Actiune în constatarea neîndeplinirii obligatiilor contractuale si în constatarea depasirii limitelor mandatului. Actiunea în rezolutiunea contractului de consultanta. Exceptia de neexecutare a contractului.
C.p.cv., art.304 pct.9, art.111
1.În ceea ce priveste cererea de a se constata ca reclamantul nu si-a îndeplinit obligatiile asumate prin contractul de consultanta, Curtea considera, ca si instantele de fond si de apel, ca pârâtii au la îndemâna, în principiu, calea actiunii în realizare, adica actiunea în rezolutiunea contractului de consultanta.
Instanta constata ca cererea de a se constata ca reclamantul nu si-a executat propriile obligatii reprezinta o veritabila exceptio non adimplenti contractus, pe care pârâtii o pot sustine în aparare fata de pretentiile formulate de reclamant, fara a fi necesara formularea unei actiuni separate pentru rezolutiunea contractului.
Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligatiilor ce-i incumba, fara ca partea care pretinde executarea sa-si fi executat propriile obligatii. Neexecutarea contractului, întemeiata pe principiul reciprocitatii si interdependentei obligatiilor contractuale, nu este nicio exceptie de procedura propriu-zisa si nicio exceptie de fond, în sensul legii, ci doar un mijloc de aparare pe care o parte, de regula, pârâtul, îl poate invoca si asupra caruia instanta se pronunta pe baza probelor administrate în cauza.
Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligatiilor ce-i incumba, fara ca partea care pretinde executarea sa-si fi executat propriile obligatii. Neexecutarea contractului, întemeiata pe principiul reciprocitatii si interdependentei obligatiilor contractuale, nu este nicio exceptie de procedura propriu-zisa si nicio exceptie de fond, în sensul legii, ci doar un mijloc de aparare pe care o parte, de regula, pârâtul, îl poate invoca si asupra caruia instanta se pronunta pe baza probelor administrate în cauza.
Invocarea pe calea unei cereri principale (cum este si cererea reconventionala) a exceptiei de neexecutare a contractului nu este admisibila, deoarece pârâtii au posibilitatea sa solicite instantei pe cale de aparare sa verifice daca reclamantul si-a îndeplinit obligatiile asumate prin contract, urmând ca în raport de rezultatul acestei verificari sa dea sau nu eficienta acestei aparari.
Invocarea pe calea unei cereri principale (cum este si cererea reconventionala) a exceptiei de neexecutare a contractului nu este admisibila, deoarece pârâtii au posibilitatea sa solicite instantei pe cale de aparare sa verifice daca reclamantul si-a îndeplinit obligatiile asumate prin contract, urmând ca în raport de rezultatul acestei verificari sa dea sau nu eficienta acestei aparari.
2.În ceea ce priveste prima cerere formulata de pârâti, pe cale reconventionala, aceea de a se constata ca mandatarul lor si-a depasit limitele mandatului, Curtea observa, în primul rând, ca o astfel de cerere presupune în realitate constatarea unei situatii de fapt (depasirea sau nu a limitelor mandatului) care, odata stabilita, ar conduce mai departe la invocarea inopozabilitatii actelor excesive ale mandatarului si, în consecinta, respingerea actiunii reclamantului, în masura în care se întemeiaza pe o clauza din contractul de consultanta care nu este opozabila pârâtilor.
Se constata, astfel ca, în realitate, depasirea limitelor mandatului, invocata de mandanti (pârâti) în raport cu tertul (reclamantul) care a contractat cu mandatarul, reprezinta o simpla aparare pe care trebuie sa o examineze instanta învestita cu solutionarea actiunii principale, urmând a se face aplicarea prevederilor Codului Civil în materia efectelor contractului de mandat în raport cu tertii si a situatiei actelor încheiate cu depasirea de catre mandatar a împuternicirii primite.
Se constata, astfel ca, în realitate, depasirea limitelor mandatului, invocata de mandanti (pârâti) în raport cu tertul (reclamantul) care a contractat cu mandatarul, reprezinta o simpla aparare pe care trebuie sa o examineze instanta învestita cu solutionarea actiunii principale, urmând a se face aplicarea prevederilor Codului Civil în materia efectelor contractului de mandat în raport cu tertii si a situatiei actelor încheiate cu depasirea de catre mandatar a împuternicirii primite.
CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A IV A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 119/8.02.2011, dosar nr.12742/301/2009
Prin actiunea înregistrata la data de 02.07.2009, pe rolul Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti, reclamantul C.Gi-a chemat în judecata pe pârâtii F.E.D., H. M. si I. S., solicitând obligarea acestora la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de catre reclamant în baza contractului de consultanta încheiat la data de 01.03.2006.
Pe cale reconventionala, pârâtii au solicitat sa se constate ca mandatarul acestora, avocatul .G.G., a depasit limitele mandatului dat de pârâtii reclamanti la încheierea contractului de consultanta si sa se constate neîndeplinirea/neîndeplinirea în termen de catre reclamantul pârât a obligatiilor asumate prin contractul de consultanta. Reclamantii pârâti au precizat ca cererea reconventionala se întemeiaza pe prevederile art. 111 C. pr. civ., art. 1537, 1539 si 1540 C. civil.
Ulterior, pârâtii-reclamanti au formulat cerere de introducere în cauza a Cabinetului de Avocat, reprezentat prin avocatul titular G.Gh., urmând ca primul capat de cerere din reconventionala sa se judece în contradictoriu cu acesta. Reclamantii pârâti si-au întemeiat cererea de introducere în cauza a tertului pe prevederile art. 57 C. pr. civ.
Prin sentinta civila nr. 1322/29.01.2010 a Judecatoriei Sectorului 3 Bucuresti a fost admisa exceptia de inadmisibilitate a cererii reconventionale formulata de pârâtii-reclamanti F. E. D., H. M. si I. S. în contradictoriu cu reclamantul-parat C.G., fiind respinsa ca inadmisibila cererea reconventionala; de asemenea a fost respinsa ca inadmisibila cererea de chemare in judecata a altor persoane formulata de pârâtii-reclamanti in contradictoriu cu intervenientul CA “Gh. Gh.”. A fost disjunsa cererea principala având ca obiect pretentii si s-a format un alt dosar.
Pentru a pronunta acesta sentinta, prima instanta a retinut ca pârâtii-reclamanti au la dispozitie actiunea in realizare, fie pentru anularea contractului de consultanta, fie pentru rezolutiunea acestuia. Argumentele invocate în cadrul cererii reconventionale puteau fi valorificate pe calea acestor cereri în realizare, astfel încât, în raport de prevederile art. 111 C.pr.civ, cererea reconventionala si, pe cale de consecinta, ss cererea de chemare în judecata a altor persoane, sunt inadmisibile.
Prin decizia civila nr. 856/A/29.06.2010, Tribunalul Bucuresti – Sectia a II-a Civila a respins apelul pârâtilor-reclamanti ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut urmatoarele: prin apelul declarat, apelantii sustin ca actiunea in declararea nulitatii si actiunea in rezolutiune, nu sunt actiuni in realizare, ci in constatare. Ca atare, neavandu-se la indemana de catre apelanti decat actiuni in constatare, in mod gresit a fost admisa exceptia de inadmisibilitate, in temeiul art. 111 C.p.c.
Aceste sustineri sunt gresite, intrucat atat actiunea in declararea nulitatii unui act juridic, cat si actiunea in rezolutiunea unui act juridic, fac parte din categoria actiunilor in realizare.
Pentru ca cererea de declarare a nulitatii unui act juridic sa intre in categoria cererilor in constatare, ar fi trebuit ca nulitatea, atat cea absoluta, cat si cea relativa, sa opereze in puterea legii, deci independent de o hotarare judecatoresca. Însa, in sistemul nostru de drept, nu exista asa-zisele nulitati de drept. Aceeasi situatie este si in cazul actiunii in rezolutiunea actului juridic, care potrivit art. 1021 C.civ., nu opereaza de drept, iar partea indreptatita trebuie sa se adreseze instantei de judecata cu o actiune in rezolutiune. Astfel, legea recunoaste instantei de judecata dreptul de a verifica si aprecia cauzele rezolutiunii, putand dupa circumstante sa acorde un termen de gratie partii actionate. In aceste sens, instanta de judecata, constatand indeplinite conditiile de admisibilitate a rezolutiunii, pronunta rezolutiunea contractului. In consecinta, actiunea in rezolutiune nu este o actiune in constatare, ci una in realizare.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs, în termenul prevazut de art. 301 C. pr. civ., recurentii-pârâti-reclamanti F.E.D., H. M. si I. S..
În motivarea recursului, recurentii arata ca, desi art. 111 C.pr.civ. instituie principiul subsidiaritatii actiunii în constatare fata de cea în realizare, totusi, retinând ca recurentii ar fi putut promova o actiune în constatarea nulitatii sau o actiune în rezolutiune, atât instanta de fond, cât si instanta de apel înscriu în mod gresit aceste tipuri de actiuni în sfera actiunilor în realizare.
Recurentii arata ca împartirea actiunilor în actiuni în realizare si actiuni în constatare (plus a treia categorie a actiunilor în constituire) este unul dintre numeroasele moduri de clasificare a actiunilor civile.
Actiunea în realizare este definita ca fiind acea actiune prin care pârâtul este “condamnat” sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Hotarârile date în acest tip de actiuni sunt, prin excelenta, susceptibile de executare silita.
Pe de alta parte, actiunea în constatare este cea prin care se constata un anumit aspect, hotarârile nefiind susceptibile de executare silita.
Instanta de apel îsi motiveaza solutia, retinând ca, “pentru a intra în sfera actiunilor în constatare, ar trebui ca atât nulitatea absoluta, cât si cea relativa sa opereze în puterea legii, deci independent de o hotarâre judecatoreasca”.
Potrivit art. 111 C. pr. civ., exista actiuni în constatare, actiuni în care tot instanta este cea care da dezlegare cererii. Este adevarat ca, în aceste situatii, instanta nu face decât sa constate îndeplinite anumite cerinte ale legii, dar tot prin hotarâre judecatoreasca stabileste în ce masura aceste cerinte sunt sau nu îndeplinite. Asadar, nici în cazul actiunilor în constatare, solutia nu este independenta de o hotarâre judecatoreasca.
Daca lucrurile ar sta dupa cum îsi motiveaza instanta de apel solutia, ar însemna ca ar trebui sa mai existe actiuni în constatare, întrucât în acestea nu este necesara interventia judecatorului, în aceste cazuri dezlegarea fiind data de puterea legii.
Surprinzator, însa, dupa ce face o astfel de retinere, referindu-se la actiunea în rezolutiune, instanta de apel conchide ca “legea recunoaste instantei de judecata dreptul de a verifica si aprecia cauzele rezolutiunii” si “constatând îndeplinite conditiile de admisibilitate, pronunta rezolutiunea contractului”, printr-o hotarâre judecatoreasca.
În felul acesta este îmbratisat punctul de vedere exprimat chiar de recurenti, ceea ce conduce la concluzia ca motivele pe care instanta de apel îsi întemeiaza solutia de respingere a apelului lor sunt vadit contradictorii. Pe de o parte, instanta de apel conditioneaza caracterul de actiune în constatare al unei cereri de independenta fata de o hotarâre judecatoreasca, pentru ca apoi sa sustina ca si în aceste actiuni, totusi dezlegarea este data tot de catre instanta, printr-o hotarâre judecatoreasca.
Ca actiunea în constatarea nulitatii unui act este o actiune în constatare rezulta din însasi sintagma “actiune în constatarea nulitatii”. Cauzele de nulitate exista la momentul încheierii actului, iar instanta nu face altceva decât sa constate ca aceste cauze exista si, pe cale de consecinta, ca actul este nul.
Analizând capacitatea de a putea fi pusa în executare, se poate concluziona ca hotarârea pronuntata într-o astfel de actiune, nu se poate pune în executare silita. Sigur, daca se cere si restitutio in integrum, acest capat separat de cerere este ceea ce se numeste o cerere în realizare. Nu întotdeauna însa, odata cu constatarea nulitatii unui înscris este necesara si revenirea la situatia anterioara, de aceea doctrina si jurisprudenta au statuat ca, daca se doreste si restitutio in integrum, partea interesata trebuie sa o ceara printr-un capat de cerere distinct si, evident, sa dovedeasca interesul în sustinerea unui astfel de petit.
La fel este si în cazul rezolutiounii/rezilierii unui contract, cu mentiunea ca doar în cazul pactului comisoriu de grad IV, instanta nu intervine. În celelalte cazuri, însa, instanta constata ca sunt intervenite cauze de rezolutiune/reziliere si, pe cale de consecinta, constata actul rezolvit/reziliat.
Nici în cazul acestui tip de actiune hotarârea nu este susceptibila de a fi pusa în executare silita.
Discutiile pe aspectul restituirii contraprestatiilor sunt similare cu cele de la restitutio in integrum.
Astfel, daca partea interesata si-a prestat obligatia proprie în tot sau în parte si solicita rezolutiunea/rezilierea contractului, poate solicita prin capat separat de cerere restituirea prestatiei, acest capat de cerere fiind o consecinta a rezolvirii/rezilierii actului si doar acesta având caracter de actiune în realizare.
Fata de cele invocate mai sus, recurentii apreciaza ca cele doua actiuni indicate de cele doua instante, de fond si de apel, în sfera actiunilor în realizare, sunt prin excelenta actiuni în constatare.
Examinând decizia recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:
În raport de actiunea principala, care are ca obiect obligarea pârâtilor de a-si executa obligatia de plata asumata prin contractul de consultanta, acestia au înteles sa formuleze actiune reconventionala, prin care au solicitat sa se constate ca mandatarul lor si-a depasit limitele mandatului si ca reclamantul nu si-a îndeplinit propriile obligatii asumate prin contractul de consultanta.
Niciuna dintre cele doua cereri nu se pot încadra în categoria actiunilor în constatare reglementate de art. 111 C. pr. civ. Conform acestui text legal: “Partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca se poate cere realizarea dreptului”.
Din analiza textului citat rezulta mai multe concluzii: pe calea actiunii în constatare nu se poate cere sa se constate o situatie de fapt; cererea în constatarea existentei unui drept nu poate fi primita daca partea poate formula actiune în realizarea dreptului; simplele aparari (argumente juridice) pe care pârâtul le invoca în combaterea pretentiilor reclamantului se valorifica pe calea întâmpinarii, nefiind posibila formularea unei actiuni în constatare prin care sa se solicite sa se constate ca argumentele sale sunt întemeiate.
În ceea ce priveste prima cerere formulata de pârâti, pe cale reconventionala, aceea de a se constata ca mandatarul lor si-a depasit limitele mandatului, Curtea observa, în primul rând, ca o astfel de cerere presupune în realitate constatarea unei situatii de fapt (depasirea sau nu a limitelor mandatului) care, odata stabilita, ar conduce mai departe la invocarea inopozabilitatii actelor excesive ale mandatarului si, în consecinta, respingerea actiunii reclamantului, în masura în care se întemeiaza pe o clauza din contractul de consultanta care nu este opozabila pârâtilor.
Curtea considera ca în mod gresit prima instanta si instanta de apel au retinut, ca motiv de respingere a actiunii în constatarea depasirii limitelor mandatului, ca reclamantii ar avea posibilitatea formularii unei actiuni în nulitatea contractului de consultanta. Depasirea limitelor mandatului nu atrage nulitatea actului încheiat de mandatar, ci pune problema efectelor contractului de mandat fata de terti, respectiv, a limitelor în care raspund mandantul si mandatarul fata de tertii cu care mandatarul a contractat. În consecinta, argumentele din motivarea recursului, referitoare la faptul ca actiunea în nulitatea actului juridic nu este o actiune în realizare, ci o actiune în constatare, nu vor mai fi examinate, deoarece problema nulitatii actului de mandat este straina de situatia juridica în speta.
Un alt argument pe care Curtea îl retine, în ceea ce priveste inadmisibilitatea cererii de a se constata depasirea limitelor mandatului, se bazeaza pe cadrul procesual existent în cauza. Astfel, daca s-ar considera ca este admisibila o astfel de cerere pe calea procedurala prevazuta de art. 111 C. pr. civ., s-ar impune existenta în proces a persoanei despre care se afirma ca a depasit limitele mandatului, adica a mandatarului. Or, mandatarul nu este parte în proces, iar temeiul invocat pentru atragerea acestuia în proces (art. 57 C.pr.civ) este gresit, deoarece nu se poate sustine ca mandatarul ar putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul. Însasi calea reconventionala aleasa de reclamanti este gresita, deoarece, asa cum prevede art. 119 alin.1 C. pr. civ., cererea reconventionala permite valorificarea unor pretentii pe care pârâtul le are fata de reclamant, nu fata de terte persoane.
În ceea ce priveste cererea de a se constata ca reclamantul nu si-a îndeplinit obligatiile asumate prin contractul de consultanta, Curtea considera, ca si instantele de fond si de apel, ca pârâtii au la îndemâna, în principiu, calea actiunii în realizare, adica actiunea în rezolutiunea contractului de consultanta. Aprecierile pe cale le fac recurentii în motivarea recursului sunt gresite în ceea ce priveste actiunea în rezolutiunea contractului, deoarece o astfel de actiune poate avea caracterul unei actiuni în constatare în situatia în care în contract exista un pact comisoriu, caz în care instanta este chemata sa verifice daca sunt îndeplinite conditiile pactului comisoriu, rezolutiunea operând în temeiul acestuia, sau poate avea caracterul unei actiuni în realizare în cazul rezolutiunii judiciare, respectiv atunci când sanctiunea desfiintarii contractului se dispune de catre instanta.
Însa, ca si în cazul primului capat de cerere din actiunea reconventionala, Curtea constata ca cererea de a se constata ca reclamantul nu si-a executat propriile obligatii reprezinta o veritabila exceptio non adimplenti contractus, pe care pârâtii o pot sustine în aparare fata de pretentiile formulate de reclamant, fara a fi necesara formularea unei actiuni separate pentru rezolutiunea contractului.
Fata de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul si va mentine solutia de respingere ca inadmisibila a cererii reconventionale, urmând ca motivarea instantelor anterioare sa fie complinita sau, dupa caz, înlocuita cu motivele retinute în prezenta decizie.
