Conform disp. art. 42 din Legea nr. 10/2001 imobilele cu destinaţia de locuinţe, care nu se restituie persoanelor îndreptăţite in urma procedurilor prevazute de lege raman in administrarea detinatorilor actuali si pot fi instrainate potrivit legislatiei in vigoare, chiriasii avand drept de preemtiune.
Iar prin art. 42.1 lit. B din HG nr. 250/2007 se stabileste că pentru imobilele cu destinatia de locuinte, care nu s-au restituit în natura, detinatorul actual dobândeste vocatia de a le instraina catre chiriasi, însa aceasta înstrainare se va face potrivit legislatiei în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 si Legii nr. 10/2001, republicata, cu mentiunea ca pretul de vânzare al locuintelor se va stabili potrivit Criteriilor nr. 2.665/1C/311 din 28 februarie 1992 elaborate de Ministerul Finantelor si Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului, cu completarile ulterioare, care se va indexa la zi cu indicele de inflatie.
Asa cum corect a apreciat prima instanta această reglementare stabileşte chiriaşilor un drept de preemţiune si introduce o noutate semnificativă în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, întrucât face posibilă concluzia potrivit căreia asemenea imobile ar putea fi vândute şi altor persoane nu numai chiriaşilor.
Aceste dispozitii ale Legii nr. 10/2001 nu mai prevad insa obligatia unitatii de a vinde imobilul daca se opteaza pentru cumparare de catre chirias (asa cum se stabilea prin art. 9 din Legea nr. 112/1995), ci numai vocatia, adica dreptul unitatii detinatoare de a vinde imobilul oricui, insa cu respectarea dreptului de preemtiune al chiriasului.
Din textele de lege enunţate rezultă că legiuitorul a avut în vedere imobilele cu destinaţia de locuinţă, nerestituite foştilor proprietari, care sunt în administrarea unei persoane juridice de drept public, proprietar fiind statul instituind, totodată, ca element de noutate, vocaţia unitatii detinatoare de a înstrăina bunul cu respectarea dreptului de preemţiune al chiriaşului, înţeleasă ca disponibilitate a deţinătorului de a vinde şi nicidecum ca obligaţie stabilită în sarcina acestuia.
Prin urmare, dispoziţiile art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, devin incidente numai în situaţia în care unitatea deţinătoare care are în administrare imobilele cu destinaţia de locuinţă, ce nu s-au restituit în natură, îşi manifestă disponibilitatea de a înstrăina, notificând chiriasului intenţia de înstrăinare.
În consecinta potrivit alin. 3 al art. 42 din Legea nr. 10/2001, deţinătorul actual dobândeşte, în virtutea legii, vocaţia şi nu obligaţia de a le înstrăina către chiriaşi, însă numai potrivit legislaţiei în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 10/2001.
Chiriasul beneficiaza, potrivit legii, de un drept de preemtiune, adica in cazul instrainarii imobilului are prioritate la cumpararea acestuia.
Asadar numai in masura in care unitatea detinatoare intentioneaza sa vanda bunul, legea confera un drept prioritar la cumparare- drept de preemtiune- chiriasului.
Ca natura juridica dreptul de preemtiune are natura legala, fiind instituit printr-o norma imperativa; vointa proprietarului- vanzator nu are nici un rol in nasterea si exercitarea dreptului de catre titularul lui. In masura in care s-a hotarat sa vanda bunul trebuie sa respecte dreptul de preemtiune. Deci dreptul de preemtiune al chiriasului se naste numai in masura in care unitarea detinatoare intentioneaza sa vanda imobilul.
În mod gresit a apreciat deci prima instanta că prin disp. art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 se instituie obligatia pentru unitatea detinatoare de a vinde imobilele care nu au fost restituite dupa procedura prev. de aceasta lege catre chiriasi, in conditiile in care, potrivit legii, chiriasii au numai un drept de preemtiune, adica un drept prioritar de a cumpara in cazul in care unitatea detinatoare se hotaraste sa vanda.
In speta nu pot fi aplicabile disp. art. 9 din Legea nr. 112/1995, intrucat beneficiul de a cumpara imobilele in temeiul acestei legi este acordat numai chiriasilor care aveau cotracte de inchiriere valabil incheiate la data aparitiei acestei legi, nefiind cazul in speta.
Fata de cele de mai sus in baza art. 296 C. pr. civ. a fost admis ca fondat apelul declarat si a fost modificata in totalitate hotararea atacata in sensul ca a fi respinsa actiunea reclamantului.
