Intimatul P. D. a fost angajat la SC U.L. SRL Iaşi la data de 05.04.2001 pe funcţia de director vânzări în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM Iaşi în data de 16.04.2001, sub nr. 22571 (filele 21-26 d.u.p.)
Societatea angajatoare avea ca obiect de activitate,,comerţul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi a produselor derivate’’.
La data de 07.08.2008, inculpatul P.D., pe fondul unor conflicte cu administratorul SC U.L. SRL, şi-a înfiinţat propria societate comercială denumită SC T.L. cu numărul de ordine având ca obiect de activitate ,,comerţul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi a produselor derivate’’, aşadar obiect de activitate identic cu cel al societăţii la care era angajat.
Inculpatul avea şi calitatea de administrator la această nouă firmă.
Până la data de 15.12.2008 când şi-a depus cererea de demisie din calitatea de director de vânzări al SC U.L. SRL, inculpatul, deşi avea în continuare calitatea de director de vânzări la SC U.L. SRL, a desfăşurat în paralel activitate la firma concurentă pe care o înfiinţase, livrând uleiuri minerale în numele propriei firme SC T.L. SRL către o parte din vechii clienţi ai SC U.L. SRL.
În acest sens, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă judiciară care a concluzionat că au existat în această perioadă 13 din foştii clienţi ai societăţii petente cărora inculpatul le-a furnizat produse în noua calitate de administrator la SC T.L. SRL. Valoarea acestor produse vândute a fost de 109.336,79 lei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 246 Cod penal, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi cauzează prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Prin urmare, pentru a se putea reţine întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni este necesară stabilirea, în mod neîndoielnic, a împrejurării că inculpatul avea anumite atribuţii de serviciu, stabilite în mod clar de angajator, atribuţii pe care şi le-a încălcat şi a determinat producerea consecinţei cerute de textul de incriminare.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul, raţiunea incriminării unor astfel de fapte fiind tocmai aceea de a asigura corectitudinea funcţionarilor în îndeplinirea raporturilor de muncă.
În cauză se pune problema dacă inculpatul avea stabilită expres obligaţia de fidelitate faţă de angajator, obligaţie ce presupune ca, în cadrul atribuţiilor de serviciu stabilite acestuia să acţioneze în aşa manieră încât să nu-l concureze pe angajatorul său.
În acest sens, instanţa reţine în prealabil că inculpatul P.D. îşi desfăşura activitatea în beneficiul angajatului în temeiul unui contract individual de muncă, iar trăsătura determinantă a raportului de muncă este reprezentată de relaţia de subordonare existentă între subiectele acestui raport, subordonare ce constă în esenţă în dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său.
Corelativ acestui drept, angajatorul are obligaţia de a preciza în mod expres şi neîndoielnic care sunt obligaţiile angajatului în ceea ce priveşte exercitarea concretă a muncii prestate şi, doar în cazul nerespectării acestora, se poate angaja răspunderea angajatului, iar cadrul în care se poate manifesta concretizarea acestor obligaţii este reprezentat de contractul individual de muncă, dar şi de dispoziţiile regulamentului de ordine interioară.
Din analiza obligaţiilor impuse în contractul individual de muncă se poate observa că nu se regăseşte expres stipulată această obligaţie a angajatului.
Instanţa reţine că regula de baza care guverneaza in general incheierea unui contract este libertatea de negociere a partilor, adica, posibilitatea partilor de a stabili intr-un contract ce clauze vor si de a le redacta in ce maniera vor.
Totusi, dat fiind specificul contractului individual de munca care imbraca un raport juridic intre doua parti ce se afla pe pozitii inegale de forta (respectiv, salariatul se subordoneaza angajatorului), acest tip de contract este, intr-o anumita masura, standardizat prin reglementarile legale, partile putand recurge la depasiri sau la ajustari ale acestor standarde numai in cadrul unor limite sau cu respectarea unor cerinte legale minim obligatorii.
Prin urmare, în Codul Muncii sunt stipulate o serie de clauze obligatorii pe care trebuie să le conţină contractul de muncă, cum sunt cele privitoare la identitatea părţilor, obiectul contractului, funcţia, locul munci, etc, dar şi o serie de clauze facultative, precum cele privind formarea profesională, neconcurenţa, mobilitatea, exclusivitatea etc.
Deşi Codul muncii reglementează, în dispoziţiile art. 39 alin. 2, drept obligaţie principală a angajaţilor, „obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea obligaţiilor de serviciu”, nu prevede expres caracterul obligatoriu al acesteia, rezultând astfel că, deşi o astfel de clauză este de natura raporturilor de muncă, nu este însă şi de esenţa acestora, părţile putând, prin propria manifestare de voinţă, expresă sau tacită, să deroge de la dispoziţiile legale care impun angajatului astfel de obligaţii.
Prin urmare, în condiţiile în care, în contractul individual de muncă încheiat între inculpat şi partea vătămată nu era stipulată expres o astfel de obligaţie a angajatului, nu se poate reţine, în sarcina acestuia, existenţa unei infracţiuni care ar presupune o desconsiderare a unor obligaţii de serviciu expres şi neechivoc stabilite de angajator.
O astfel de obligaţie se regăseşte însă stipulată în Regulamentul de Ordine Interioară întocmit de partea vătămată în cursul anului 2007, dar, analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cauză nu au dus la concluzia că dispoziţiile acestuia au fost aduse la cunoştinţă inculpatului, simpla existenţă a acestui document şi păstrarea acestuia în mapa cu acte oficiale ale societăţii neputând echivala cu respectarea de către angajator a obligaţiei (impusă de altfel şi prin procesul-verbal de control întocmit de inspectorii ITM) de a aduce la cunoştinţa angajaţilor clauzele acestuia.
Prin urmare, din moment ce inculpatul nu a fost încunoştinţat expres cu privire la obligaţiile suplimentare stabilite în sarcina lui prin ROI nu se poate reţine încălcarea acestor obligaţii de serviciu, neexistând certitudinea necesară că inculpatul a cunoscut existenţa obligaţiei de fidelitate impusă expres de angajator şi că, nerespectarea acestei obligaţii, cu consecinţa producerii unui prejudiciu patrimonial părţii vătămate, ar duce la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”.
