Interpretarea contractului. Clauză privind asumarea unei obligaţii. Distincţie între angajarea unei obligaţii de a face şi o obligaţie de a da, în solidar cu debitorul.


Interpretarea contractului. Clauză privind asumarea unei obligaţii. Distincţie între angajarea unei obligaţii de a face şi o obligaţie de a da, în solidar cu debitorul.

Interpretarea clauzelor trebuie să aibă în vedere voinţa reală a părţilor – semnatare ale contractului, în acord cu dispoziţiile art. 977 cod civil.

Termenii utilizaţi în contractul de colaborare al părţilor nu lasă nici un dubiu în sensul asumării de către bancă a obligaţiei de a bloca, în limita disponibilităţilor, contul debitoarei, în vederea recuperării sumei împrumutate de creditor. Interpretarea clauzelor contractului exclud, astfel, ipoteza garantării de către bancă, alături de debitor, a obligaţiei proprii acestuia.

Reclamanta S.C. R S.R.L. Constanţa a chemat în judecată pe S.C. CA S.R.L. şi CREDIT BANK – Filiala Constanţa, solicitând instanţei să dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 30.528.000 lei debit şi penalităţi de întârziere.

S-a arătat că între societăţile comerciale cu răspundere limitată s-au încheiat două contracte în cursul anului 1994, în temeiul cărora reclamanta a virat în contul pârâtei 17.000.000 lei, conform ordinului de plată prezentat, suma urmând să fie restituită împreună cu un comision de 7.000.000 lei, la 10.01.1995.

Societatea bancară la care a fost deschis contul menţionat a garantat printr-un contract încheiat  în 1994, restituirea sumei de 24.000.000 lei. Debitul nu a mai fost recuperat de reclamantă, iar potrivit clauzelor contractuale au fost calculate penalităţi de întârziere.

Pârâta CREDIT BANK S.A. s-a apărat în sensul că menţiunea cuprinsă în finalul contractului de colaborare încheiat sub nr. 670/ 1994 nu constituie o garanţie bancară, ci o clauză conform căreia banca să efectueze în exclusivitate plăţi către creditor, pe măsura alimentării contului debitorului cu sume de bani disponibile. Acest lucru rezultă, în opinia pârâtei, din termenii utilizaţi în cuprinsul clauzei, în sensul că banca nu urma să ,,garanteze’’ executarea obligaţiei de către titularul contului, ci doar să ,,confirme’’ execuţia contractului părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 06.09.1996 , instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în raport de dispoziţiile art. 244 pct. 2 cod proc.civilă, motivată de depunerea unei plângeri penale împotriva unui angajat al băncii, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, conform art. 246 cod penal. După finalizarea procesului penal şi pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare a inculpatului, litigiul civil a fost repus pe rol, la cererea reclamantei.

Din conţinutul deciziei penale nr. 557/ 25.05.2000 a Tribunalului Constanţa  rezultă că inculpatul DC şi-a încălcat atribuţiile de serviciu prevăzute de art. 1 şi 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei bancare şi a confirmat execuţia celor două contracte, pe baza unor garanţii aduse societăţii reclamante şi care, în fapt, nu existau.

Acţiunea reclamantei, referitoare la răspunderea solidară a pârâtelor, este neîntemeiată.

Fidejusiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Potrivit art. 1656 cod civil, fidejusiunea trebuie să fie expresă.

Din interpretarea clauzei în acord cu voinţa reală a părţilor rezultă în mod cert că banca s-a obligat să vireze disponibilul din contul debitoarei, dacă aceasta nu îşi îndeplinea la scadenţă obligaţia asumată, de restituire a sumei împrumutate de la reclamantă.

Termenii utilizaţi (,,confirmăm execuţia prezentului contract în garanţii proprii’’ – n.n. ale debitoarei – şi ,,neexecutarea prezentului contract conduce la executarea silită de către bancă’’) nu lasă nici un dubiu în sensul obligaţiei asumate de bancă de a bloca, în limita disponibilităţilor, contul debitoarei, în vederea recuperării sumei împrumutate de creditor, iar nu garantarea, alături de debitor, a obligaţiei proprii acestuia.

Aceste aspecte rezultă, de altfel, şi din conţinutul hotărârii penale, care a reţinut în sarcina condamnatului săvârşirea unor fapte care au condus la confirmarea de către bancă a execuţiei contractului de împrumut între cele două societăţi, cu toate că executarea nu avusese loc.

În aceste condiţii, instituţia bancară nu poate răspunde în solidar cu debitorul obligaţiei, pe temeiul fidejusiunii, întrucât sarcina asumată de această pârâtă prin contractul de colaborare are natura unei obligaţii de a face, iar nu a unei obligaţii de a da.

(sentinţa civilă nr. 1483 COM/ 07.06.2001, irevocabilă prin nerecurare)