Drepturi băneşti. Decizie de concediere.


Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 10.06.2013, sub nr. 3098/110/2013, reclamantul P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL: anularea deciziei  de concediere nr. 1/22.02.2012, reintegrarea în postul deţinut anterior, obligarea la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite, de la data emiterii deciziei până la data pronunţării unei hotărâri irevocabile, indexate şi actualizate cu indicele de inflaţie, obligarea pârâtei la plata sumei de 5931 euro, reprezentând sume de plată restante, aferente lunilor noiembrie – decembrie 2011 şi ianuarie 2012, obligarea pârâtei la plata sumei de 25000 lei, cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susţinut că a fost salariat al SC R.B. SRL, din data de 26.11.2010, pe post de măcelar, semnând un contract individual de muncă în care era specificat cuantumul brut al salariului, respectiv 2000 lei, precum dreptul de a i se achita contravaloarea transportului din Bacău – adresa de domiciliu – până la Bucureşti, unde se află punctul de lucru al angajatorului, precum şi cazarea.

Ulterior semnării contractului amintit, reclamantul a fost înştiinţat că urmează să fie detaşat în Germania, la societatea F. LNS, semnând în acest sens, un act adiţional, care nu i-a fost înmânat niciodată, în cuprinsul căruia era prevăzut că trebuia să fie remunerat în funcţie de cantitatea de carne tranşată, anume 0,07 euro/kg, urmând să i se achite şi cheltuielile de cazare, transport din România în Germania şi retur, precum şi transportul pe teritoriul Germaniei.

A adăugat reclamantul faptul că, la începutul perioadei de detaşare în Germania, raporturile de muncă au decurs într-un cadru normal, ulterior survenind anumite probleme determinate de nemulţumirile sala exprimate cu privire la condiţiile precare de cazare oferite, la omisiunea angajatorului de a-i pune la dispoziţie echipament de lucru, asigurare medicală, de a-i plăti salariile restante şi de a-i comunica un exemplar al contractului individual de muncă şi al actului adiţional. Pentru a reclama aceste împrejurări, a comunicat situaţia administratorului societăţii, L.M., prin mai multe cereri trimise prin fax, însă acesta din urmă a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. În schimb l-a informat pe angajat că, începând cu data de 30.01.2012, îi încetează acestuia delegarea, fiind aşteptat începând cu data de 02.02.2012 ora 08:00, la punctul de lucru din Bucureşti.

Întrucât reclamantul nu dispunea de bani, a împrumutat de la un coleg suma de 400 de euro şi s-a deplasat în România cu autoturismul personal, la punctul de lucru al pârâtei, la data şi ora stabilite, însă la acel moment nu se afla nimeni în incinta locaţiei. A precizat că s-a adresat I.T.M. Bucureşti, pentru a sesiza nerespectarea obligaţiilor asumate de pârâtă.

A apreciat reclamantul că decizia de concediere este nelegală şi netemeinică, din moment ce zilele indicate în cuprinsul acesteia reprezintă zile în care acesta a lucrat, respectiv zile în care toţi salariaţii au avut zile libere datorate lipsei materiei prime. De asemenea, şi menţiunea relativă la refuzul său de a semna pentru primirea diurnei aferente lunii noiembrie 2011, este nereală, întrucât diurna era în cuantum de 2153 euro, din care i s-au înmânat doar 400 de euro, pentru care a semnat de primire.

Referitor la atitudinea recalcitrantă pe care reclamantul ar fi avut-o faţă de angajatul S.C., a susţinut acesta că atare demers s-a datorat încălcării drepturilor sale, iar angajatorul nu a analizat circumstanţele în care s-a produs incidentul, gradul de vinovăţie al angajatului şi consecinţele produse de săvârşirea faptei. A mai susţinut că regulamentul intern, la care se face referire în cuprinsul deciziei contestate, nu i-a fost niciodată comunicat.

În ceea ce priveşte suma de 5931 euro, a arătat că se compune din sumele salariale restante, care ar fi trebuit calculate prin raportare la cantitatea de carne tranşată, respectiv cheltuieli de transport.

Relativ la daunele morale, a menţionat că acestea sunt generate de producerea unei stări psihice cu efecte negative asupra vieţii sale, din moment ce a rămas fără niciun venit lunar, cu atât mai mult cu cât are în întreţinere doi copii minori şi pe mama sa pensionară.

În drept, a indicat prevederile art. 274 Cod de procedură civilă.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri, testimonială, prezumţii.

La data de 24.10.2012, reclamantul a depus cerere precizatoare ( fila 19 vol. I ), invocând ca temei de drept, prevederile art. 80, 171 şi 253 din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare ( filele 24-28 vol. I ), la data de 24.10.2012, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat şi anularea acţiunii, pentru lipsa temeiului de drept.

Cu privire la fond, reluând situaţia de fapt prezentată în cuprinsul deciziei de concediere, a conchis că faţă de atitudinea de indolenţă a angajatului, de lipsa totală de principialitate în exercitarea drepturilor sale, de modul repetat al săvârşirii faptelor, determinând premisa unei lacune de productivitate şi îngreunând sarcina celorlalţi angajaţi ce au fost nevoiţi să suplinească lipsa reclamantului, sancţiunea este temeinică.

Pârâta a adăugat că susţinerile părţii adverse sunt nereale, neexistând nicio obligaţie neîndeplinită de către societate faţă de angajat; în plus, relativ la daunele morale, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile necesare reţinerii răspunderii angajatorului, calificând demersul reclamantului ca un abuz de drept, în sensul art. 723 alin. 1 Cod de procedură civilă.

În drept, a invocat prevederile art. 115 Cod de procedură civilă, art. 39 alin. 2 lit. a, b, c, e, art. 61 lit. a, art. 247, 248 alin. 1 lit. e, art. 250 din Codul Muncii, art. 19 alin. 2 lit. c, i, u şi art. 24 lit. a, d, l, t din Regulamentul intern.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri, testimonială, interogatoriu.

La data de 20.02.2013, reclamantul a menţionat, prin cerere scrisă, că înţelege să se înscrie în fals cu privire la contractul individual de muncă încheiat la data de 24.11.2010, depus de către pârâtă ( fila 100 vol. I ).

Au fost administrate probele cu înscrisuri, expertiză grafoscopică şi testimonială, fiind audiaţi la termenul din data de 06.11.2013, martorii G.P. şi S.C..

Reclamantul a refuzat efectuarea probei cu expertiză contabilă, la termenul din data de 18.09.2013, menţionând că refuză să achite onorariul aferent lucrării ( fila 294 vol. I ).

Analizând materialul probatoriu administrat, precum şi susţinerile părţilor, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul a avut calitatea de salariat al societăţii pârâte, începând cu anul 2010, în meseria de măcelar, fiind detaşat pentru o perioadă ce a surprins parte din acest an, anul 2011 şi parte din 2012, în Germania.

Relativ la proba raporturilor juridice specifice dreptului muncii, se impun unele menţiuni. Deşi la dosar nu se află niciun contract individual de muncă, acceptat de ambele părţi ca fiind însuşit, din moment ce, potrivit Raportului de expertiză criminalistică nr. 135/15.07.2013 ( filele 159-165 vol. I ), semnăturile evidenţiate la rubrica „Salariat” din cuprinsul Contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 40 în registrul general de evidenţă a salariaţilor şi actele adiţionale ulterioare ( filele 122-129 vol. I  ) nefiind efectuate de reclamant, ambele părţi au recunoscut totuşi existenţa raporturilor de muncă derulate între acestea. În plus, foile colective de prezenţă, declaraţiile martorilor audiaţi, tabelele reliefând plata unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale sugerează existenţa valabilă a unui contract individual de muncă încheiat între părţi, anterior republicării Codului Muncii, care a impus ulterior necesitatea formei scrise ad validitatem.

Prin decizia nr. 1/22.02.2012 – s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al angajatului P.E. în temeiul art. 248 alin. 1 lit. e coroborat cu 61 lit. a din Codul Muncii, reţinându-se aplicabilitatea art. 39 alin. 2 lit. a, b, c, e, art. 247, art. 250 din Codul Muncii, art. 19 alin. 2 lit. c, i, u teza 4 şi 5, art. 24 lit. a, d, l, t din Regulamentul intern ( filele 20-22 vol. I ).

Conform deciziei, concedierea s-a datorat: lipsei nemotivate de la locul de muncă – punctul de lucru din Germania unde a fost detaşat, în zilele de 04, 05, 11, 13, 17, 19, 25-27.01.2012; lipsei nemotivate de la locul de muncă – punctul de lucru al societăţii din Bucureşti; comportamentului şi atitudinii necorespunzătoare, recalcitrante faţă de colegii cu care se deplasa în microbuz spre locul de muncă, dar şi în timpul serviciului, prin adresarea de injurii şi ameninţări, tentativă de agresiune fizică faţă de angajatul S.C., în data de 25.01.2012; prezentarea uneori la locul de muncă, refuzând să-şi ia în primire echipamentul de lucru aferent, semnând uneori fişele de pontaj, după care pleca, apreciind că şi-a terminat treaba.

Din analiza probelor aflate la dosar, instanţa conchide că existenţa faptelor reţinute în sarcina angajatului este irefutabilă. Astfel, potrivit sesizărilor semnate de angajaţii G.P., S.C. şi L.M. ( filele 48-71 vol. I ), coroborate cu foile colective de prezenţă pentru perioada de referinţă menţionată în actul de concediere şi declaraţiile martorilor G.P. şi S.C., date în şedinţa publică din data de 06.11.2013, rezultă temeinicia situaţiei de fapt descrise în cuprinsul deciziei de sancţionare. De altfel, reclamantul a recunoscut prin acţiune, faptul că a manifestat la un moment dat atitudine recalcitrantă faţă de colegul de muncă S.C.. În atare context, instanţa apreciază că, în ceea ce priveşte realitatea contextului faptic, aceasta a fost probată de către pârâtă, cu respectarea prevederilor art. 272 din Codul Muncii. Deşi reclamantul a infirmat absenţele nemotivate, nu a reuşit să probeze contrariul celor dovedite conform aprecierilor anterioare.

Nu are a fi acceptat nici argumentul necomunicării regulamentului de ordin internă către reclamant. Cu respectarea dispoziţiilor art. 243 din Codul muncii, angajatorul a procedat la afişarea Regulamentului intern, la sediul societăţii, potrivit proceselor – verbale de afişare depuse la dosar ( filele 45-47 ).

În legătură cu temeinicia sancţiunii aplicate, contrar susţinerilor angajatului, pârâta a stabilit în mod corect încetarea raporturilor de muncă, respectând elementele enumerate de textul art. 250 din Codul muncii, potrivit căruia „Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta”.

Astfel, faptele au fost săvârşite în mod continuu, într-un evident context repetitiv, reclamantul manifestând dispreţ şi nepăsare faţă de valori sociale ce s-ar fi cuvenit a fi fost avute în vedere în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv respectul faţă de munca colegilor, faţă de persoana acestora, faţă de activitatea societăţii şi relaţiile contractuale derulate împreună cu partea germană.

Împrejurarea că reclamantul a afişat un comportament normal anterior perioadei de proprie revoltă, după cum a recunoscut pârâta, nu este susceptibilă de a infirma concluzia preconizată. De altfel, nici apărarea încercată de reclamant, privind motivarea demersului belicos împotriva colegului S.C., în sensul că acesta s-ar fi datorat unor omisiuni ale angajatorului de a-şi onora anumite obligaţii contractuale, nu poate fi primită. Este adevărat că anumite lipsuri ar putea justifica o anumită irascibilitate ori nemulţumire, însă această circumstanţă nu poate, în niciun caz, susţine în mod viabil un comportament reprobabil şi deopotrivă, inadmisibil, de tipul celui descris.

În legătură cu repercusiunile abaterilor disciplinare, corect a susţinut pârâta că faptele angajatului au determinat premisa unei lacune de productivitate, îngreunând sarcina celorlalţi angajaţi ce au fost nevoiţi să suplinească lipsa reclamantului. Instanţa adaugă că aceleaşi manifestări au creat şi un climat anormal, propice unei atmosfere necorespunzătoare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, la locul de muncă, de către ceilalţi angajaţi.

Constatând imposibilitatea continuării raporturilor juridice între cele două părţi, urmează a fi respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 1/22.02.2012 emisă de pârâtă.

De asemenea, având în vedere dependenţa în raport de acest capăt al acţiunii, va fi respins şi petitul relativ la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite de la data demiterii deciziei contestate până la data pronunţării unei hotărâri irevocabile, indexate şi actualizate cu indicele de inflaţie.

Pentru aceleaşi argumente, o soluţie similară se impune şi cu privire la daunele morale.

În ceea ce priveşte petitul referitor la suma totală de 5931 euro, acesta va fi admis în parte, urmând a fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma totală de 950 euro, cu titlu de drepturi salariale restante, aferente lunilor decembrie 2011 ( 320 euro ), respectiv ianuarie 2012 ( 630 euro ).

Astfel, privitor la luna decembrie 2011, instanţa reţine că, potrivit tabelului de la fila 233 vol. I, emis de pârâtă, potrivit martorului S.C. ( care a declarat că sumele enunţate în cuprinsul înscrisului sunt reale  – fila 1 vol. II  ), reclamantul era îndreptăţit la o diurnă în cuantum 1500 de euro, bani care, potrivit aceluiaşi martor, nu au fost achitaţi. Totuşi, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisului de la fila 228 vol. I, pârâta a procedat la plata sumei de 1180 euro către angajatul P.E., prin virament bancar, cu respectarea dispoziţiilor art. 166 alin. 2 din Codul muncii, într-un cont în care fuseseră virate şi alte sume salariale, aceluiaşi angajat. Trebuie adăugat că, deşi reclamantul a depus un extras de cont, de la B.T. ( sugerând că este singurul său cont bancar – fila 241 vol. I ), înscrisurile aflate la filele 214-227 vol. I dovedesc că diurnele aferente sfârşitului de an 2010 şi anului 2011, pentru perioada anterioară celei menţionate în acţiune, au fost depuse în acelaşi cont evidenţiat în actul de la fila 228 vol. I, reclamantul nemanifestând vreo obiecţie cu privire la acest demers. Atare aspect dovedeşte faptul că acesta deţinea, pe lângă contul de la B.T.,  şi alt cont, că a acceptat ca plata să fie realizată prin virament în acest cont.

Referitor la luna ianuarie 2012, reclamantul era îndreptăţit să primească suma de 630 euro, venit net, astfel cum rezultă din lista salariaţilor emisă de pârâtă ( fila 212 vol. I ). Cu privire la această sumă, societatea nu a dovedit plata acesteia către partea adversă, cu respectarea art. 166 şi următoarele din Codul muncii.

În ceea ce priveşte diurna aferentă lunii noiembrie 2011, cuantumul acesteia era de 1710 euro, aspect probat prin copia tabelului de la fila 229 vol. I. Cu toate acestea, potrivit înştiinţării semnate de martorul G.P. la data de 28.12.2011 ( fila 231 vol. I ), coroborată cu declaraţia acestuia din data de 06.11.2013 ( filele 299 – 300 vol. I ), suma a fost achitată angajatului P.E.. De altfel, chiar din tabelul evidenţiat la fila 232 vol. I reiese că reclamantul a primit suma de 400 de euro, sub semnătură, cu titlu de avans diurnă noiembrie 2011, la data de 23.12.2011. Deşi în această situaţie se poate afirma că nu s-a probat plata sumei prin înscrisuri, conform art. 168 din Codul muncii, problema dovezii nu subzistă decât în mod aparent. În virtutea dispoziţiilor art. 278 alin. 1 din Codul muncii, dispoziţiile derogatorii ale art. 168 se completează cu acelea de drept comun prevăzute de Codul civil. În speţă, faţă de data naşterii raportului juridic, sunt aplicabile prevederile art. 1191 din Codul civil din 1864, din moment ce reclamantul nu s-a opus la audierea martorului G.P., manifestând o acceptare tacită a derogării de la regimul probatoriu statuat de Codul muncii.

Privitor la cheltuielile de deplasare solicitate, în cuantum de 1800 euro, obligaţia achitării de către societatea angajatoare, în condiţiile în care deplasarea se efectua cu autoturismul personal, nu a fost probată, ba dimpotrivă, existenţa acesteia este suprimată prin depoziţia martorului G.P..

Relativ la cheltuielile de judecată, în virtutea prevederilor art. 274 alin. 1 art. 276 Cod de procedură civilă, faţă de admiterea în parte a acţiunii şi proporţional cu gradul culpei procesuale, egale, a ambelor părţi, se vor compensa cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 2400 lei şi va fi obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Astfel, instanţa are în vedere, potrivit solicitării din concluziile scrise, faptul că următoarele cheltuieli efectuate de reclamant: taxă pentru expertiză – 900 lei ( fila 121 vol. I ), onorariu avocat – total de 1500 lei, conform chitanţelor ataşate concluziilor scrise, respectiv nr. 06/06.03.2012 ( 500 lei ) şi 28/25.10.2012 ( 1000 lei ). Chitanţa nr. 205/16.09.2013, evidenţiind suma de 300 lei, nu va fi avută în vedere, întrucât nu există nicio dovadă a faptului că suma a fost achitată în legătură cu procesul de faţă ( nefiind depusă la dosar vreo împuternicire a avocatului care a eliberat chitanţa şi nici nu se menţionează în cuprinsul actului numărul dosarului ). Relativ la cheltuielile dovedite de pârâtă, instanţa are în vedere contravaloarea transportului avocatului, probată prin bonul fiscal nr. 27/09.01.2013, respectiv onorariu de avocat – 2480 lei, conform chitanţei nr. 161/05.01.2013. Ca urmare, instanţa va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.E., domiciliat în Bacău, în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SRL, cu sediul în Bucureşti.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma totală de 950 euro, cu titlu de drepturi salariale restante, aferente lunilor decembrie 2011 ( 320 euro ), respectiv ianuarie 2012 ( 630 euro ).

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 1/22.02.2012 emisă de pârâtă, obligarea acesteia la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite de la data demiterii deciziei contestate până la data pronunţării unei hotărâri irevocabile, indexate şi actualizate cu indicele de inflaţie, obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Compensează cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 2400 lei şi obligă pe reclamant să plătească pârâtei suma de 370 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.