi în  acţiunii operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului care refuză să contracteze în baza unui acord cadru,  caz în care se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani,  prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Inadmisibilitatea acţiunii în despăgubiri, ca apărare pe fond,  este argumentată de intervenientul Y. E. pornind de la dispoziţiile art.1021 din vechiul Cod civil, care  arată că se poate formula ori acţiune în pretenţii pentru executarea contractului, fie rezilierea cu daune interese.

Analizând susţinerile părţilor instanţa a reţinut că răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală  fără un drept la daune-interese din partea creditorului, pentru că, conform art. 1073 creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Mai mult, în caz de neexecutare voluntară din partea debitorului a unei obligaţii de a face aceasta se  transformă  într-o obligaţie de dezdăunare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1074 Cod civil. Transformarea obligaţiei nu se produce însă automat, obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani se naşte numai dacă executarea în natură a obligaţiei de a face nu este posibilă pe cale silită. Instanţa apreciază că în speţă executarea silită în natură a obligaţei de a folosi numai anumite servicii de transport nu este posibilă în condiţiile în care debitorul obligaţiei refuză expres executarea.

Trebuie remarcat că în cauză există o neexecutare totală a contractului de către părţile contractante, care nu vizează doar nerespectarea dreptului de  exclusivitate stabilit în favoarea prestatorului, iar în această situaţie neexecutarea obligaţiei concrete invocate este consecinţa neexecutării de plano a contractului. Situaţia ar fi fost alta numai dacă părţile ar fi pus în executare  contractul şi clientul ar fi apelat şi  la serviciile altui transportator deşi prestatorul ar fi putut satisface necesarul ei de transport.

Distincţia este relevantă întrucât ceea se invocă în fapt, ca temei al răspunderii contractuale este neexecutarea unei obligaţii concrete în condiţiile în care contractul nu şi-a produs efectele, niciuna dintre părţi nu şi-a executat nicio obligaţie izvorâtă din contract.

În concluzie nu poate fi considerată inadmisibilă cererea reclamantei creditoare pentru executarea silită prin echivalent a unei obligaţii de a face care oricum era imposibili de executat  silit în natură. O altă interpretare ar fi contrară regulii stabilite de dispoziţiile art. 1075 din Codul civil, potrivit căreia „Orice” obligaţie de a face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.

În legătură cu condiţiile răspunderii contractuale, s-au reţinut următoarele:

Fapta imputată, prima condiţie a răspunderii contractuale, de natură a aduce atingere unui drept subiectiv al creditorului, constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale. Neexecutarea contractului de transport nr. 34/11.06.2009, de către părţile contractante, prefigurează prima premisă pentru angajarea răspunderii contractuale.

În concret, reclamanta invocă încălcarea dreptului său de exclusivitate stipulat prin contract în favoarea sa  în efectuarea unor servicii de transport feroviar, dar trebuie observat că fapta există în contextul  neexecutării integrale a contractului şi este de natură să activeze prezumţia de culpă a debitorului obligaţiei neexecutate.

Aşadar, prestatorul serviciului de transport avea dreptul să obţină îndeplinirea exactă a tuturor obligaţiilor asumate de client la capitolul VI pct. C, având obligaţia corelativă de a asigura serviciile de transport  conform programului de transport întocmit de client, dar neîndeplinirea acestor obligaţii se datorează refuzului pârâtei de a pune în executare contractul, de a-şi executa propriile obligaţii, ca urmare fapta ilicită, ca prima premisă a răspunderii pârâtei există.

Culpa. Pârâta contestă că ar fi în culpă pentru neexecutarea contractului, însă nu invocă nici o cauză care ar fi de natură să înlăture prezumţia de culpă instituită de art. 1082 Cod civil, nu demonstrează vreo cauză străină, cum ar fi cazul fortuit, forţa majoră sau fapta unui terţ care să-l fi împiedicat în executarea obligaţiei.

Chiar dacă, în cauză, este vorba despre un contract cadru de prestări servicii, a cărui punere în executare ar presupune încheierea succesivă a unor contracte de transport feroviar conform programului stabilit de client, în lipsa unei clauze care să permită părţilor contractante denunţarea unilaterală, sau în lipsa unui acord de încetare a contractului încheiat în scris, cu respectarea clauzelor  inserate la capitolul IX din contract,  instanţa nu poate să deducă că a intervenit achiesarea reclamantei faţă de propunerea de denunţare lansată de pârâtă, respectiv încetarea contractului prin acordul taci al reclamantei. 

Prejudiciul. Dacă executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă creanţa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor, daunele compensatorii  constituie o formă a executării indirecte a unei obligaţii de a face care nu mai poate fi executată în natură indiferent de culpa creditorului obligaţiei.

Reclamanta pretinde existenţa unui prejudiciu care constă în beneficiul câştigul nerealizat din executarea contractului, propunând  evaluarea judiciară a  acestuia prin raportare  la profitul nerealizat,  calculat în  temeiul  indicatorului financiar EBITDA, în subsidiar acceptând individualizarea acestuia şi în baza indicatorului profitului brut din exploatare.

Tot din specificul activităţilor realizate de profesionişti rezultă că  profitul nu este limitat, ca atare nu se poate susţine, cu titlu de principiu, că realizând o anumită marjă de profit nu se putea realiza o marjă mai mare, chiar dacă aceasta ar fi atras cheltuieli suplimentare. În concluzie, se apreciază că apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanta nu poate invoca un prejudiciu efectiv sau previzibil este nefondată.

Ca urmare, neexistând alte probe concludente din care ar rezulta ponderea cheltuielilor aferente contractului nr. 34/2009 şi implicit pentru determinarea CU CERTITUDINE  a  marjei de profit cuvenite reclamantei conform contractului, instanţa  a avut în vedere calculul efectuat de comisia de experţi la obiectivul 12 formulat de pârâtă, respectiv 1.b. formulat de intervenientul accesoriu, ce are în vedere structura costurilor indicate de reclamantă prin adresa nr 683/31.03.2011 (fila 40 vol.I dosar) şi  prin care  s-a  concluzionat că prin aplicarea cotei de 3,25 %  asupra cifrei de afaceri ce s-ar fi putut realiza din derularea contractului nr. 34/2009, rezultă un profit nerealizat de 8.896.169,26 lei; în lipsa altor criterii această estimare a prejudiciului este cea mai realistă. 

Raportul de cauzalitate. Aşa cum instanţa a reţinut  la analiza efectuată în privinţa prejudiciului, indicatorul de  profitabilitate marja EBITDA reflectă performanţele întreprinderii per ansamblu, constituie un criteriu de comparaţie între companii sau ramuri de activitate, care nu ajută la determinarea tuturor elementelor de cost precum şi a câştigului de care reclamanta a fost lipsit prin neexecutarea contractului nr. 34/2009. Dacă s-ar putea susţine că fapta pârâtei ar fi afectat întreaga activitate de exploatare, profitabilitatea per ansamblu, solvabilitatea, rentabilitatea, producându-se scăderea acestora, marja EBITDA putea fi un criteriu concludent, însă în cazul de faţă, privind un raport contractual singular care nu a avut un impact negativ care să conducă la „diminuarea” profitului faţă de perioada anterioară contractului, instanţa a apreciat că acest indicator nu poate constitui un criteriu de evaluare a pagubei întrucât nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta imputată şi venitul net ce s-ar fi obţinut din contractul părţilor . 

Împotriva acestei sentinţe a  formulat apel reclamanta SC G. SA, criticând hotărârea atacată ca nefondată, solicitând majorarea pretenţiilor acordate de prima instanţă, de la 8.896.169, 26 lei, la 55.222.006,18 lei, pentru următoarele motive:

În concret, Adresa în cauză, nr. 683/31.03.2011 a fost comunicată de către reclamantă pârâtei într-un cu totul alt context decât cel analizat în prezenta cauză iar referirea la marja de profit în cuantum de 3,25% reprezenta un reper pur ipotetic, o ofertă de a contracta valabilă exclusiv pentru un alt contract, preconizat a fi semnat în 2011 pentru o durată care să continue chiar şi după 2013, până în 2030 (deci pe o durată de minim 17 ani), diferit de contractul nr. 34/10.06.2009 din care a derivat litigiul dedus judecăţii.

Faţă de această teză, Adresa nr. 683/31.03.2011 îndeplineşte toate condiţiile pentru a reprezenta o ofertă clasică în sens juridic, şi anume este o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic, ce operează pentru viitor. Ca orice ofertă aceasta a fost emisă în vederea perfectării unui contract, astfel încât este absurd să se constate că prevederile adresei nr. 683/31.03.2011 au avut în vedere circumstanţe anterioare, asupra cărora acordul de voinţă al părţilor fusese concretizat chiar prin semnarea Contractului nr. 34/2009.

Modul în care a procedat  prima instanţă, scoţând Adresa nr. 683/31.03.2011 din context, aplicând unui alt raport contractual condiţii pe care părţile doar le negociau cu privire la un raport juridic nou nu poate fi acceptat.

Ca atare, acest calcul de cost transmis de reclamantă a fost efectuat exclusiv în  considerarea perioadei 2013-2030 pentru un nou contract de transport, altul decât nr. 34/2009, încheiat între părţile litigante, cu SC A. SA şi în raport de tarifele de transport pe care aceasta le plăteşte către CFR M., anexate de pârâtă adresei nr. 3899/29.03.2011.

Aşadar, cătă vreme condiţiile contractuale la care face referire Adresa reclamantei nr. 683/31.03.2011 nu au fost circumstanţiale pentru contractul nr. 34/2009, care face obiectul litigiului, este absolut evident că această adresă a fost în mod greşit interpretată de instanţă ca reprezentând profitul GFR din contractele de transport, cu titlu general valabil, respectiv ca ofertă de preţ pentru orice serviciu de transport.

Mai mult, prima instanţă a înlăturat concluziile tuturor experţilor contabili din ambele rapoarte de expertiză realizate în cauză şi a calculat beneficiul nerealizat prin aplicarea la cifra de afaceri nerealizată a marjei de 3,25%, pe baza unui document neanalizat în profunzime.

Din ansamblul considerentelor hotărârii apelate rezultă însă predilecţia instanţei pentru o probă de natură a conduce la o cuantificare cât mai redusă a prejudiciului suferit de reclamantă, judecătorul fondului preferând să atribuie valenţe probatorii nejustificate unei  adrese ce se circumscrie corespondenţei comerciale  uzuale, neobservând însă faptul că aceasta se referă la o cu totul altă perioadă şi la alt tip de contract, în timp ce contractul nr. 34/2009 conţine clauze clare şui termeni precişi în ceea ce priveşte durata şi tarifele negociate.

În mod obiectiv se observă că aceste aspecte au fost însă încălcate flagrant în speţă, întrucât Sentinţa apelată cuprinde o prezentare detaliată a celor învederate de părţi pe durata procesului, spre deosebire de motivarea extrem de succintă din considerente care nu include raţionamentul pentru care instanţa  a decis înlăturarea expertizei, pe de o parte, iar pe de altă parte nu arată în mod substanţial de ce instanţa a ales să se raporteze la un înscris emanat de la o singură parte, în ciuda existenţei expertizelor concludente la dosarul cauzei.

Din simpla lectură a considerentelor sentinţei apelate, rezultă confuzia instanţei privind individualitatea şi caracterele indicatorului financiari EBITDA, probată de contradicţia propriilor susţineri. Astfel, judecătorul a reţinut, pe de o parte, că EBITDA nu ţine cont de cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile cu provizioanele/ajustările de valoare, dobânzile la creditele obţinute, cheltuieli excepţionale (fila 45, alin. 4 din sentinţă), iar, pe de altă parte, a afirmat că EBITDA include, pe lângă profitul net şi cheltuielile cu impozitul, cheltuiala cu dobânda, respectiv amortismentul (fila 46, alin. 6 din sentinţă).

Se relevă pregnant din ultima alegaţie a instanţei că aceasta admite, în realitate, că prejudiciul sub forma beneficiului nerealizat este susceptibil de evaluare pe baza indicatorului financiar EBITDA, deşi întreaga motivare a hotărârii apelate tinde să dovedească contrariul.

În mod cu totul nejustificat instanţa a respins modul de calcul  al beneficiului nerealizat sub forma EBITDA, în acest sens, se observă că instanţa foloseşte, în mod eronat termeni precum „câştigul” şi „rezultatul net” ca şi cum ar fi sinonimi şi în acelaşi timp ca şi cum nu ar avea nicio legătură cu „performanţele” şi cu „profitabilitatea”.

A declarat apel, în termenul legal, şi pârâta SC A. SA, criticând hotărârea ca nelegală, pentru următoarele motive:

În ceea ce priveşte greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a susţinut că, întrucât acţiunea introdusă în cauză este o acţiune în daune pentru o pretinsă neexecutare a unui contract de transport, instanţa trebuia să constate prescripţia dreptului la acţiune astfel exercitat, fiind incidente prevederile art. 68 din Regulament, potrivit cărora prescripţia este de 1 an de zile de la data naşterii dreptului la acţiune.

Naşterea dreptului la acţiune s-a produs în cauză la 1.07.2009, data stabilită pentru intrarea în vigoare a contractului (Capitolul III – Perioada de valabilitate), sau, în subsidiar, la data fiecărei comenzi, neexecutate cu reclamanta (art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

 Reclamanta nu putea invoca necunoaşterea neexecutării din moment ce aceasta a primit în 27.06.2009 notificarea de denunţare, la care a şi achiesat, de altfel, prin retragerea vagoanelor (corespondenţa depusă în Anexa 2 la acţiune de reclamantă şi cea depusă de intervenientul accesoriu la termenul din 3 iulie).

 Până la data introducerii acţiunii, reclamanta nu putea invoca o întrerupere a termenului de prescripţie deoarece în cauză nu sunt incidente nici una din cauzele de întrerupere, limitativ reglementate de 16 din Decretul nr. 167/1968. Toată corespondenţa/negocierile părţilor purtate după denunţarea contractului au referit la o nouă relaţie contractuală, aceste discuţii neavând, valoarea de negociere pentru prestaţii trecute, executate cu un alt comerciant, şi, în nici un caz, valoarea de recunoaştere, fiind unanim acceptat de doctrină şi jurisprudenţă că tranzacţia nu valorează recunoaştere sau achiesare.

În ceea ce priveşte condiţiile angajării răspunderii civile contractuale a apelantei, spre deosebire de situaţia unor relaţii comerciale aflate în derulare care se întrerup  intempestiv, în cazul de faţă, pârâta, tocmai pentru a nu exista în patrimoniul reclamantei nici un prejudiciu, a informat GFR la momentul la care a intervenit cauza care a dus la imposibilitatea de derulare a contractului, şi nu a creat acesteia nici o falsă expectanţă în privinţa derulării acestuia.

Prin acţiunile sale, reclamanta şi-a dat în mod clar, neechivoc, acceptul său la manifestarea de voinţă a pârâtei de împiedicare a intrării în vigoare a contractului –  art. 969 Cod civil, şi, în consecinţă, instanţa trebuia să constate lipsa unei fapte culpabile din partea pârâtei, denunţarea fiind făcută cu bună-credinţă, tocmai în scopul evitării producerii oricărui prejudiciu, şi fiind acceptată de reclamantă prin achiesare tacită şi neechivocă.

De altfel, existenţa celui de-al doilea element al răspunderii şi anume culpa subscrisei a fost analizată de instanţă ca rezultând din existenţa faptei ilicite.

Referitor la evaluarea în concret a prejudiciului, instanţa de fond a plecat de la premisa că orice activitate economică este desfăşurată în scopul de a obţine profit, astfel încât este cert faptul că nederularea unui contract lipseşte contractantul de un anumit profit pe care cu certitudine l-ar fi realizat din executarea lui. Singura problemă asupra căreia s-a aplecat instanţa de fond a fost aceea a cuantificării prejudiciului, caz în care în mod corect a considerat că acest prejudiciu nu poate fi raportat la un discutabil indicator financiar EBITDA, indicator utilizat de reclamantă pentru cuantificarea beneficiului nerealizat.

Deşi în cauză au fost efectuate două lucrări de specialitate complexe, niciuna din acestea nu a răspuns obiectivului solicitat de subscrisa, esenţial pentru o justă soluţionare a cauzei referitor la existenţa sau inexistenţa unor mijloace de transport blocate de reclamantă la dispoziţia A. SA care să justifice un prejudiciu cert. Deşi pârâta apelantă a solicitat completarea contraexpertizei având în vedere că nu s-a răspuns obiectivelor încuviinţate de instanţă, Tribunalul a recalificat obiecţiunile noastre în apărări de fond şi a stabilit că le va avea în vedere la soluţionarea cauzei.

Beneficiul nerealizat, componentă a prejudiciului cert şi previzibil nu poate fi raportat decât la parcul de transport proprietatea reclamantei, nu şi la mijloacele de transport închiriate de aceasta în funcţie de necesităţile solicitanţilor.

În dosar nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi avut în proprietate un asemenea parc de vagoane şi locomotive, de tipul celor indicate în contractul cu A. SA şi care să nu fi produs venituri şi deci nici profit. De altfel, din corespondenţa  depusă în anexa 6 la acţiune, reclamanta a propus printr-un e-mail din data de 5 aprilie 2011, încheierea unui alt contract de transport cu G. SA în care GFR să aibă calitatea de garant considerând că ar fi mai avantajos pentru toate părţile această modalitate de lucru, motivul acestei propuneri fiind tocmai acela de a beneficia de sprijinul logistic al unei alte societăţi.

Având în vedere că aşa cum s-a stabilit prin răspunsul la obiectivul nr. 3 al pârâtei din contraexpertiză, reclamanta a utilizat parcul propriu de material rulant şi că de asemenea, ea a închiriat mijloace de transport pentru a realiza venituri în beneficiul unor terţi, nu se poate susţine nici că a avut capacitatea neexploatată şi nici că ar fi putut derula cu mijloace proprii toate transporturile pe care le-a efectuat pentru terţi şi cele pentru A. SA dacă s-ar fi derulat contractul.

Astfel, suma la care s-au raportat cei doi experţi şi care a fost avută în vedere şi de instanţa de fond este augmentată pe de o parte de o categorie de venituri pentru nişte trasee şi care nu erau prevăzute în contract, iar pe de altă parte, nu ţine cont de dispoziţiile contractuale care prevedeau o reducere de preţ pentru depăşirea unei anumite cantităţi de mărfuri transportate.

Suma calculată cu titlu de venituri pe care ar fi obţinut-oi GFR din executarea contractului cu pârâta, de cei doi experţi care au exprimat în cadrul raportului de contraexpertiză o opinie comună, a fost de 273.644.832,41 lei. La această sumă experţii au adăugat şi sumele rezultate din rutele de transport efectuate de A. SA cu CFR M. dar care nu erau cuprinse în Contractul nr. 34/2009. Experţii au estimat costul acestor transporturi şi au adăugat la suma calculată iniţial o sumă de 83.452,42 lei.

Singura opinie care a ţinut seama de această prevedere contractuală a fost cea exprimată de dl. expert M. care în răspunsul la acelaşi obiectiv, nr. 12 şi 1b al intervenientului accesoriu a calculat cota de profit fără influenţa rutelor necuprinse în contract şi cu aplicarea reducerii de preţ  stabilită de părţi, suma astfel calculată fiind de 7.670.134 lei.

Apelanta a formulat şi cerere de suspendare a executării hotărârii, până la soluţionarea apelului, aceasta fiind soluţionată la termenul de judecată din 10 decembrie 2014, prin Încheierea nr. 144/A/10.12.2013.

A formulat recurs împotriva Sentinţei nr. 980/31.07.2013 a Tribunalului Specializat Mureş, intervenientul Y. E., dar prin Încheierea din 22.11.2013, cauza a fost trimisă spre repartizare aleatorie, unui complet de apel, potrivit dispoziţiilor instanţei de recurs.

În motivarea căi de atac, intervenientul a susţinut că sentinţa atacată este nelegală pentru următoarele considerente:

În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză fiind incidente dispoziţiile cu privire la termenele unei prescripţii speciale, respectiv art. 68 din Regulamentul de transport pe căile ferate din România, aprobat prin OG nr.7/2005, care la rândul ei a fost aprobată prin Legea nr. 110/27.04.2006. Potrivit art.68 prescripţia dreptului la acţiune privind expediţiile de mărfuri izvorât din contractul de transport feroviar este de 1 an. Potrivit art. 68 alin. 3 lit. c, prescripţia curge pentru acţiune din ziua în care dreptul poate fi exercitat. (în acest sens art. 4 din Decretul 167/1958), dar raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată 29 septembrie 2011 dreptul material la acţiune s-a prescris.

In mod greşit cu încălcarea prev. art. 68 şi ale art. 37 din Regulamentul privind transportul feroviar, instanţa de fond a apreciat Contractul cu nr. 34 din 2009 drept ,„un acord cadru de prestări servicii” căruia nu i se aplică prev. art. 37 mai sus menţionat motivând inexistenţa contractului de transport pe împrejurarea că operatorul de transport feroviar nu a primit marfa şi nu a transportat-o cu mijloacele sale însoţite de scrisoarea de trăsură completată de expeditor şi ştampilată cu data pe toate exemplarele sale.

În acţiunea introductivă de instanţă reclamanta S.C G. F. R. S.A a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii urmărind obligarea pârâtei la acoperirea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului de transport nr. 34/10.06.2009.

Deoarece legea nu distinge între acţiunile izvorâte din contractul de transport, respectiv între acţiunile introduse de transportatorul pe calea ferată contra beneficiarului şi acţiunea celeilalte părţi, adică a beneficiarului împotriva operatorului de transport, o asemenea distincţie nu poate fi făcută de judecătorul pricinii, fiind vorba de aplicare principiului de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus “.

Ca urmare termenul de prescripţie special prevăzut de norma juridică menţionată priveşte toate acţiunile izvorâte din contractul de transport, indiferent dacă sunt promovate de transportatorul pe calea ferată sau de client contra transportatorului, părţile fiiind ţinute să respecte regimul juridic incident, implicit termenul special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 68 din Regulament şi nu cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii în despăgubire, s-a susţinut că aceasta se impune  fi tratată ca o apărare de fond. Astfel, caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor, fiecare dintre părţi are concomitent, faţă de cealaltă parte atât calitatea de debitor cât şi pe cea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt interdependente.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, decurg anumite efecte specifice, respectiv că, partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a executat-o, va avea de ales între a pretinde executarea silită a contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi despăgubiri (art. 1021 Cod civil). (Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor ediţia a VIII, pag. 91 -Stătescu, Bîrsan, Editura AII Beck).

In mod eronat instanţa de fond a reţinut că cererea de chemare în judecată constituie o cerere de executare a contractului, dar nu de executare în natură ci prin echivalent pentru că în realitate este vorba despre o veritabilă cerere de despăgubire, dar, aceasta are un caracter subsidiar cererilor principale de desfiinţare sau executare silită în natură, neputând avea o existentă de sine stătătoare, în sensul art. 17 Cod procedură civilă.

În speţa dedusă judecăţii însă, nu există o cerere principală, trecându-se direct la cea subsidiară, context în care în opinia intervenientului, cererea dedusă judecăţii urmează să fie respinsă ca inadmisibilă sau neîntemeiată (în acest sens a invocat Sentinţa comercială nr. 1555 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş).

Pe de altă parte, în mod greşit instanţa a apreciat întrunirea elementelor răspunderii contractuale şi a obligat partea la plata sumei de 8.896.169.26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/10.06.2009, pentru că fapta ilicită nu există, nefiind în cauză în prezenţa vreunei neexecutări culpabile de către pârâtă a obligaţiilor asumate.

Contractul ar fi fost perfect îndată ce partea cealaltă ar fi întreprins executarea lui, însă, reclamanta nu a solicitat executarea contractului între data semnării contractului şi data efectivă de intrare în vigoare şi ceea ce este mai important, ulterior denunţării nu a întreprins nici un act de executare a acestuia, astfel că atât clauza de exclusivitate cât şi serviciile de transport nu au  produs efecte juridice, iar plata tarifelor ca şi obligaţie corelativă a pârâtei a avut aceeaşi soartă juridică, şi deci, pasivitatea contractuală nu poate fi interpretată  drept executare ci mai degrabă achiesare.

2. Referitor la cupla debitorului, în speţa dedusă judecăţii, denunţarea contractului cadru a avut loc la 26 iunie 2009, şi acordul intimatei-reclamante s-a dat la 15 iulie 2009, contrar celor reţinute de instanţa de fond, prin retragerea vagoanelor, neputându-se aşadar retine faptă ilicită şi prin urmare, nici culpa debitorului. Aprecierea conduitei este supusă art. 1080 alin. 1 C.civ. avându-se în vedere diligenta „unui bun proprietar”., sens în care debitorul contractual a depus diligentă, a avut grijă să anunţe din vreme încetarea contractului pentru a evita orice eventual prejudiciu al părţii co-contractante.

Evaluarea judiciară a prejudiciului, aşa cum a fost făcută de către prima instanţă şi reflectat în expertizele dispuse în cauză nu reprezintă un prejudiciu previzibil şi nu poate fi supus reparării.

Este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului nu şi prejudiciul indirect, respectiv un profit nerealizat care, având în vedere denunţarea contractului, nu reprezintă o consecinţă directă.

În absenţa faptei ilicite, respectiv a prejudiciului, nu se poate vorbi despre legătură de cauzalitate şi nici despre culpa debitorului, creditorul neputând pretinde de la debitor daune, odată ce prejudiciul nu a fost dovedit.

Este evident de ce reclamanta nu a solicitat prejudiciul efectiv, deoarece acesta nu a existat, mijloacele de transport au fost achiziţionate pentru desfăşurarea curentă a activităţii, vagoanele au fost cumpărate atât înainte de intrarea în vigoare a contractului cât şi după ce a luat la cunoştinţă că relaţia cu pârâta nu se va mai derula.

Conform formulei binecunoscute a beneficiului care reprezintă venituri minus cheltuieli, se poate concluziona că experţii au luat în calcul doar veniturile din relaţia pârâtei cu CFR M., fără a scădea cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi avut.

In niciun caz şi sub nicio formă EBITDA nu este folosit în practica internaţională ca o metodă a bunelor practici pentru determinarea beneficiului nerealizat din cauza rezilierii contractului.

Atât EBIT, cât şi EBITDA nu au poziţie nici în Contul de profit şi pierdere, şi nici în Bilanţul contabil, astfel că judecătorul fondului a statuat în sensul că acest indicator nu poate constitui un criteriu de evaluare al prejudiciului deoarece nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între fapta imputată şi venitul net ce s-ar fi  obţinut prin contractul părţilor (f. 47-48)

Prin întâmpinarea formulată de reclamantul SC G. SA, faţă de apelurile pârâtei SC A. şi al intervenientului Y. E., s-a solicitat respingerea acestora, şi, de asemenea, acestea din urmă au solicitat prin întâmpinările depuse, respingerea apelului reclamantei.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor motive, precum şi în virtutea caracterului devolutiv al apelului, Curtea a reţinut următoarele:

În raport de prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a fost ţinută să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Aşa fiind, Curtea a apreciat necesar să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu ocazia soluţionării în fond a pricinii, de către intervenientul Y. E. şi însuşită de pârâtă, pentru că o eventuală admitere a acesteia ar face inutilă cercetarea fondului cauzei.

Cealaltă excepţie, cea a inadmisibilităţii acţiunii, aşa cum a fost calificată de intervenient, nu este una veritabilă ci, reprezintă în fapt o apărare pe fondul cauzei, aşa cum de altfel a calificat-o şi partea ce a invocat-o (fila 419 verso, dosar de fond).

Relevante în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, sunt, în esenţă, următoarele aspecte: stabilirea duratei termenului în raport de care se calculează prescripţia şi data la care începe să curgă acest termen, respectiv data sesizării instanţei.

În ceea ce priveşte primul aspect, cel al întinderii termenului în raport de care se calculează prescripţia, Curtea a reţinut următoarele:

Între părţile litigante (reclamantă-pârâtă) s-a încheiat Contractul nr. 34/2003, al cărei obiect îl reprezintă „efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar, pentru toate expediţiile de mărfuri…”, urmând a intra în vigoare la 1.07.2009, fiind valabil până la 31.12.2012, cu posibilitatea prelungirii prin acordul părţilor (fila 14, vol.I, dosar de fond).

În ceea ce priveşte normele de drept aplicabile acestuia, în cuprinsul aceluiaşi Contract (Capitolul IV), se prevede că, acesta este supus, între alte acte normative şi prevederilor Regulamentului privind transportul pe Căile Ferate din Românie (RT).

Soluţionând excepţia prescripţiei prin raportare la dispoziţiile art. 37 alin. 1 şi 2 din Regulament, instanţa de fond a apreciat că termenul special de prescripţie de 1 an, prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acţiunilor exercitate împotriva operatorului de transport feroviar (izvorând din contractul de transport), nu şi în cazul admiterii operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale, caz în care este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut în art.3 al Decretului nr. 167/1958.

Opinia instanţei de fond, cu privire la netemeinicia excepţiei invocate de intervenient este însă eronată, pentru următoarele considerente:

În primul rând, regula de principiu instituită prin dispoziţiile art.969 Cod civil (în vigoare la data încheierii contractului), „pacta sunt servanda”, dă expresie principiilor libertăţi şi egalităţi părţilor contractante, acestea din urmă presupunând o egalitate de tratament juridic a ambelor părţi, atât în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile  ce decurg din contract, cât şi din legea aplicabilă acestuia.

Este aşadar, de neconceput, ca părţile, să beneficieze de un tratament juridic diferit, ulterior încheierii convenţiei, adică mijloacele procesuale de care ar putea  uza oricare dintre părţi, să fie supuse unor regimuri juridice diferite, după cum este în cauză, ipoteza instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În al doilea rând, după cum rezultă din chiar art. 1 alin. 1 din Regulament, acesta are ca obiect stabilirea normelor cu privire la drepturile, obligaţiile şi răspunderile administratorului şi gestionarilor infrastructurii feroviare, ale operatorilor de transport feroviar şi al beneficiarilor transporturilor, efectuate pe căile ferate din România, fiind aplicabil expediţiilor, transporturilor de mărfuri, potrivit alin. 2 din acelaşi articol.

Mai mult, din modul de reglementare a transportului mărfurilor (în cuprinsul Titlului III), rezultă  fără echivoc că prescripţia dreptului acţiunii privind expediţiile de mărfuri, aşa cum este reglementată de art. 68 din Regulament, în cuprinsul Capitolului V, este aplicabil ambelor părţi contractante (atât operatorului de transport feroviar, cât şi beneficiarului).

Aceasta întrucât dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie un regim  special în ceea ce priveşte  prescripţia dreptului material la acţiune, în ceea ce-l priveşte pe operatorul financiar ar fi reglementat-o distinct, în cadrul Capitolului IV, care cuprinde dispoziţiile vizând strict răspunderea operatorului de transport feroviar.

De altfel, Capitolul V, după cum arată chiar titlul acestuia, „Reclamaţii administrative. Acţiuni. Prescripţii” – cuprinde reguli de drept procesual, respectiv impune conduita ce se impune a fi urmată de partea contractantă pretins a fi legată de neexecutarea/executarea defectuoasă a obligaţiilor celorlalte părţi.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului acţiunii privind expediţiile de mărfuri (fără a distinge între titularul acţiunii), art. 68 alin. 1 din Regulament , instituie regula potrivit căreia, acest drept, izvorât din contractul de transport se prescrie în termen de un an.

Alin. 2 al aceluiaşi articol, cuprinde, în mod firesc, şi excepţiile de la această regulă, aşa cum legiuitorul a înţeles să le instituie (lit. a-e), esenţial fiind însă faptul că nu au fost stabilite termene diferite în cazul operatorului de transport feroviar sau al beneficiarului expediţiei.

Un alt argument în sprijinul acestei reguli, care se aplică nediferenţiat pentru ambele părţi contractante, se desprinde şi din modul de reglementare al instituţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu privire la transportul feroviar de călători, aşa cum este reglementată de art. 33 din Regulament, unde au fost prevăzute  termene diferite, de 3 ani, în cazul acţiunilor întemeiate pe răspunderea operatorului de transport feroviar de călători în caz de deces şi rănire a călătorilor şi, respectiv, un an, pentru celelalte acţiuni izvorâte din contractul de transport.

Aşa fiind, este cert că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, chiar şi în ipoteza în care aceasta este promovată de operatorul de transport feroviar, după cum este cazul în speţa de faţă, este de un an şi, nicidecum, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, faţă de care, dispoziţiile art. 68 alin. 1 din Regulament, au un caracter derogatoriu.

Referitor la starea de fapt, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie se impun următoarele precizări:

Deşi contractul a fost încheiat la 10.06.2009 şi s-a precizat că intrarea în vigoare a acesteia ar fi trebuit să fie la 1.07.2009, până la această din urmă dată, pârâta SC A. SA a notificat prin adresa nr. 6979/26.06.2009 (fila 32, vol. I, dosar de fond),imposibilitatea „începerii relaţiei contractuale”, urmare a negocierilor dintre pârâtă şi C.F.R. M.

Ulterior acestei notificări, între părţi a existat o corespondenţă legată de relaţiile contractuale născute în urma încheierii convenţiei (adresa nr. 363410/10.07.2009, emisă de V.&M. SCA, reprezentantul reclamantei – fila 33, adresa nr. 16/3.01.2011, emisă de pârâtă –fila 35; poşta electronică din 28 martie 2011 – fila 36;  31 martie 2011 – fila 38; 4 aprilie 2011 – fila 42, 60, vol.I; 5 aprilie 2011 – fila 84, 85).

În cadrul aceleiaşi corespondenţe, pârâta a emis adresa nr. 3899/29.03.2011, al cărei răspuns îl constituie adresa nr. 683/31.03.2011, emisă de reclamantă, însă Curtea a apreciat că şi aceste din urmă adrese fac parte din negocierile ulterioare semnării Contractului nr. 34/2009 de către părţile litigante, neputându-se susţine cu suficient temei că adresa emisă de SC A. SA ar putea reprezenta o ofertă fermă de a contracta, ci doar negocierea prestată asupra unor clauze ale unui viitor contractant.

Revenind la adresa nr. 6979/26.06.2009, emisă de pârâta SC A. SA şi recepţionată de reclamanta SC G. SA, la data de 29.06.2009 (fila 32, vol.I, dosar de fond) este cert că această din urmă dată, reprezintă momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă, în mod univoc despre refuzul pârâtei de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale asumate.

Corespondenţa ulterioară nu reprezintă aşadar un motiv de întrerupere/suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiune, izvorât din Contractul nr. 34/2009 şi nici nu aduce modificări, prin acte adiţionale, la convenţia iniţială a părţilor.

De altfel, nimic nu o împiedica pe reclamantă, ca ulterior recepţionării adresei nr. 6979/29.06.2009 emisă de pârâtă, să uzeze de mijloacele procesuale avute la dispoziţie pentru valorificarea pretenţiilor, demers pe care de altfel l-a şi iniţiat, prin comunicarea notificării nr. 363410/9.07.2009 (fila 33, vol.I, dosar de fond), neurmat însă de sesizarea instanţei.

În ceea ce priveşte momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie, aşa cum prevede art. 68 alin. 3 lit. c din Regulament, acesta este reprezentat de „ziua în care dreptul poate fi exercitat”, adică, în speţa de faţă este 29.06.2009, data la care reclamantului i s-a născut dreptul la acţiune, izvorât din contract.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că în mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, atrăgând, potrivit art.296 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, admiterea apelurilor declarate de pârâta SC A. SA şi intervenientul accesoriu Y. E., şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul celor ce urmează; precum şi respingerea apelului formulat de reclamanta SC G. SA, potrivit art.296 teza I Cod procedură civilă.

Prin constatarea că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată, se impune admiterea cererii de intervenţie accesorie şi, pe cale de consecinţă, admisă fiind excepţia,va fi respinsă acţiunea introductivă, precizată, ca fiind prescrisă.

Urmare a respingerii acţiunii introductive, reclamanta fiind căzută în pretenţii, potrivit art. 274 Cod procedură civilă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate pârâtei, aşa cum acestea au fost justificate în primul ciclu procesual, respectiv suma de 143.299,27 lei.

Pentru că nu au fost identificate alte motive care să atragă reformarea hotărârii atacate, în întregime, celelalte dispoziţii din cuprinsul acesteia vor fi menţinute.

Urmare a admiterii apelurilor declarate de pârâta SC A. SA şi de intervenientul Y. E., reclamanta SC G. SA al cărei apel a fost respins, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate acestora în apel, potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, în măsura în care au fost justificate: către SC A. SA suma de 46.283,34 lei (fila 2,vol.I, dosar de apel) şi către intervenientul Y. E., suma de 46.333,34 lei (filele 166, vol.Işi 393, vol.II, dosar de apel).