Decizii de impunere succesive pentru aceeași perioadă de timp, prin care s-au stabilit contribuții identice, s-au calculat penalități de întârziere în același cuantum și dobânzi în cuantum diferit. Consecința neîncheierii unui contract de asigurare, între părți, asupra obligației de plată a contribuției la F.N.U.A.S.S. Obligația de informare. Neexcluderea culpei asiguratului pentru nedeclararea veniturilor.
-O.U.G. nr. 150/2002: art. 1 alin. 2, art. 51 alin. 2 lit. e;
-Legea nr. 95/2006: art. 257 alin. 2 lit. f, art. 208 alin. 6 şi alin. 3 lit. a, art. 211 alin. 1 şi alin. 2, art. 319 lit. d, art. 210 alin. 1 lit. f, art. 217 alin. 1, 2 şi 3 , art. 259 alin. 7 , art. 209 alin. 2 , art. 261 alin. 4, alin. 5 şi art. 257;
-O.G. nr. 92/2003: art. 115 alin. 1 şi art. 215 alin. 3;
-Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S.: art. 2 alin. 1şi 2, art. 35;
-Ordinul nr. 345/2006 al Președintelui C.N.A.S.: art. 2.
Instanța trebuie să pună în discuția părților aspectele necesare lămuririi cauzei, respectiv motivul pentru care, cu privire la aceeaşi perioadă de timp, la aceeaşi bază de calcul şi la aceeaşi cotă de contribuţie la F.N.U.A.S.S., au fost emise succesiv trei decizii de impunere, precum și modalitatea concretă de imputare a sumelor de bani plătite de reclamantul-recurent – în condițiile în care aceasta nu rezultă din înscrisuri.
Neîncheierea contractului de asigurare între reclamant și pârâtă nu duce la exonerarea de la plata contribuției, prin raportare la dispozițiile legale exprese referitoare la obligativitatea asigurările sociale de sănătate și la calitatea de asigurați ope legis a cetățenilor români.
Obligaţia de informare pusă de legiuitor în sarcina caselor de asigurări de sănătate este una complexă, neputându-se reduce la informarea asiguratului doar cu privire la „nivelul de contribuţie personală”, ci incluzând şi informarea acestuia asupra tuturor obligaţiilor sale faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat, demers care presupune, cu preeminenţă, informarea asiguratului cu privire la obligaţia de declarare a veniturilor pentru care se percepe contribuţia la F.N.U.A.S.S. Concluzia se impune și prin prisma Protocolului încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. în luna octombrie 2007 (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P5282/26 octombrie 2007, iar la A.N.A.F. sub nr. 95896/30 octombrie 2007), precum şi a Actului adiţional nr. 1 la acest Protocol, încheiat în luna aprilie 2009 înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P1797/13 aprilie 2009, iar la A.N.A.F. sub nr. 801320/9 octombrie 2009) privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A.S.S. pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat.
Reclamantul-recurent nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei la C. A. S., în vederea stabilirii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., pentru veniturile din dividende, dar, în acelaşi timp, C. A. S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (printre care şi depunerea declaraţiei pentru veniturile din dividende), obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.
Prin Sentinţa nr. 4437/15 noiembrie 2013, Tribunalul Mureş a hotărât: admiterea în parte a cererii formulate de reclamantul S. F., în contradictoriu cu pârâta C. A. S. MUREŞ; anularea în parte a Deciziei nr. 366/6 mai 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 17/16 ianuarie 2011 – ca urmare a admiterii în parte a contestației formulate de reclamant împotriva acestei decizii de impunere -, înlăturând de la plată suma de 66 lei, reprezentând contribuție la Fondul de asigurări de sănătate pentru anul 2009, suma de 396 lei, reprezentând contribuție la Fondul de asigurări de sănătate pentru anul 2010, precum și dobânzile aferente acestor sume, în cuantum de 17 lei și de 32 lei; menținerea contribuțiilor pentru anii 2006 și 2007; obligarea pârâtei să-i plătească reclamantului suma de 1 leu, reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• prin Decizia de impunere nr. 17/16 ianuarie 2011 s-au stabilit în sarcina reclamantului, în temeiul art. 51 alin. 2 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002 și art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006, obligații în sumă totală de 18.660 lei, pentru veniturile din dividende aferente anilor 2006,2007, 2009, 2010; Decizia de impunere nr. 17/16 ianuarie 2011 a fost modificată prin Decizia de impunere nr. 1175/30 august 2011 care, la rândul ei, a fost modificată prin Decizia de impunere nr. 2361/23 noiembrie 2011; împotriva acestei ultime Decizii, reclamantul a formulat contestație care a fost soluționată prin Decizia nr. 366/6 mai 2011;
• potrivit chitanțelor depuse de reclamant, acesta a achitat suma de 99 lei (pentru perioada iunie-august 2010), suma de 241 lei (pentru perioada noiembrie 2009-mai 2010), 132 lei (pentru perioada septembrie-decembrie 2010), deci, în total 472 lei, cuantum cuprins, prin urmare, în mod greșit în Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011 (66 lei pentru anul 2009 și 396 lei pentru anul 2010); având în vedere plata la scadență a contribuției F.N.U.A.S.S. pentru cei doi ani, reclamantul nu datorează dobânzi de întârziere; față de dispoziţiile art. 115 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, pârâta a considerat, în mod eronat, că prin plată s-au stins cu prioritate obligațiile pentru anii 2006-2007, în condițiile în care din chitanțele depuse la dosar rezultă că plata s-a făcut pentru anii 2009-2010, mențiune trecută chiar de către organul fiscal; de altfel, la data plății nici nu fusese emisă Decizia de impunere nr. 17/6ianuarie 2011;
• în privința contribuției aferente anilor 2006 și 2007, prima instanță a reținut că reclamantul a realizat venituri din dividende, necontestate, și neexceptate de la plata contribuției la F.N.U.A.S.S., potrivit dispoziţiilor art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006, dat fiind că reclamantul nu a făcut dovada realizării unor venituri de natura celor prevăzute de lit. a-d alin. 21, alin. 22 și de art. 213 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006;
• nemenționarea, în decizie, a termenului de atacare nu atrage sancțiunea nulității deoarece reclamantul a știut să atace decizia la instanță și, în speță, nu s-a invocat excepția tardivității; deci, lipsa termenului nu i-a adus reclamantului nicio vătămare, în sensul art. 105 alin. 2 C. pr. civ.;
• obligațiile fiscale includ, conform art. 22 din O.G. nr. 92/2003, obligația de a plăti, la termenele legale, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, precum și obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere aferente acestor sume; în privința lipsei contractului de asigurare, prima instanță a reținut că obligația de plată a contribuției la F.N.U.A.S.S. este determinată de lege și, chiar dacă art. 211 din Legea nr. 95/2006, art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 emis de Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate se referă la încheierea unui contract de asigurare, aceasta nu înseamnă că persoanele care nu încheie acest contract nu au calitatea de asigurat, fiind scutite de plata contribuției; potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006 au calitatea de asigurați toți cetățenii români cu domiciliul în țară, iar potrivit art. 219 lit. g asigurații au obligația plății contribuției datorate Fondului, art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006, prevăzând că persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, aferentă veniturilor realizate din dividende; art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, stabilește obligativitatea participării la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea F.N.U.A.S.S.;
• referitor la dreptul la informate, prevăzut de art. 222 din Legea nr. 95/2006, prima instanță a reținut că reclamantul se află în culpă pentru nedeclararea veniturilor la C.A.S. Mureș, neputându-i-se, deci, imputa pârâtei că nu l-a informat cu privire la plata unor contribuții pe care chiar el nu le-a declarat, deși avea această obligație conform art. 215 din Legea nr. 95/2006; obligația pârâtei privește nivelul contribuției, și nu aducerea la cunoștință a unui text dintr-o lege a cărei necunoaștere nu poate fi invocată de reclamant; în lipsa declarării veniturilor, pârâta nu putea să-l informeze pe reclamant cu privire la nivelul contribuției datorate; faptul că între C.N.A.S. și A.N.A.F. s-a încheiat, în temeiul art. 315 din Legea nr. 95/2006, un protocol, pentru transmiterea datelor, nu elimină obligația reclamantului de declarare a veniturilor la C.A.S. și nici obligația plății acestora; eventuala culpă a pârâtei nu înlătură culpa reclamantului.
Împotriva Sentinţei nr. 4437/15 noiembrie 2013 a formulat recurs pârâta C. A. S. Mureş, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 C. pr. civ., solicitând a se dispune admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului. În esenţă, pârâta a expus următoarele motive: prin Decizia de impunere nr. 17/16 ianuarie 2011 au fost individualizate sumele restante, datorate F.N.U.A.S.S. de către reclamant pentru veniturile obținute din dividende în perioada 2006/2007, și nu în perioada 2009-2010; contestația reclamantului a fost respinsă prin Decizia nr. 366/6 mai 2011; reclamantul a achitat, prin chitanțele nr. 2597/5 mai 2010, nr. 5790/21 iunie 2010, nr. 11732/15 septembrie 2010, obligații aferente perioadei noiembrie 2009 – decembrie 2010, la data plății necunoscându-se faptul că reclamantul a realizat venituri și în perioada 2006-2007, din dividende, această informație fiindu-i transmisă pârâtei-recurente în cursul anului 2010, pe baza protocolului încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F.; conform dispoziţiilor art. 115 din O.G. nr. 92/2003, sumele achitate de reclamant au stins cu prioritate obligațiile stabilite pentru perioada 2006-2007; întrucât obligația plății contribuției la F.N.U.A.S.S. este o obligație legală, dobânzile și majorările de întârziere se datorează în temeiul dispoziţiilor art. 119 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, art. 261 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, art. 55 alin. 1 din O.U.G. nr. 150/2002.
Împotriva Sentinţei nr. 4437/15 noiembrie 2013 a declarat recurs şi reclamantul S. F., invocând dispoziţiile art. 3041, art. 304 pct. 8, 9, C. pr. civ., art. 208, art. 211, art. 222 din Legea nr. 95/2006, solicitând a se dispune admiterea acestuia şi modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată. În esenţă, reclamantul a formulat următoarele motive: referitor la contribuția aferentă anilor 2006-2007, prima instanță a interpretat greșit dispoziţiile art. 208 alin. 3 lit. a, c din Legea nr. 95/2006 care dau dreptul asiguraților să își aleagă liber casa de asigurări și furnizorii de servicii medicale, în condițiile Legii și a contractului-cadru; art. 208 trebuie raportat la art. 211 din Legea nr. 95/2006 care prevede obligativitatea depunerii declarațiilor privind obligațiile față de F.N.U.A.S.S., la casele de asigurări de sănătate cu care contribuabilii au încheiat contractul de asigurare; pentru perioada 2006-2007, reclamantul-recurent nu avea contract de asigurare cu pârâta-recurentă, nefiind îndeplinită, deci, condiția obligatorie prevăzută de lege pentru plata contribuției la F.N.U.A.S.S., pe care reclamantul a achitat-o începând cu anul 2009, așa cum corect a reținut prima instanță – când a încheiat contractul de asigurare cu pârâta care avea obligaţia de a-l informa pe reclamant cu privire la drepturile şi îndatoririle sale; calculul pe baza căruia s-au stabilit sumele reținute în decizia de impunere se află sub semnul întrebării, neprecizându-se la ce venituri realizate s-a făcut raportarea și nici cum au fost calculate sumele impuse, în condițiile în care pârâta nu a depus niciun act, în acest sens; prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, primită la Tribunal, prin Fan Courier Express, la data de 9 octombrie 2012.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, precum şi regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., a reţinut următoarele aspecte:
Prin Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011, C.A.S. Mureş a stabilit, în temeiul art. 51 alin. 2 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 95/2006 și al O.G. nr. 92/2003, că reclamantul-recurent datorează contribuţia de 6,5% (pentru veniturile obținute în anii 2006, 2007, 2009) și de 5,5% (pentru veniturile obținute în anul 2010), la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S.), în sumă totală de 7.993 lei, precum şi dobânzi de întârziere (10.667 lei).
Baza de calcul au constituit-o sumele de 61.255 lei (pentru anul 2006), 61.700 lei (pentru anul 2007), 1.200 lei (pentru anul 2009) și 7.200 lei (pentru anul 2010). În Decizia de impunere nr. 17/2011 s-a menționat, expres, că situația contribuțiilor declarate, încasate și restante, a dobânzilor și penalităților calculate, încasate și restante constituie anexă la prezenta decizie de impunere, iar din această situație rezultă – pe lângă baza de impunere precizată în Decizie, pentru fiecare an, și procentajul contribuției F.N.U.A.S.S., tot pentru fiecare an – și data scadenţei fiecărei obligaţii (respectiv 25 ianuarie 2007, 25 ianuarie 2008, 25 decembrie 2009, 25 ianuarie 2010, 25 februarie 2010, 25 martie 2010, 26 aprilie 2010, 25 mai 2010, 25 iunie 2010, 26 iulie 2010, 25 august 2010, 27 septembrie 2010, 25 octombrie 2010, 25 noiembrie 2010, 27 decembrie 2010, 25 ianuarie 2011), în funcţie de anul şi luna la care s-a raportat obligaţia de plată, date indicate în situaţie cu privire la fiecare obligaţie; în acest act s-a precizat, pentru fiecare obligaţie, şi contribuţia declarată/calculată/încasată, precum şi restul de încasat, cât şi cuantumul majorărilor de întârziere şi al penalităţilor (raportat la datele de scadenţă anterior enumerate). O altă situaţie, reluând aceleaşi date (însă pentru anii 2006, 2007, 2009, 2010, şi nu pe luni) a constituit, de asemenea, anexă la Decizia de impunere nr. 17/2011, conţinând contribuția declarată/încasată, restul de plată, majorările de întârziere şi penalităţile calculate/încasate şi restul de plată. Aceste date trebuie coroborate cu baza de calcul menţionată în Decizia de impunere nr. 17/2011, pentru anii 2006, 2007, 2009, 2010, precum şi cu cota de contribuţie la F.N.U.A.S.S., indicată, de asemenea, în Decizie, pentru aceşti ani.
Curtea a constatat că, ulterior emiterii Deciziei de impunere nr. 17/2011, C.A.S. Mureş a emis Decizia de impunere nr. 1175/30 august 2011, cu privire la aceiaşi ani (2006, 2007, 2009, 2010), la aceleaşi sume cu titlu de bază de calcul (61.255 lei, pentru anul 2006, 61.700 lei, pentru anul 2007, 1.200 lei, pentru anul 2009 și 7.200 lei, pentru anul 2010) şi la aceleaşi cote de contribuţie la F.N.U.A.S.S. (6,5%, pentru veniturile obținute în anii 2006, 2007, 2009 și de 5,5%, pentru veniturile obținute în anul 2010).
În consecinţă, prin Decizia de impunere nr. 1175/2011, au fost stabilite contribuţii la F.N.U.A.S.S. identice cu cele stabilite prin Decizia de impunere nr. 17/2011, respectiv 3.520 lei, pentru anul 2006, 4.011 lei, pentru anul 2007, 66 lei, pentru anul 2009 şi 396 lei, pentru anul 2010. Penalităţile de întârziere, care nu figurau în Decizia de impunere nr. 17/2011, au fost calculate prin Decizia de impunere nr. 1175/30.08.2011 la sumele de 528 lei, pentru obligaţia aferentă anului 2006, 602 lei, pentru obligaţia aferentă anului 2007, 10 lei, pentru obligaţia aferentă anului 2009, 60 lei, pentru obligaţia aferentă anului 2010. Dobânzile de întârziere sunt, de asemenea, diferite, în Decizia de impunere nr. 1175/2011 acestea crescând pentru obligaţiile aferente anilor 2006, 2007, 2009, 2010.
Anexa la Decizia de impunere nr. 1175/2011 (intitulată situaţia contribuţiilor declarate, încasate şi restante şi a majorărilor de întârziere şi penalităţilor calculate, încasate şi restante) conţine, de asemenea, datele menţionate în anexa la Decizia de impunere nr. 17/2011, calculul fiind, însă, diferit, dat fiind faptul că, deşi raportarea iniţială (ca punct de plecare a calculului) s-a făcut la aceleaşi date ale scadenţelor, s-a avut în vedere, pentru fiecare obligaţie, altă dată finală (ca moment de sfârşit al calculului), respectiv data emiterii Deciziei de impunere nr. 1175/30.08.2011.
Tot astfel, Curtea a constatat că, ulterior emiterii Deciziei de impunere nr. 17/2011 şi a Deciziei de impunere nr. 1175/2011, C.A.S. a emis un al treilea act cu privire la contribuţia la F.N.U.A.S.S. aferentă anilor 2006, 2007, 2009, 2010, respectiv Decizia de impunere nr. 2361/23 noiembrie 2011, referitoare la aceiaşi ani (2006, 2007, 2009, 2010), la aceleaşi sume cu titlu de bază de calcul (61.255 lei, pentru anul 2006, 61.700 lei, pentru anul 2007, 1.200 lei, pentru anul 2009 și 7.200 lei, pentru anul 2010) şi la aceleaşi cote de contribuţie la F.N.U.A.S.S. (6,5%, pentru veniturile obținute în anii 2006, 2007, 2009 și de 5,5%, pentru veniturile obținute în anul 2010).
În consecinţă, prin Decizia de impunere nr. 2361/2011, au fost stabilite contribuţii la F.N.U.A.S.S. identice cu cele stabilite prin Deciziile de impunere nr. 17/2011 şi nr. 1175/2011 respectiv 3.520 lei, pentru anul 2006, 4.011 lei, pentru anul 2007, 66 lei, pentru anul 2009 şi 396 lei, pentru anul 2010. Penalităţile de întârziere au rămas la nivelul celor cuprinse în Decizia de impunere nr. 1175/2011. Dobânzile de întârziere sunt, însă, diferite, în Decizia de impunere nr. 2361/2011, faţă de cele cuprinse în Decizia de impunere nr. 1175/2011, acestea crescând pentru obligaţiile aferente anilor 2006, 2007, 2009, 2010.
Anexa la Decizia de impunere nr. 2361/2011 (intitulată situaţia contribuţiilor declarate, încasate şi restante şi a majorărilor de întârziere şi penalităţilor calculate, încasate şi restante) conţine, de asemenea, datele menţionate în anexa la Deciziile de impunere nr. 17/2011 şi nr. 1175/2011, calculul fiind, însă, diferit, dat fiind faptul că, deşi raportarea iniţială (ca punct de plecare a calculului) s-a făcut la aceleaşi date ale scadenţelor, s-a avut în vedere, pentru fiecare obligaţie, altă dată finală (ca moment de sfârşit al calculului), respectiv data emiterii Deciziei de impunere nr. 2361/23.11.2011.
Contestaţia reclamantului-recurent, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 17/2011, a fost respinsă de C.A.S. Mureş prin Decizia nr. 366/6 mai 2011, reţinându-se, în esenţă, pe de o parte, că potrivit dispoziţiile art. 257 alin. 2 lit. f Legea nr. 95/2006, persoanele fizice care realizează venituri din dividende sunt obligate să contribuie la constituirea F.N.U.A.S.S., în condițiile în care nu realizează venituri de natura celor precizate la art. 51 alin. 2 lit. a-d din O.U.G. nr. 150/2002, respectiv la art. 257 alin. 2 lit. a-e din Legea nr. 95/2006; pe de altă parte, s-a reţinut că reclamantul-recurent nu a declarat veniturile la C.A.S. Mureş, astfel că procedura de înştiinţare în vederea recuperării creanţelor datorate F.N.U.A.S.S. a fost demarată după primirea datelor de la A.N.A.F. În ce privește susținerile contestatorului, vizând dreptul de a alege C. A. S., cu referire la perioada 2006-2007, C.A.S. Mureș a reținut, în Decizia nr. 366/6 mai 2011, că afirmațiile acestuia nu au fost dovedite (în privința opțiunii sale pentru o altă C. A. S., în perioada 2006-2007) și că obligațiile către F.N.U.A.S.S. sunt stabilite prin prevederi legale exprese, nefiind condiționate de încheierea unui contract.
Contestaţia reclamantului-recurent, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 1175/2011, a fost admisă în parte de C.A.S. Mureş prin Decizia nr. 667/4 noiembrie 2011, reţinându-se, în esenţă, aceleaşi temeiuri în drept, precum şi următoarele aspecte: referitor la clarificarea susţinerilor contestatorului privind veniturile realizate, prin adresa nr. 5014/25 februarie 2011, i s-a solicitat acestuia să depună copia carnetului de muncă, dovada calităţi de asociat unic (extras de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Mureş), fişa analitică a contului 457 dividende de plată, pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010, de la societatea la care contestatorul are calitatea de asociat, copia, certificată pentru conformitate, a actelor prin care au fost încasate dividendele (dispoziţii de plată, ordine de plată, extrase de cont); iniţial, contestatorul a solicitat un termen pentru depunerea acestor documente, însă prin Ia adresa nr. 9836/19 aprilie 2011, acesta a revenit la susţinerile din contestaţie, considerând solicitările C.A.S. ca fiind lipsite de temei şi de obiect; faţă de această situaţie, s-a reţinut imposibilitatea constatării realităţii celor declarate de contestator cu privire la veniturile obţinute din dividende, aferente anilor 2006, 2007, iar obligaţiile aferente anilor 2009 şi 2010 nu au putu fi stabilite cu exactitate.
În consecinţă, prin Decizia nr. 667/4 noiembrie 2011, C.A.S. Mureş a admis în parte contestaţia formulată de S. F. împotriva Deciziei de impunere nr. 1175/2011, stabilind necesitatea recalculării obligaţiilor datorate pentru anul 2006, prin individualizarea corectă a acestora, precum şi emiterea unei Decizii de impunere pentru stabilirea corectă a obligaţiilor datorate FNUASS de d-nul S. F.
Contestaţia reclamantului, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 2361/2011 a fost respinsă prin Decizia nr. 142/9 februarie 2012, C.A.S. Mureș invocând dispoziţiile art. 51 alin. 2 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 257 alin. 2 lit. f din Legea nr. 85/2006, menţionând că veniturile impozabile obţinute în anii 2006, 2007, au fost comunicate în format electronic, de către A.N.A.F., pe baza protocolului încheiat cu C.N.A.S.; s-a făcut din nou referire la actele enumerate în Decizia nr. 667/4 noiembrie 2011, a căror depunere, de către reclamant, a fost solicitată, pentru soluţionarea contestaţiei, reluându-se şi celelalte motive cuprinse în Decizia nr. 667/2011 referitoare la termenul solicitat de reclamant şi la nedepunerea ulterioară a acestor acte; în privinţa dreptului contestatorului de a-şi alege C. A. S., pârâta a reţinut, din nou, că d-nul S. F., deşi îşi susţine opţiunea pentru o altă casă de asigurări în perioada 2006 – 2010, nu face dovada acestei afirmaţii.
În actele depuse la dosarul primei instanţe, reclamantul a expus și susținut motive de nelegalitate ale actului administrativ, doar cu privire la Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011 și la Decizia nr. 366/6 mai 2011 – dată de C.A.S. Mureș în soluționarea contestației. Prin urmare, având în vedere principiul disponibilității, prima instanță a reținut în mod corect că reclamantul a contestat Decizia de impunere nr. 17/6.01.2011 și Decizia nr. 366/6 mai 2011, făcând următoarea mențiune: Cum reclamantul nu a contestat deciziile modificatoare nr. 1175/30.08.2011 și nr. 2363/23.11.2011 și nici decizia nr. 142/9/02/2012 (aceasta din urmă fiind emisă după introducerea prezentei cereri), instanța se va pronunța pe obiectul cererii, astfel cum a fost formulată. Instanța nu poate extinde din oficiu obiectul prezentei cereri, pentru a se pronunța și asupra unor acte necontestate de reclamant, nici măcar printr-o cerere modificatoare.
Referitor la actele atacate, Curtea a constatat necesitatea lămuririi unor aspecte de care ţinea soluţionarea cauzei, aşa încât, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. 4 C. pr. civ., prevedere aplicabilă în materia recursului prin efectul normelor de trimitere cuprinse în dispoziţiilor art. 316, art. 298 C. pr. civ., a dispus, prin Încheierea din 4 octombrie 2013, întocmirea şi transmiterea unei adrese către C.A.S. Mureș, cu indicarea clară şi punctuală a aspectelor ce trebuiau lămurite, referitoare la motivul pentru care, cu privire la aceeaşi perioadă de timp (anii 2006, 2007, 2009, 2010), la aceeaşi bază de calcul (respectiv 3.520 lei, pentru anul 2006, 4.011 lei, pentru anul 2007, 66 lei, pentru anul 2009 şi 396 lei, pentru anul 2010) şi la aceeaşi cotă de contribuţie la F.N.U.A.S.S. (6,5%, pentru veniturile obținute în anii 2006, 2007, 2009 și de 5,5%, pentru veniturile obținute în anul 2010), au fost emise succesiv trei Decizii de impunere, nr. 17/6 ianuarie 2011, nr. 1175/30 august 2011, nr. 2361/23 noiembrie 2011. De asemenea, instanţa a solicitat să se precizeze modalitatea concretă de imputare a sumelor de bani plătite de reclamantul-recurent la datele de 5 mai 2010, 21 iunie 2010, 15 septembrie 2010 (potrivit chitanţelor nr. 2597, 5790, 11732, dat fiind faptul că nici din Decizia de impunere nr. 17/2011 şi nici din Decizia nr. 366/2011 nu rezultă dacă sumele plătite au fost avute în vedere, în mod efectiv, în sensul deducerii acestora din sumele pentru care a fost emisă Decizia de impunere nr. 17/2011, iar în situaţia în care deducerea sumelor achitate de reclamantul-recurent nu a avut loc cu ocazia emiterii acestei decizii, C.A.S. Mureș urma să precizeze la ce dată s-a făcut deducerea despre care a menţionat în Decizia nr. 366/6 mai 2011, invocând art. 115 din O.G. nr. 92/2013. În contextul emiterii succesive a celor trei decizii de impunere – pentru aceeaşi perioadă, aceeaşi bază de calcul şi aceleaşi procentaje de contribuţie la F.N.U.A.S.S. -, Curtea a solicitat pârâtei-recurente C.A.S. Mureș să precizeze dacă există acte prin care au fost revocate deciziile anterioare, pe măsura emiterii celor ulterioare.
Ca urmare a acestui demers procedural concret, C.A.S. Mureș a depus la dosar, la data de 12 noiembrie 2013, un înscris care conţine următoarele precizări: sumele achitate de reclamantul-recurent cu chitanţele nr. 2597/5 mai 2010, nr. 5790/21 iunie 2010, nr. 11732/15 septembrie 2010, au fost luate în calcul la stingerea obligaţiilor datorate, potrivit art. 115 din O.G. nr. 92/2003, în calculul cuprins în anexa nr. 1 la înscrisul depus de C.A.S. Mureș fiind evidenţiată deducerea contribuţiei totale de 462 lei (achitată de reclamant cu cele trei documente de plată), din contribuţia la F.N.U.A.S.S. de 3.982 lei, aferentă anului 2006, fiind, totodată, evidenţiată deducerea sumei de 10 lei, dobânzi de întârziere, din suma datorată cu acest titlu, în cuantum de 10 lei.
În al doilea rând, C.A.S. Mureș a precizat în înscrisul depus la 12 noiembrie 2013, şi din anexa nr. 2 la acest înscris, în Decizia de impunere nr. 1175/30 august 2011, care a modificat Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011, a fost dedusă, din contribuţia de 3.982 lei, suma de 462 lei, achitată de reclamantul-recurent cu cele trei chitanţe, iar din majorările actualizate până la data de 23 august 2011, în sumă de 7.052 lei (aferente contribuţiei la F.N.U.A.S.S. în sumă de 3.982 lei) s-a dedus majorarea totală în sumă de 10 lei, achitată de reclamantul-recurent. Aceleaşi deduceri au fost cuprinse şi în Decizia de impunere nr. 2361/23 noiembrie 2011 (care a modificat Decizia de impunere nr. 1175/2011), astfel cum rezultă din anexa nr. 3 la înscrisul depus de C.A.S. Mureș la dosar, la data de 12 noiembrie 2013. Pârâta-recurentă a precizat, de asemenea, că fiecare dintre cele trei decizii de impunere are o anexă intitulată situaţia sumelor încasate şi a debitelor declarate şi calculate, pentru contribuţii, majorări de întârziere şi penalităţi – anexă care face parte integrantă din decizia de impunere -, aceste înscrisuri fiind depuse de pârâtă la dosarul primei instanţe.
În privinţa acestei susţineri, Curtea a constatat că, astfel cum rezultă din chitanţele nr. 2597/5 mai 2010, nr. 5790/21 iunie 2010, nr. 11732/15 septembrie 2010, depuse de reclamant la dosarul primei instanţe, în copie, suma totală plătită de acesta a fost în cuantum de 472 lei, dedus de C.A.S. Mureș din contribuţia la F.N.U.A.S.S. aferentă anului 2006 şi din dobânzile de întârziere calculate pentru neplata la scadenţă a acestei contribuţii.
Curtea a constatat, de asemenea, că într-adevăr, în Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011, contribuţia la F.N.U.A.S.S. reţinută pentru anul 2006 este în cuantum de 3.520 lei (scăzându-se, prin urmare, suma de 462 lei, achitată de reclamantul-recurent), iar dobânzile de întârziere pentru obligaţia aferentă anului 2006 sunt în cuantum de 5.719 lei (scăzându-se, deci, suma de 10 lei, achitată de reclamantul-recurent). Tot astfel, contribuţia la F.N.U.A.S.S. aferentă veniturilor obţinute de reclamantul-recurent în anul 2006, a fost înscrisă în Deciziile de impunere nr. 1175/2011 şi nr. 2361/2011 în sumă de 3.520 lei, scăzându-se, aşadar, suma de 462 lei, plătită de reclamantul-recurent, fiind scăzută şi suma de 10 lei din cuantumul reprezentând dobânzile de întârziere.
De altfel, această împrejurare referitoare la deducerea sumei totale de 472 lei, achitată de reclamantul-recurent conform celor trei chitanţe anterior enumerate, este confirmată de menţiunile exprese cuprinse în cele trei anexe ale celor trei decizii de impunere (intitulate situaţia contribuţiilor declarate, încasate şi restante şi a majorărilor de întârziere şi penalităţilor calculate, încasate şi restante), cu referire la contribuţia la F.N.U.A.S.S., în sumă de 3.982 lei, precizându-se că a fost încasată suma de 462 lei, iar cu referire la dobânzile de întârziere aferente acestei contribuţii precizându-se că a fost încasată suma de 10 lei.
În al treilea rând, C.A.S. Mureș a menţionat motivele pentru care a emis, în mod succesiv, decizii de impunere, şi anume: Decizia de impunere nr. 17/2011 a fost modificată prin Decizia de impunere nr. 1175/2011, prin care s-au actualizat dobânzile de întârziere şi penalităţile de întârziere, introducându-se în preambul şi menţiunea „persoană fără venit impozabil în anul 2009-2010”; cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de S. F. împotriva Deciziei de impunere nr. 1175/2011, s-a constatat că obligaţiile aferente veniturilor obţinute de acesta în anul 2006, comunicate de A.N.A.F., pe baza protocolului încheiat cu C.N.A.S., au fost trecute pe anul 2005, motiv pentru care s-a impus individualizarea corectă a obligaţiilor faţă de F.N.U.A.S.S. şi recalcularea obligaţiilor fiscale accesorii, sens în care contestaţia reclamantului-recurent a fost admisă în parte şi, ulterior, a fost emisă Decizia de impunere nr. 2361/23 noiembrie 2011 în care s-a precizat că „Decizia de impunere nr. 1175/23833/30 august 2011 se modifică potrivit prezentei decizii de impunere”.
Curtea a constatat că în Decizia de impunere nr. 1175/30 august 2011 s-a făcut menţiunea că modifică Decizia de impunere nr. 17/304/6 ianuarie 2011, iar în Decizia de impunere nr. 2361/23 noiembrie 2011 s-a precizat că Decizia de impunere nr. 1175/23833/30.08.2011 se modifică potrivit prezentei decizii de impunere, modificările efective fiind deja punctual enumerate în aceste considerente.
În ce priveşte obligaţia de plată a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. pentru veniturile realizate de reclamantul-recurent din dividende, în anii 2006, 2007, 2009, 2010, Curtea a analizat motivul susţinut de reclamant în cererea de recurs, cu referire la nelegalitatea hotărârii primei instanţe, prin raportare la faptul că în anii 2006-2007 nu a fost încheiat un contract de asigurare de sănătate, între părţi – argumentele formulate de recurent pentru susţinerea acestei afirmaţii fiind redate cu ocazia prezentării cererii de recurs, în aceste considerente -, reclamantul-recurent invocând dispoziţiile art. 208, art. 211 din Legea nr. 95/2006.
Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, principiu aplicabil și în cazul existenței unei asigurări voluntare de sănătate, dată fiind prevederea cuprinsă în art. 208 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, conform căreia asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurarea socială de sănătate.
Tot astfel, potrivit normelor speciale cuprinse în Titlul VIII, Cap. 2 – intitulat „Asigurații” din Legea nr. 95/2006, respectiv dispoziţiile art. 211 alin. 1, sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară… şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi, aceeași prevedere fiind cuprinsă și în art. 2 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., conform căreia calitatea de asigurat o au toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară… şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile legii şi ale prezentelor norme metodologice.
În același sens, dispoziţiile art. 319 lit. d din Legea nr. 95/2006, stabilește că asiguratul este persoana asigurată conform legislaţiei în vigoare în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.
Teza finală din art. 211 alin. 1 exclude, din perspectiva voinței legiuitorului, încheierea contractului de asigurare ca o condiție sine-qua-non a dobândirii calității de asigurat. Concluzia se impune prin prisma faptului că, după ce, în prima parte a dispoziţiilor art. 211 alin. 1 s-a afirmat calitatea de asigurat a tuturor cetățenilor români cu domiciliul în țară (care fac dovada plății contribuției la F.N.U.A.S.S.), norma specială continuă cu sintagma în această calitate – adică în calitatea de asigurat dobândită prin efectul legii -, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie.
La fel de clar este și textul art. 2 din Ordinul 345/2006 al Președintelui C.N.A.S., potrivit căruia casele de asigurări de sănătate încheie cu asiguraţii aflaţi în evidenţa acestora, direct sau prin angajator, contracte de asigurări sociale de sănătate. Contractele de asigurări sociale de sănătate vor fi încheiate şi cu alţi asiguraţi, pe măsura luării acestora în evidenţă de casele de asigurări de sănătate. Luarea în evidență a asiguraților nu presupune, însă, un demers lăsat exclusiv în sarcina caselor de asigurări, rolul activ al contribuabilului, în acest sens, fiind evident, din interpretarea coroborată a normelor specială cuprinse în actele normative evocate.
Așadar, potrivit voinței legiuitorului, exprimată în textele de lege analizate, nu încheierea contractului de asigurare determină dobândirea calității de asigurat, ci, calitatea de asigurat ope legis dă dreptul încheierii, de către persoana în cauză și în această calitate, a contractului de asigurare, cu respectarea principiului alegerii libere de către asiguraţi a casei de asigurări, înscris în dispoziţiile art. 208 alin. 3 lit. a din Legea nr. 95/2006.
Modalitatea de formulare a acestui principiu vine să confirme, o dată în plus, concluzia anterior expusă, de vreme ce alegerea casei de asigurări – cu care se încheie contractul de asigurare – se face de către asigurați. Prin urmare, calitatea de asigurat se dobândește prin efectul legii, iar nu prin încheierea contractului de asigurare, contractarea fiind, de altfel, definită de dispoziţiile art. 210 alin. 1 lit. f din Legea nr. 95/2006, ca reprezentând procesul prin care se reglementează relaţiile dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizori, în vederea asigurării drepturilor pentru persoanele asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
În același sens, Curtea a reţinut că art. 2 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S. face distincție clară între calitatea de asigurat și drepturile de asigurare, calitatea încetând, bunăoară, odată cu pierderea domiciliului în România, în timp ce drepturile de asigurare încetează după 3 luni de la ultima plată a contribuției.
De asemenea, art. 217 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 se referă la conținutul contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS, prin care se stabilesc drepturile prevăzute la alin. 1 – vizând pachetul de servicii de bază, în condițiile legii, iar potrivit dispoziţiilor art. 217 alin. 3, contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale – enumerarea acestor condiții (lit. a-k) neincluzând obligația plății contribuției la F.N.U.A.S.S., astfel încât nu se poate susține că această obligație se naște strict și limitativ în temeiul contractului.
În condițiile expres statornicite de legiuitor, existența obligației de plată a contribuției la F.N.U.A.S., ca urmare a calității de asigurat prin efectul legii – constituirea Fondului făcându-se, conform dispoziţiilor art. 209 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, din contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, denumită în continuare contribuţie, suportată de asiguraţi… -, nu este condiționată de finalizarea procedurii de „contractare”.
În același sens, referitor la obținerea calității de asigurat, legiuitorul nu le cere, conform dispoziţiilor art. 259 alin. 7 din Legea nr. 95/2006, persoanelor care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției încheierea contractului de asigurare, ci le cere să achite contribuția legală lunară și obligațiile fiscale accesorii (făcând trimitere la O.G. nr. 92/2003), cu distincțiile cuprinse la lit. a-c. Tot astfel, în acord cu dispoziţiile art. 28 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt obligate pentru a obţine calitatea de asigurat să achite contribuţia legală… (potrivit modalităților de calcul enumerate în această normă specială).
De asemenea, din coroborarea dispoziţiilor art. 261 alin. 4, 5 art. 257 din Legea nr. 95/2006, în cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, asigurații au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor la fond. Așadar, obligația achitării la termen a contribuției datorate F.N.U.A.S.S. nu este anihilată prin neîncheierea contractului de asigurare și, pe de altă parte, distinct de existența sau inexistența contractului, obligațiile față de Fond sunt stabilite și executate silit potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi normelor aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie – art. 261 alin. 4 din Legea nr. 95/2006.
Tot astfel, încetarea calității de asigurat nu este condiționată de încetarea efectelor contractului de asigurare, dat fiind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 211 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în România, aceeași prevedere fiind cuprinsă și în art. 2 alin. 2 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S.
În fine, prin art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 s-a stabilit că, în afara categoriilor de persoane exceptate de plata contribuției – enumerate expres și limitativ în alin.1, 2 -, celelalte categorii de persoane au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211 şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate în condiţiile prezentei legi.
Curtea a reţinut, de asemenea, faptul că posibilitatea asiguratului de a-și alege C. A. S. sau formularea „persoanele fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare”, inserată în art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui C.N.A.S., nu pot fi utilizate pentru eludarea normelor speciale anterior menționate, prin neexercitarea unei opțiuni și neîncheierea contractului, cu finalitatea neplății contribuției la F.N.U.A.S.S. și a susținerii inexistenței calității de asigurat.
Având în vedere acţiunea normelor speciale evocate, Curtea nu poate da eficiență juridică motivelor invocate de reclamantul-recurent pentru exonerarea acestuia de la plata contribuţiei la F.N.U.A.S.S., datorată pentru veniturile din dividende obţinute în anii 2006, 2007, 2009, 2010. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, față de mențiunile exprese cuprinse în Decizia nr. 366/6 mai 2011 – referitoare la faptul că, în lipsa declarațiilor, veniturile impozabile în baza cărora s-a stabilit contribuția la FNUASS aferentă perioadei 2006-2007 pentru d-nul S. F., au fost primite în format electronic de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe baza încheiat cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate -, coroborate cu lipsa prezentării, de către reclamant, a unor probe concrete prin care să infirme cuantumul bazelor de calcul reținute în Decizia de impunere nr. 17/2011 – respectiv 61.255 lei (pentru anul 2006), 61.700 lei (pentru anul 2007), 1.200 lei (pentru anul 2009) și 7.200 lei (pentru anul 2010) -, precum și față de elementele cuprinse în actele atacate și în anexele acestora (anterior analizate de Curte), nu i se poate reproșa primei instanțe neexercitarea rolului activ, în temeiul dispoziţiilor art. 129 C. pr. civ.
Cu privire la dobânzile de întârziere și la penalitățile de întârziere, Curtea a reţinut – în primul rând, în legătură cu obligaţia caselor de asigurări de sănătate de informare a persoanelor asigurate (asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora), invocată expres de reclamant – următoarele aspecte:
• dispoziţiile art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 a instituit, în sarcina C.N.A.S., obligaţia de a folosi mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;
• art. 222 din Legea nr. 95/2006 (publicată în M. Of. nr. 372/28 aprilie 2006), a statornicit, de asemenea, în mod expres, dreptul de informare aparţinând asiguraţilor şi, în mod corelativ, obligaţia caselor de asigurări de a asigura această informare: fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale;
• aşadar, obligaţia de informare pusă de legiuitor în sarcina caselor de asigurări de sănătate este una complexă, neputându-se reduce la informarea asiguratului doar cu privire la „nivelul de contribuţie personală”, ci incluzând şi informarea acestuia asupra tuturor obligaţiilor sale faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat, demers care presupune, cu preeminenţă, informarea asiguratului cu privire la obligaţia de declarare a veniturilor pentru care se percepe contribuţia la F.N.U.A.S.S.; o astfel de abordare a legiuitorului exclude analizarea susținerilor reclamantului doar prin raportarea strictă la imposibilitatea invocării necunoaşterii legii, având în vedere stipularea dreptului de informare al asiguratului (şi a obligaţiei corelative a caselor de asigurări de sănătate), în forma anterior redată, cu atât mai mult cu cât toate componentele acestui dreptului statornicit de art. 222 din Legea nr. 95/2006 se găseau deja prevăzute în alte texte ale Legii; aşadar, în situaţia în care legiuitorul ar fi considerat că asiguratul are obligaţia strictă de a cunoaşte normele speciale, atitudinea acestuia trebuind analizată doar din perspectiva principiului necesitării cunoaşterii legii, ar fi fost superfluă includerea în actul normativ a dreptului la informare cu privire la aspecte punctual prevăzute, atât în O.U.G. nr. 150/2002, cât şi în Legea nr. 95/2006;
• aşadar, obligaţia de informare trebuie astfel îndeplinită, cel puţin o dată pe an, încât, în acord cu voinţa legiuitorului, să-i fie accesibilă fiecărui asigurat – în caz contrar, norma specială neputându-şi produce efectul pentru care a fost instituită; Curtea a constatat că obligaţia de informare instituită în sarcina Casei naţionale de asigurări de sănătate şi a caselor de asigurări de sănătate, prin O.U.G. nr. 150/2002, respectiv Legea nr. 95/2006, a fost reglementată prin norme de sine stătătoare (art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), fiind corelativă dreptului fiecărui asigurat de a fi informat; aşa fiind, normele speciale evocate conţin prevederi ce ţin, prin natura, destinaţia şi efectul lor, de sfera drepturilor personale, neînscriindu-se, deci, în categoria informaţiilor publice, astfel cum este marcată de prevederile Legii nr. 554/2001;
• concluzia se impune, pe de o parte, prin prisma caracterului personal al veniturilor realizate de asiguraţi, astfel că scopul normelor menţionate diferă de cel pentru care a fost edictată Legea nr. 544/2001 – accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public; în acest sens, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 2 lit. b din Legea nr. 544/2001, conform căreia prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei; or, dreptul fiecărui asigurat de a fi informat asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (prevăzut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006), este un drept subiectiv, creat expres de legiuitor cu referire directă şi preeminentă la persoana asigurată, iar numai în mod subsecvent la activitatea instituţiei publice, privită din perspectiva îndeplinirii acestei obligaţii al cărei destinatar este asiguratul; de altfel, Curtea Constituţională a confirmat faptul că veniturile salariale personale – pentru care asiguraţii datorează contribuţia la constituirea F.N.U.A.S.S., trebuind, deci, informaţi asupra acestei obligaţii – nu fac parte din categoria informaţiilor publice, având caracter confidenţial (prevăzut de art. 163 din Codul muncii – anterior fiind cuprins în art. 158 din Codul muncii); prin Deciziile nr. 615/2006 şi nr. 323/2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b, art. 12 alin. 1 lit. d şi art. 14 alin. 1, coroborat cu art. 2 lit. c din Legea nr. 544/2001, reţinând că salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime şi maxime prevăzute în actele normative, ţinând seama de importanta muncii depuse, de contribuţia adusă la realizarea sarcinilor şi de situaţia sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei (caracter public având bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice, în care sunt prevăzute cheltuielile cu personalul, după cum publice sunt şi actele normative prin care s-au stabilit salariile personalului instituţiilor din sectorul bugetar); aşadar, din perspectiva evocată, art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006 constituie o norme speciale faţă de reglementarea generală a dreptului la informaţii publice cuprinsă în Legea nr. 544/2001;
• pe de altă parte, concluzia se impune din dispoziţiile art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002, art. 222 din Legea nr. 95/2006, prin raportare la cele cuprinse în Legea nr. 554/2001, mai exact la obligaţia prealabilă a persoanei care solicită informaţiile publice de a formula o cerere, statornicită ca o condiţie sine-qua-non pentru a declanşa îndeplinirea obligaţiei de informare; atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze accesul la informaţii de îndeplinirea anumitor formalităţi, le-a prevăzut, în mod expres, bunăoară, în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 544/2001; or, o astfel de procedură, de sesizare a caselor de asigurări de sănătate, în scopul concretizării dreptului asiguratului la informare, nu a fost reglementată nici în art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi nici în art. 222 din Legea nr. 95/2006; de altfel, voinţa legiuitorului de a nu condiţiona dreptul la informare al persoanei asigurate de o anume procedură, aşezată în sarcina acesteia, este confirmată şi de dispoziţiile art. 4 alin.3 din H.G. nr. 972/2006 pentru aprobarea Statutului C.N.A.S., normă specială care reglementează, o dată în plus, dreptul la informare al persoanei asigurate, stabilind că fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; aşadar, nici acest text normativ nu prevede vreo obligaţie a persoanei asigurate de a îndeplini o procedură prealabilă, prin formularea şi depunerea cererii, în scopul de a fi informată, norma specială fiind cu atât mai elocventă cu cât conţine şi dreptul persoanei asigurate de a fi informată asupra nivelului de contribuţie personală şi modalităţii de plată, cel puţin o dată pe an, detaliere care vine să fundamenteze, din nou, concluzia potrivit căreia art. 222 nu a fost inclus în Legea nr. 95/2006 ca un element întemeiat pe Legea nr. 544/2001, cu caracterul strict de informaţie publică – cu procedura aferentă -, ci a fost destinat realizării informării asiguraţilor, cu privire la drepturi şi obligaţii personale ale acestora;
• interpretarea dreptului la informare, conţinut de art. 84 lit. c din O.U.G. nr. 150/2002 şi de art. 222 din Legea nr. 95/2006, în sensul arătat, rezultă cu claritate şi din art. 10 pct. 16 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a C.A.S. Mureş, text potrivit căruia printre atribuţiile acestei case de asigurări de sănătate este inclusă şi folosirea mijloacelor adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor (fără nicio formalitate prealabilă), respectiv din art. 29 al Regulamentului, intitulat Activităţile Compartimentului Relaţii cu Asiguraţii, care nu prevede depunerea unei cereri pentru obţinerea informaţiilor, în temeiul art. 222 din Legea nr. 95/2006 – deşi, cu privire la alte situaţii, s-a menţionat atribuţia acestui Compartiment de primire, înregistrare şi operare pe portal a cererilor persoanelor asigurate;
• în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare a reclamantului de către pârâtă, în condiţiile statornicite de lege, punctual evocate.
Referitor la obligaţia pârâtei de colectare a contribuţiilor la F.N.U.A.S.S., care, potrivit normelor speciale, nu este lăsată la dispoziţia organului fiscal, Curtea a reţinut următoarele aspecte:
• art. 84 lit. a din O.U.G. nr. 150/2002 a stabilit obligaţia C.N.A.S. de a urmări colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;
• art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006 au prevăzut obligaţia caselor de asigurări de a utiliza toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor şi recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;
• or, în speţă, sumele realizate din dividende, au fost încasate de reclamantul-recurent în anii 2006, 2007, 2009, 2010; pârâta-recurentă nu a făcut dovada utilizării tuturor demersurilor legale pentru optimizarea colectării contribuţiei la F.N.U.A.S.S., respectiv pentru colectarea cu eficienţă a acestei contribuţii; C.A.S. Mureş s-a limitat să aştepte aproape 5 ani, sub protecţia termenului de prescripţie stabilit pentru obligaţiile fiscale (de art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 – act normativ la care face trimitere art. 216 din Legea nr. 95/2006), până să întreprindă primul şi singurul demers ce a dus la emiterea Decizia de impunere nr. 17/2011 (pe care a modificat-o de două ori, prin Deciziile de impunere nr. 1175/2011 şi nr. 2361/2011), respectiv solicitarea făcută către A.N.A.F. (D.G.F.P. Mureş) de a i se comunica date despre contribuabili; modalitatea în care, în anul 2011, C.A.S. Mureș a intrat în posesia datelor referitoare la încasarea sumelor de către reclamantul-recurent, rezultă din Protocolul încheiat între C.N.A.S. şi A.N.A.F. în luna octombrie 2007 (înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P5282/26 octombrie 2007, iar la A.N.A.F. sub nr. 95896/30 octombrie 2007), precum şi din Actul adiţional nr. 1 la acest Protocol, încheiat în luna aprilie 2009 înregistrat la C.N.A.S. sub nr. P1797/13 aprilie 2009, iar la A.N.A.F. sub nr. 801320/9 octombrie 2009) privind furnizarea datelor referitoare la asiguraţii din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură, precum şi date privind plata contribuţiilor datorate de angajator şi angajat la F.N.U.A.S.S. pentru persoanele fizice care au calitatea de angajat; modalitatea în care pârâta-recurentă a intrat în posesia datelor despre recurent rezultă şi din Decizia nr. 366/2011;
• în condiţiile relevate, pârâta-recurentă nu a dovedit că a fost împiedicată să realizeze toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei la F.N.U.A.S.S., mai exact nu a adus nicio probă în sensul împiedicării de a solicita – în baza Protocolului – comunicarea, în anul 2007, a veniturilor impozabile realizate de persoanele fizice (printre care şi reclamantul-recurent) în anul 2006, în anul 2008, a veniturilor realizate de persoanele fizice în anul 2007, etc.; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. 1 din Protocol obiectul acestuia îl constituie furnizarea de date, inclusiv cu privire la persoanele care realizează venituri, potrivit art. 4 alin. 1 actualizarea veniturilor persoanelor enumerate la art. 1 alin. 1 se face trimestrial, iar potrivit art. III din Actul adiţional nr. 1 la Protocol, actualizarea bazei de date se face de două ori pe an, în lunile mai şi octombrie; aşadar, în locul demersului legal aflat la îndemâna pârâtei-recurente pentru a asigura colectarea la bugetul asigurărilor sociale a sumei datorate pentru veniturile realizate de reclamantul-recurent din dividende, pârâta-recurentă a preferat să rămână în pasivitate, aşteptând aproape până la limita termenului de prescripţie, când a emis Decizia de impunere, calculând dobânzi; stabilirea termenului de prescripţie de 5 ani, prin art. 91 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, nu anihilează obligaţia cuprinsă în art. 65 lit. e din O.U.G. nr. 150/2002, art. 271 lit. e din Legea nr. 95/2006, dovadă fiind tocmai încheierea Protocolului între A.N.A.F. şi C.A.S., ca demers legal pentru optimizarea colectării contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale – emiterea deciziei de impunere ca urmare a informaţiilor primite de C.A.S. de la A.N.A.F., pe bază de protocol, fiind prevăzută şi în Ordinul Preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 (art. 35 teza finală); mai mult, în contextul analizat, Curtea a reţinut că, deşi baza de date referitoare la veniturile persoanelor enumerate în art. 1 alin. 1 din Protocol (venituri din profesii libere şi activităţi comerciale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi şi din cedarea folosinţei bunurilor, din agricultură şi silvicultură) a fost actualizată trimestrial, iar, apoi, semestrial, în toată perioada 2004-2010, recurenta C.A.S. Mureş a nesocotit, practic, stipulaţiile Protocolului, neutilizând baza de date pusă la dispoziţie de A.N.A.F., pentru veniturile realizate în anul 2005, decât în anul 2010;
• conform art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003 – în forma aplicabilă la data emiterii Deciziei de impunere nr. 1415/2010 –, nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale; or, pârâta-recurentă nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii imperativ stabilite de legiuitor în favoarea contribuabilului, anterior emiterii Deciziei atacate – voinţa legiuitorului fiind, ulterior, confirmată prin introducerea alin. 41, cu următorul conţinut: Contribuabilul poate depune declaraţia fiscală pentru obligaţiile fiscale ce au format obiectul deciziei de impunere prin care au fost stabilite din oficiu obligaţiile fiscale, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Decizia de impunere se desfiinţează de organul fiscal la data depunerii declaraţiei fiscale.
Curtea a subliniat faptul că niciunul dintre argumentele anterior expuse nu este menit să ducă la ignorarea obligaţiei expres stabilite prin dispoziţiile art. 53 alin. 2 din O.U.G. nr. 150/2002, art. 215 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, vizând depunerea declaraţiilor privind obligaţiile faţă de fond. Curtea a avut, însă, în vedere, faptul că, referitor la demersul depunerii declaraţiei şi, ulterior, la colectarea contribuţiei la F.N.U.A.S.S., caselor de asigurări de sănătate le revin obligaţii concret stabilite de legiuitor.
În aceste condiţii, instanţa nu poate da eficienţă doar obligaţiilor stabilite în sarcina uneia dintre părţile raportului juridic, pretinzând că ar avea relevanţă doar culpa reclamantului-recurent, în condiţiile punctuale ale derulării acestui raport juridic, redate în prezentele considerente.
În consecinţă, astfel cum rezultă din textele de lege punctual evocate şi din probele analizate, Curtea a reţinut, pe de o parte, că reclamantul-recurent nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiei la C. A. S., în vederea stabilirii contribuţiei la F.N.U.A.S.S., pentru veniturile obținute în anii 2006, 2007, 2009, 2010, din dividende, dar, în acelaşi timp, C. A. S. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a informa persoana asigurată, cel puţin o dată pe an, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale (printre care şi depunerea declaraţiei pentru veniturile din dividende), obligaţia de a îndeplini toate demersurile legale pentru optimizarea colectării contribuţiei şi obligaţia de a respecta procedura anterioară emiterii deciziei de impunere.
În contextul relevat, nu se poate susţine pe deplin temei că, în speţă, culpa pentru plata cu întârziere a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. aparţine în exclusivitate reclamantului-recurent. Aşa fiind, includerea în Decizia de impunere nr. 17/2011 a accesoriilor – cu menținerea acestora prin Decizia nr. 366/2011 -, ca reflectare a culpei exclusive a reclamantului-recurent, nu este susţinută de normele speciale pe care Curtea şi-a întemeiat raţionamentul.
Referitor la susţinerea reclamantului-recurent vizând nepronunţarea primei instanţe asupra cererii trimise instanţei prin curierul Fan Courier Express, la data de 8 octombrie 2012, Curtea a constatat, în primul rând, că această corespondenţă a fost, într-adevăr, predată curierului menţionat la data de 8 octombrie 2012, pentru destinatarul „Tribunalul Mureş”, ajungând la instanţă la data de 9 octombrie 2012, când a şi fost înregistrată.
În al doilea rând, Curtea a constatat că prin cererea astfel transmisă primei instanţe, reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actelor atacate, ci a cerut, în mod expres, în temeiul art. 244 Cod Procedură Civilă…, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea Plângerii penale formulate de subsemnatul (adică de reclamant – n.n.) împotriva unor salariaţi ai CASS Mureş sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în raport cu prevederile Legii 95/2006 privind Reforma în domeniul sănătăţii.
În al treilea rând, Curtea a constatat că această cerere de suspendare a judecării cauzei, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 244 C. pr. civ., la care reclamantul a anexat plângerea penală menţionată, a fost soluţionată prin Încheierea din 12 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mureş, în sensul respingerii, întrucât nu s-a făcut dovada începerii urmăririi penale, aşa cum prevede art. 244 Cod procedură civilă.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a admis atât recursul reclamantului, cât şi recursul pârâtei – art. 312 alin. 1 teza I, art. 304 pct. 9 C. pr. civ. – şi a modificat în parte hotărârea atacată, anulând în parte Decizia nr. 366/6 mai 2011 şi Decizia de impunere nr. 17/6 ianuarie 2011 numai cu privire la dobânzile de întârziere în sumă de 10.667 lei.
